sâmbătă, 21 aprilie 2018


Scriitorul zilei: Adi Cusin,  n. 26 ianuarie 1941 - d. 21 aprilie 2008

  


S-a născut din părinţi de origine română, Ioan şi Aurelia, în localitatea Gleiwitz, pe atunci în Germania, de fapt localitate poloneză. Pe timp de război, nevoiţi să se întoarcă în România, stau în lagăr un an de zile. Tatăl, cu studii de drept, dar fără licenţă, urmează cursuri de perfecţionare şi se califică şef de gară. Vor urma peregrinări prin multe localităţi. Tr. Severin, Craiova, Slatina, dar şi Adjud, Câmpulung-Moldovenesc etc. Fiul face şcoala secundară la Câmpulung, apoi liceul la Iaşi, urmând facultatea de Filologie, secţia română-franceză. Este perioada 1960-1972, a boemei studenţeşti şi literare, împreună cu Mircea Ciobanu, Dan Laurenţiu, Emil Brumaru, Mihai Ursachi, Cristian Simionescu, Cezar Ivănescu, iar în fapt o formă de nealiniere la poezia socialistă, cu lecturi din marea poezie a lumii.
Debutase cu poezii în 1957, iar în volum cu A fi, 1968, când devine membru al USR. Din 1972 se stabileşte în Bucureşti, cu un intermezzo în Bucovina, 1975-1977. Va lucra la Flacăra, apoi la Redacţia Publicaţiilor pentru Străinătate.
Îi apar, la intervale mari volumele Umbra punţilor, 1970, Starea a treia, 1974, apoi, la distanţă de două decenii, Ţara Somnului, 1994. La spartul târgului, 2008, volum îngrijit de poet pe patul de suferinţă şi apărut postum; ca în anul următor să apară integrala poeziilor lui Adi Cusin: Umbra punţilor, 2009, la Princeps Edit, Iaşi.

Citeşte mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/Adi_Cusin
http://www.crispedia.ro/Adi_Cusin

Ion Lazu: Intruşii. Odiseea plăcilor memoriale
28 sept. 2008: (...) Într-o zi anterioară căutasem adresa lui Adi Cusin, aproape de staţia de metrou Crângaşi. După ezitări, conchid că scara căutată e cea de pe colţ. Din nou obstacolul interfoanelor, dar mă vede cineva dinăuntru şi îmi dă drumul. Sunt trei tinerei, unul din bloc, n-a auzit de vreun poet Adi Cusin, nici de soţia lui Fraga, ziaristă şi traducătoare – nu mă mai mir, pe tineri nu-i interesează nicicum generaţia noastră. Dar trece cineva şi aflând, spune să-l aştept pe administrator, e ieşit în piaţă şi vine în curând. Urc la 3, sun la apartamentul lui Adi, acolo nu răspunde nimeni, cobor, tinerelul e tot acolo, acum singur, îmi spune că administratorul n-a apărut. Intră cineva cu un câine negru, uriaş, tocmai când din lift dădea să iasă o doamnă cu un alt câine. Se retrage în pripă, urcă cu liftul. Cineva îmi spune să sun la etajul 4, la Ionescu, erau prieteni cu familia căutată de mine. Urc din nou, sun, iese un domn: înalt, cărunt, în picioarele goale; mă invită înăuntru, căci îi spusesem de Adi Cusin. Au fost buni prieteni de-o viaţă, soţia acestui domn a fost colegă de facultate la Iaşi cu Adi C., pe care şi eu tot pe-atunci l-am cunoscut, adus de Adrian Păunescu la cenaclul Junimea de la Filologie: ni l-a prezentat ca pe un mare talent. Apoi, pe când lucram la Câmpulung Moldovenesc treceam zilnic pe lângă casa unde trăise cu ai lui, pe vremuri. Practic, deşi am ascultat atâţia poeţi citind sau recitându-şi versurile, încă de pe vremea cenaclului Labiş - şi să nu-i spui cumva poetului că nu-şi recită bine poeziile! - , nici unul vreodată nu m-a impresionat atât de tare. Amfiteatrul Odobescu, unde prin anii 60 se ţineau şedinţele cenaclului Jinimea amuţise - şi doar erau acolo, în afară de Păunescu, care ni l-a prezentat, atâţi alţi poeţi sau aspiranţi încrezători în talentul lor... Nu pot explica în ce consta secretul recitărilor sale, pentru că oricum nu recita ca un actor, oricât de talentat. Nu ridica vocea, nu clama, nu şoptea şi totuşi te prindea ca într-un vârtej emoţional. Era şi surpriza unei prestaţii excepţionale din partea unui tinerel puţintel la trup, mustăcios, dar care suferise o bruscă transfigurare... Se producea un eveniment de comunicare nemijlocită, simplă, omenească, un spectacol de mare emoţie. O îmbinare de Labiş cu Esenin. De curând, recitindu-i poeziile, îmi dau seama că mi le amintesc aşa cum le recita el, la cenaclul Junimea...
Da, recita grozav, zice amfitrionul meu. Şi aflu că Adi C., om minunat, discret, vecin nepreţuit, a avut cancer de colon, a făcut metastază, dar nu a spus la nimeni, nu s-a plâns, ca să nu deranjeze. Îl mai suna soţia, noaptea, ca să-i dea ajutor. Dar acum şi ea a căzut în bucătărie, şi-a frânt piciorul, nişte coaste etc.  şi e la spital de luni de zile, nu se reface, nu se simte deloc bine. Îmi dă telefonul ei mobil, dar să o sun în prima parte a zilei, când se simte ceva mai bine. Seara, dl. I. Emanoil îmi comunică acceptul colocatarilor, pot să vin să pun placa memorială. Îi spun scena cu câinele maidanez, era vorba despre soţia lui, care îl scoate zilnic la plimbare, dar câinele are ciocuri pe coloană şi n-are voie să coboare pe scări, de aceea îl duc în braţe. Iar fiara cea neagră e de spaimă, l-ar mânca pe maidanezul lor, dacă ar putea... Acest domn I.E., un om deosebit de blajin şi ataşant, îmi mărturiseşte că abia dacă mă vede, este de ani buni în tratament, o boală mai ciudată, degenerarea retinelor...  

