vineri, 13 aprilie 2018



Lidia Lazu în recital Blaga.
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii...

https://www.youtube.com/watch?v=_eHRywATRcY


Scriitorul zilei, Al. Lungu, n. 13 aprilie 1924 - d. 24 iunie 2008


  

S-a născut la Cetatea Albă şi a suferit toate tribulaţiile refugiilor din Basarabia, aşa încît şcoala primară a terminat-o la Buzău, unde a început şi liceul, după care au urmat peregrinări la Sibiu, Braşov, Cluj, Năsăud, ca să-şi termine liceul tot la Buzău. Debutase pretimpuriu, la o revistă basarabeană translată la Bucureşti. La Buzău, cu colegul Ion Caraion a iniţiat un caiet de poezie Zarathustra. Nu e eronat a-l încadra la „generaţia războiului”. În 1945 debutează editorial cu Ora 25, obţinând premiul Ion Minulescu. După instalarea comuniştilor se decide să tacă, îşi va urma studiile de Medicină, devenind un reputat endocrinolog, cu lucrări la nivel academic: Hormonii şi viaţa, împreună cu Ştefan Milcu, 1965, o carte de căpătâi. În 1968,  Dresoarea de fluturi  şi  Timpul oglinzilor; alte titluri: Ninsoarea neagră,  1970,  Armura de aer,  1973, an în care se decide să emigreze în RFG. Al doilea Exil.
Îşi va continua cariera medicală, însă va fi un militant fervent pentru reunirea forţelor creatoare ale literaturii româneşti din exil, ca editor al mai multor reviste: Argo, Galateea. O imensă corespondenţă cu literaţii exilului românesc. Vocaţia prieteniei şi a comuniunii spirituale. Se manifestase şi ca pictor, cu expoziţii încă în ţară fiind. Elegii malteze, 1980, Fuga din privelişti, 1989. În colecţia Ediţii definitive de la Editura Vinea, i-a apărut integrala poetică, Ninsoarea neagră, 2000, în două volume. În 2001, Pictopoeme, în 2008 , tot la Vinea, Îngerul şi îngera.
Un mare poet, etalând surprinzătoare mijloace de expresie, poate cel mai împlinit poet provenind din Basarabia. Avangardism, ludic, religios, o imaginaţie prodigioasă, în multiple registre, de cel mai ales rafinament. "Rob iubit al limbii ", vindecarea nu şi-o putea căuta decât în poezie, văzută ca o formă aparte de exil.

 Citeşte mai mult:  http://limbaromana.md/index.php?go=articole&printversion=1&n=680

    
Poezia zilei, Al. Lungu
Previziuni

Prin coasta timpului buimacă
Din sineşi noaptea se adună
Ca o femeie care se dezbracă
Hipnotic sprijinindu-se de lună

Din părul ei de năruire oarbă
Omizi şi greieri vor ploua mistere
Crescînd pe suflete o iarbă
Cu adieri şi rost de alte ere

Din șoldul ei vor naşte fiare
Neliniştind văzduhul blînd
Ascuns în sugrumata-nsîngerare
A vieţilor pierdute rînd pe rînd.

           
Alţi scriitori:
Ion Trivale, n. 1889
Gh. Bulgăr, n. 1920
Nicolae Velea, n. 1936
Marcel Constantin Runcanu, m. 1987  




Ion Lazu - Veneticii, fragment: Majuru


... Se aude Moldiţa lătrând, la poartă. Cine să fie, la ora asta? E noapte de-a binelea, s-au luat cu vorba.

Grigore iese să vadă ce-i. Dincolo de poartă, în dreptul fântânii este cineva care s-a mişcat anume ca să fie văzut, pe întuneric, de cel care a ieşit pe prispă. În aşteptare, Vera şi Mihail privesc îngrijoraţi spre uşa rămasă deschisă.
Vorbe neînţelese, apropiindu-se, tropăieli; în uşă apare Gheorghe Majuru, urmat de Grigore. Mihail îl vede bine abia acum pe acest om trecut de jumătatea vieţii, însă ţeapăn pe picioare, cu doi dinţi galbeni sclipind pe faţa-i colţuroasă, bătucită de vânt, aproape neagră la lumina lămpii. Majuru aruncă priviri furişe spre colţurile tindei. Spune "Săru mâna, coană Vera" şi adaugă imediat un cazon "Să trăiţi, domnule căpitan!", fără a îndrăzni să mai facă un pas în plus. Vera se ridică de pe taburat. Înţelege că nu degeaba a venit Majuru la ei, la o astfel de oră. Grigore îl îndeamnă:
- Stai jos, domnu’ Gheorghe Gheorghe.
Dar Majuru pare să se fi gândit dinainte cum au să decurgă lucrurile şi ce trebuie să spună ca să se înţeleagă de la început că e vorba de un secret:
- Domnu’ Grigore, să ştiţi, am dat un mic ocol, prin spatele grădinilor, să nu mă vadă cineva…
- Da, cum să nu, îngaimă Grigore, neştiind pe moment cum să ia lucrurile.
- … aş avea de vorbit ceva, între patru ochi, cu domnu căpitan, adaugă noul venit şi face instinctiv un pas spre colţul cel mai întunecos al încăperii.
Numai de n-ar răsturna găleata, se gândeşte Vera. Dar acum au înţeles amândoi:
- Da, cum să nu, poftiţi, repetă Grigore; şi îi face semn Verei să-l urmeze în camera unde dorm copiii.
Pe loc îşi dă seama că s-a zăpăcit. Nu era mai ine să fi ieşit el la o ţigară, pe prispă? Acum e prea tîrziu, nu e cazul să se fîţîie prin tindă, mai bine să-i lase singuri pe cei doi. I-a venit apă în gură, numai la gîndul unei ţigări, înghite zeama cu un cogîrţ. Se duce fără nici un rost la sobă şi se reazemă de ea, în aşteptare. Vera se apropie de patul de la perete, al băieţilor, se apleacă deaspura, ca spre a-i înveli, de fapt vrea să afle ce e cu dânşii: au adormit de-a binelea sau doar se prefac, pentru că au tras tot timpul cu urechea? (Dacă îşi înghit saliva, înseamnă că sunt treji…)
Sigur, vor să ştie şi ei. Însă e prea din timp să laşi pe umerii lor firavi poveri atât de grele. Ceva îi spune totuşi că abia aceste taine de familie, mai mult chiar decât grija ce le-o porţi pentru hrană şi îmbrăcăminte, îi leagă pe copii de familie, de părinţi.
Va urma


ion lazu - fotografii de ieri - Grădina inginerului