joi, 19 aprilie 2018



Scriitorul zilei: Calistrat Hogaș,  n. 19 aprilie 1847 - d. 28 august 1917

   
Fiu al unui preot din Tecuci, la şcoala primară i se trece numele Hogaş, porecla bunicului, spre a-l diferenţia de alţi şcolari cu numele Dumitriu. Urmează Academia Mihăileană şi Liceul Naţional din Iaşi, coleg şi prieten cu A. D. Xenopol (vor colabora la un moment dat), cu Vasile Conta, Al. Lambrior, Gh. Panu. Între 1867 şi 1869 urmează Literele la Iaşi. Prin concurs, devine profesor şi destul de repede director la gimnaziul din Piatra Neamţ, unde va fi director până în 1915, cu câteva întreruperi, din cauza unor conflicte cu autorităţile - intervale când este profesor la Tecuci 1878-1880, la Iaşi, la Alexandria, 1886, la Roman, 1891, din nou la Iaşi 1899. 
S-a manifestat în literatură cu mare întârziere, după ce debutase în 1874 cu poezia Legenda Lăcrămioarei şi peste vreun deceniu publicase fragmente din Amintiri dintr-o călătorie, 1882, poate sub influenţa lui Caragiale, pe atunci inspector şcolar în judeţul Neamţ. Abia prietenia cu Garabet Ibrăileanu, care înfiinţase revista Viaţa Românească îl determină să înceapă în 1907 o colaborare susţinută. În 1912 ar fi fost să apară prima ediţie din Pe drumuri de munte, distrusă chiar de autor din cauza nenumăratelor greşeli de tipar, urmare a unei corecturi neglijente prestată  de autorul însuşi. A doua ediţie, din 1914 are un destin şi mai nefericit: întregul tiraj pregătit de expediţie arde împreună cu tipografia. Urmează anii războiului. Autorul însuşi se stinge, în 1917, la 70 de ani. Prima ediţie, în două volume, va apărea abia în 1921, prefaţată de Mihail Sadoveanu. Liviu Rebreanu face un referat prin care opera postumă va fi încununată cu primul premiu al noii Societăţi a Scriitorilor Romîni, 1924.
Discuţiile cu privire la receptarea critică a operei lui Calistrat Hogaş par să fi împrumutat ceva din destinul frământat al autorului. Admirat de colaboratorii Vieţii Româneşti ca scriitor de mare talent şi personaj pitoresc, i s-a remarcat pe rând: primitivismul, păgânismul, vitalismul, tendinţele clasicizante, barochismul, umorul şi intenţiile parodice. Înseamnă a-i numi unicitatea cu un singur termen, ceea ce nu poate fi cazul acestui scriitor de mari viziuni, indiferent care vor fi fost influenţele de lectură, remanente în text. De ce nu i-am14 introduce în formulă pe un Rabelais, pe un Creangă, la nevoie? Ci Calistrat Hogaş şi-a tras pe propriul temperament un stil pe măsura firii sale - şi în rest, a dat frâu liber nestăvilitei sale iubiri pentru Natură, pentru momentele de reverie, pentru fiinţele întâlnite în sălbăticie, în singurătatea munţilor majestuoşi. Este o lectură delectabilă, din care ieşi împrospătat, revigorat, ca după o scaldă într-un iezer alpin.
Cel puţin eu, am absorbit prin toţi porii firii mele introvertite semnalele chemării spre munte, spre evadarea din constrângerile cotidianului. Nu m-am hotărât nici acum de nu cumva prima mea excursie la munte, în masivul Iezer-Păpuşa, se va fi petrecut sub semnul lecturilor din Pe drumuri de munte. Să fi văzut adică acolo ceea ce deja Hogaş mă învăţase să văd... Am preferat să reduc totul la strictul necesar, afirmând că "după ce am văzut munţii nu am mai vrut să trăiesc decât acolo..."

Citeşte mai mult:  http://www.neamt.ro/cmj/memoriale/hogas/biografie.html
http://www.biografii-online.net/index.php/scriitori/8-romania/25-calistrat-hogas-1848-1917


Alţi scriitori:
Adrian Rogoz, n. 1921
Ileana Vrancea, n. 1929
Maria Ana Tupan, n. 1949


Poezia zilei, Ion Lazu


Astfel


Astfel aş vrea să mă desprind din viaţă

Cum mă abstrag acuma într-un gând –

Plutind peste mireasma din fâneaţă,

Prin aerul pădurii blând zburând



Fără blesteme, rugi, iubiri şi uri,

Trecând printre coloane de păduri

Vrăjit de lunecarea prin extaze –

Şi să mă-nalţ prin hornul unei raze.