Poezia zilei, Adi Cusin

Traversând

 Ce poeme de seamă se scriu,
Ce vieţi mai tot ies la iveală,
Încât nu ştii de tu eşti cel viu
Ori acelea sunt vii din greşeală.
           
Şi ce luptă-ntre două culori
Şi ce verde dispus să respire!
Moarte cu nume de flori,
Fructe născând din uimire.

Şi pe buze ce pete de-amurg,
De polen susurând, de uitare,
Semne din care decurg
Fapte, lumini schimbătoare.

Şi pe trepte femeia râzând,
Şi în casă un roi de ispite.
Locul tău ar putea fi oricând,
Să nu sperii, faci semne grăbite.

Şi poeme, poeme se scriu,
Ca lumini ies vieţi la iveală
Încât nu ştii de tu eşti cel viu
Ori acelea sunt vii din greşeală.

Lumină veche

Ce trist e la ora amiezii
 În gang, când se toacă mărar,
 Când stâlpii acelor familii
 Adorm lunecând sub ziar.

 Dar când se mai trag mari obloane
 Şi varul trezit cade jos,
 Şi-un cal angajat la sifoane
 Aşteaptă în stradă pios.

 Această tristeţe aparte
 Ce-aproape devine un har,
 Căzând ca un ban pe o parte
 În mâluri ghicindu-se doar.

 Şi-apoi o lumină cu care
 Îţi vine pe trup să te speli,
 Lumină cu litere clare
 Necunoscută-n cerneli!

***

Alţi scriitori:
Vasile Conta, m. 1882 


Ion Lazu - Veneticii, fragment: Ciomagul



... Vară. Vacanţă. Cu caprele pe vale, ei doi, băieţii mai mari. Amândoi de dimineaţă, amândoi după amiază, ca să se joace pe săturatelea. Dând caprele cu rândul. Însă cu caprele, rândul îţi vine una-două. N-a prea greşit cine a zis despre capră că e animalul dracului. În tot satul nimeni nu mai are capre, cu care să le împreuneze, iar ciobanul Didu nu le primeşte în turmă.

Când eşti mai prins în joacă, trebuie să te întrerupi, să dai fuga după împieliţatele de capre, care sar gardurile, strică tot. Îţi ridică în cap satul!

Ce bine îi prinde că îl are totdeauna în spate pe Mihăiţă, care, nu doar că e cu doi ani mai mare, însă este în frunte la toate jocurile, nu numai la carte. Nici un joc nu începe şi nu se încheie decât la voia lui. Comanda la mine! De unde  o fi auzit vorbele astea? Băieţii de pe vale îl ascultă fără crâcnire. Comandatură  aşa îi spun toţi şi Mihăiţă nu se supără. Lui Andrei nu-i convine că fratele lui e poreclit, însă pe de altă parte e mândru că nimeni nu i-o ia înainte. Împarte copiii în două tabere, îi pune să tragă de capetele unei funii, iar pe Andrei îl bagă de fiecare dată în echipa care o să câştige…

Lui Mihăiţă toate îi ies de minune, din prima încercare, cu o nespusă uşurinţă. L-a văzut pe Gogu, un flăcăiandru, fratele mai mare al ţigăncii Aurica, dând cu ciomagul într-o piatră pe care o aruncase în sus. A mai încercat Gogu o dată, de mai multe ori, dar piatra cădea alături, în cărare, ruşinată parcă şi ea. Atunci Mihăiţă i-a luat ciomagul, a cules o piatră dintre cele căzute pe jos, a aruncat-o în sus şi, minune: piatra se înălţă binişor, stătu o clipă bună în cumpănă şi porni apoi lin către pământ  (Andrei ar fi putut să jure că toţi copiii din preajmă o văzuseră cu ochii lor!); apoi se auzi vâjâitul ciomagului, izbitura şi piatra ţâşni ca din puşcă. Se uitau zadarnic după ea copiii, n-o mai văzură căzând, nici n-o auziră rostogolindu-se pe pantă şi prinseră să-şi dea cu părerea dacă se oprise în vreo tufă de la poalele dealului, dacă picase direct în gârlă sau trecuse dincolo, înfigându-se în vreuna din găurile prigoriilor din mal…
Va urma


Triplă lansare la  Sala Calderon

Ieri după amiază, pe cea mai scăpărătoare vreme de primăvară - ”Risipei se dedă Florarul!”, vorba Maestrului -,  triplă lansare a editurii Betta: Georgeta Dițoiu - Diamantele tăcerii, Dan C. David - Aripi de argint și Dan Tipuriță - Încoronarea macilor. Ca atare un debut în proză, poezii ale unui venerabil răzlețit tocmai la Los Angeles și un poet care vine puternic din urmă, dar deja le-a luat-o înainte multora...

Sala plină, ca de obicei sau chiar mai mult. Dna directoare Elena Neagu prezintă fișele bio-bibliografice ale celor trei autori. Preia din mers dl N. Roșu, anunțând două luări de cuvând mai grăbite, ale lui Emil Lungeanu și Lucian Gruia, care musai să ajungă la o altă lansare, în vecini, poate la Casa Schiller. 
Emil Lungeanu: Dan David, un poet cu vechi ștate, din păcate răzlețit la țărmul Pacificului, de aceea nu îndeajuns cunoscut și apreciat la adevărata valoare. Scrie în limba română și scrie despre realitățile românești, despre amintiri de tinerețe și frustrări de mai târziu. Și-a perfectat un stil, apropiat de cel sorescian, folosind strategii, puneri în scenă ironice, gnomice, altele sapiențiale, pentru a rosti uneori adevăruri incomode, inclusiv despre lumea de acolo; ”exportatorul de leuștean”, ar fi un exemplu; un ins stenic, cu umor, un mucalit, iar în fapt o căutare de sine și o laudă a limbii române.
Lucian Gruia, o analiză a reușitelor lirice în poezia lui Dan Tipuriță, care inițiază ”un zbor prin amintiri”, anume pentru ca ”imaginile vechi să le învie”.
Vorbesc apoi, pe rând: Victor Atanasiu, Ecaterina Iosif, dna prof. gradul I Cristescu, prefațatoarea volumului de debut în proză; și concluzionând cele rostite de ante-vorbitori, a încheiat Aureliu Goci, reușind să-l pună în pagină pe Dan Tipuriță, ca poet de rang înalt”.
Actrițele Lidia Lazu și Doina Ghițescu au citit  pagini edificatoare din volumele prezentate. Aplauze, felicitări, flori, autografe...