1981


Ion Lazu - Veneticii, fragment\: Foametea

 



- Vera, pune-mi repede ceva de mâncare, că tare mă grăbesc. Avem de lucru până peste cap. Voi aţi mâncat, nu-i aşa? Auzi, Vera, ce întâmplare. Ştii că e o şcoală de minori, lângă gară, ţi-am mai spus. Îi văd uneori pe copii prin oraş, încolonaţi, cred că îi duc undeva la muncă. Azi, pe Obrocari, un copil dintr-ăştia, să fi fost ca Mihăiţă sau ceva mai mărişor, a ţâşnit din coloană, s-a aplecat lângă trotuar, a ridicat o coajă de cartof şi a vârât-o în gură. Din doi paşi, instructorul a fost lângă el şi i-a ars, dragă, o palmă de s-a clătinat bietul băiat, mai să cadă din picioare. În rest, nici nu a crâcnit. Şi-a înghiţit lacrimile şi a intrat la loc, în coloană…
Grigore îşi drege glasul, face mare zgomot cu lingura, trage două trei sorbituri zdravene. Vera ştie ce înseamnă toate astea la bărbatul ei, mai ales când e vorba de copii neajutoraţi. Îşi stăpâneşte ea însăşi un oftat. Foarte ciudat! fiorul care o străbate e împletit din trei fire: spaimă, jale şi speranţă. Nimic mai mult, îi vine să se căineze în gura mare: Foametea! Foametea! Doamne, astupă-i gura hâdă cu care rânjeşte la noi, săracii pământului! S-ar jeli, dar tace, cu gâtlejul strâns, întrebându-se: cât o să ţină nodul ăsta, pe care nu-l poate nicicum înghiţi? Se uită în fugă la Grigore, la farfuria din faţa lui, aproape goală. Mâine cu ce o să-i mai păcălească?
- Jale mare! spune Vera, ca să se elibereze de apăsarea de pe suflet. Zice că au găsit viermi în frunzele de ceapă verde… nu mai au nici viermii ce să mănânce! Ăsta e un an de groază…Azi a trecut pe drum un om venit din Moldova, cu un covor în spate. L-am văzut tocmai de departe, scoteam apă de la fântână. Fără un cuvânt, cred că nu-l mai ajuta glasul să strige… sau văzuse fântâna şi nu mai avea alt gând decât să-şi ostoiască setea. S-a abătut în şanţ, a sprijinit sulul de ghizd. A dat bineţe, dar cu ce glas… Stătea şi aştepta să-i dau să bea. I-am spus că apa asta nu e bună de băut, o folosim doar în gospodărie, dar am şi apă de la izvor. L-am poftit în ogradă, i-am dat o cană două de apă, apoi l-am omenit cu o farfurie de ciorbă.A mai prins glas.
De prin părţile Botoşanilor. Mi-a vorbit despre foametea de acolo. Prăpădul lumii, nu alta! Nu a plouat, nu s-a făcut nimic-nimic, iar ce s-a făcut totuşi, le-a luat statul. Ce n-au mâncat?! Au pus bietele femei în oală şi frunză din copaci, tot felul de buruieni, mulţi au şi murit dintr-asta, otrăviţi… scoarţă de copac au mâncat, un mălai din ciocălăi de porumb ar fi fost prea bun… Câini şi pisici, tot felul de lighioane au pus la fiert. Zice că bietele femei îşi purtau ca năuce pruncii la piept, morţi poate de câteva zile… S-a vorbit de fraţi care s-au sugrumat pentru un coltuc de pâine; de o femeie care, cu mintea rătăcită, dar crezând că face ce trebuie, a pus în ceaun la fiert pe copilaşul de ţâţă, care-i murise şi l-a dat de mâncare celorlalţi plozi. Grozăvii, peste grozăvii şi mai mari… Să ferască unul Dumnezeu! Ce-ar fi sperat bietul moldovean? Să-i dau două trei puduri de grâu pe covorul cela. De unde, omule?! Nu avem nici noi. Abia o ducem, de azi pe mâine. Basarabeni suntem şi noi, refugiaţi din faţa frontului, cu cinci guri de hrănit… L-am îndreptat la popa Ilie, să-i spună că eu l-am trimis. M-am gândit că trei puduri pentru o mândreţe de covor ca acela e un adevărat chilipir pentru preot.
Va urma