miercuri, 11 aprilie 2018

Lidia Lazu: Cântece în aer liber, Casa domnească din Brebu
https://youtu.be/LfgV2B4yBxk  


Scriitorul zilei: Virgil Mazilescu, n. 11 aprilie 1942 - d. 1984                  
                         
S-a născut la Corabia, ca fiu al unui contabil. Probabil mutările funcţionarului l-au făcut să urmeze şcoala în diverse localităţi. Cujmir, Tr. Severin, Tg. Jiu, Drăgăşani, unde începe şi liceul; îl va termina la Spiru Haret din Bucureşti, apoi va face Filologia: 1959-1964. Profesor în comuna Greaca-Ilfov, apoi bibliotecar la Ploieşti, devine secretar al Cenaclului Uniunii Scriitorilor, pe vremea când era condus de Miron Radu Paraschivescu. De altfel acesta îl şi debutase, în 1966, în suplimentul Povestea vorbei, al revistei craiovene Ramuri.
Poet trudnic, parcimonios,  scriind dificil şi citindu-şi - recitându-şi la nesfârşit poemele celor câţiva prieteni (onirişti), a apucat să publice doar câteva volume, în cel de al treilea deja reluând poeme din precedentele două. Poate că din generaţia sa, numai Mihai Elin a mai scris atât de puţin. 
***                             
Cunoscut mie mai mult din vedere, încă de pe vremea deduturilor noastre, însă păstrând distanţa, mai ales datorită abordărilor de viaţă total diferite, l-am avut în faţa ochilor aproape două decenii, în trecerile mele pe la Restaurantul scriitorilor, pe la redacţiile revistelor bucureştene. În Scene din viaţa literară (1979-1986), în mod firesc, sunt numeroase consemări ale mişcărilor lui Virgil Mazilescu. La rândul său, poetul Grişa Gherghei îl evocă detaliat în volumul său memorialistic Boemi sub dictatură, 2002. L-a mai evocat poetul Marin Codreanu.
I-am pus o placă memorială la intrarea blocului de 10 etaje din Drumul Taberei, unde a locuit în ultimii ani de viaţă. 

Ion Lazu: Intruşii. Odiseea plăcilor memoriale:

4 septembrie 2007: (...)  Trecem de C. Brâncoveanu, pe Izvorul Mureşului, bloc C11; sun la parter, iese dl Petre C., chinolog cu etichetă pe uşă şi câine de mare rasă, ne dă curent, punem placa cât mai la vedere, deşi condiţii nu prea sunt, o viţă de vie se bolteşte deasupra intrării în bloc; aflu că soţia lui  Vasile Petre Fati  a vândut apartamentul, s-a mutat de aici, cu fiica. Aici aveau două camere, poetul era om de treabă, însă cu patima lui Bachus, strecoară dl. Petre C.  Se adunau mai mulţi. Ştie din auzite că pe un astfel de amic l-a găsit nevastă-sa mort în balcon. Iar pe el, cu mulţi câini, deşi şi-a pus primul uşă metalică, l-au furat în timp ce era plecat din Bucureşti, tăind uşa şi deschizându-i toate încuietorile pe dinăuntru. I-au luat tot ce era electonică, plus 150 g de aur, pe care îl regretă cel mai mult.
Ajungem în Giurgiului şi la Bellu, pornim pe Viilor, apoi spre Drumul Taberei, la Moghioroş şi mai departe. Dăm de Valea Ialomiţei 2, caut  scara 4, dar întreb la magazinul alimentar de la scara I, mi se spune să sun la interfon 30, imediat apare . Un ins foarte bine clădit, a primit adresa, ne dă ajutor, curent de la vecini, o scară mai înaltă, „ca să nu ajungă ţiganii la placă”; i-l vorbesc de bine pe Virgil Mazilescu, bun prieten cu Nichita Stănescu.  Plecăm înapoi spre Pţa fostă Moghioroş, dau telefon dnei Olăreanu, deşi ora e cam nepotrivită, ajungem prin spatele primei linii de blocuri înalte, dânsa coboară, găsim la vecini o scară, în preajma intrării nu este nici un loc propice, o proptim de perete şi potrivindu-i nişte lespezi de beton la bază, cu oarecare dificultate săltăm placa sus de tot şi o fixăm acolo. Două fotografii cu doamna şi placa pentru scriitorul Costache Olăreanu, săru-mâna! şi plecăm în grabă. De acolo numai pe linia lui 41 până în Pţa Crângaşi, unde ne despărţim şi eu cobor la metrou...


Poezia zilei, Virgil Mazilescu

Vei auzi din nou: Fii inima mea

vei auzi din nou: fii inima mea
simplu: deschizi doar niste canale
care din obisnuinta nu mai duceau nicaieri
apoi iti arzi hainele

o piele febril descheiata
inca om
maine poimaine doar marturia lui poate amintirea
cu haosul ei fratesc: si mai mic urias inima si
asadar asadar devii a doua mea inima
apropie-te

la toate acestea ce vei raspunde? fara un cuvant
vei parasi la noapte orasul
si absenta ta: o cicatrice pe un perete de aer
micsorandu-se din ce in ce


Mi-am uitat casa şi numele


Mi-am uitat casa si numele e obositor
sa-ti stii mereu numele pe de rost
o grigore dumitru iulian usa de la intrare
se deschidea inauntru? si ciinele negru al vecinului
spuneti ca musca? si n-ar trebui sa umblu cind e ger
cu capul descoperit prin padurea de aluni? am uitat
am avut destula vreme sa uit din creier pina in degete

aici linga dunare ma inconjoara pasari de tot felul
vrabii giste salbatice specii rare de cocostirci
si iubirea mea pentru ele se deschide
ca un port ospitalier - poate sa vina iarna scitica
voi exista mai departe si voi calatori mai departe: ecou
a doi parinti onesti reverie de lebada
auziti: viata: stele scobind incet cimpia


Alți scriitori: 
Barbu Delavrancea, n. 1858
Mircea Ştefănescu, n. 1898
Ion Buzaşi, n. 1943
Ion Minulescu, m. 1944


Ion Lazu - Veneticii, fragment: Condamnarea




 - M-au condamnat la patru ani muncă silnică, spuse unchiul Mihail.
Copiii au mâncat şi au fost trimişi la culcare. Dar cum să dormi când în tindă, cu uşa închisă şi la lumina lămpii, unchiul povesteşte atâtea grozăvii prin care a trecut? Acum două săptămâni, pe când Mihăiţă era cu caprele iar Andrei nu se întorsese de la şcoală, a venit jandarmul şi l-a invitat pe unchiu la post, cică să iscălească nişte hârtii – dar l-a arestat pe loc, ca spion străin şi l-a trimis sub escortă până la Iaşi. Acolo, regim de carceră. Şi proces, nici mai mult nici mai puţin, pentru înaltă trădare. N-a fost un proces propriu-zis, deşi era judecat de un tribunal militar, ci o înscenare mizerabilă, capul răutăţilor fiind chiar procurorul Mardare…
- Mi-au pus la nesfârşit aceleaşi întrebări în tot timpul procesului. Cum de-am căzut prizonier la nemţi, după ce noi întorsesem armele? Le spuneam că în dimineaţa zilei de 8 septembrie mă aflam pe poziţie, cu bateria, la 6 kilometri în spatele liniei întâi. La un moment dat s-a întrerupt legătura telefonică şi, după o oră de aşteptare zadarnică, am ordonat caporalului să plece la Comandament, pentru instrucţiuni. În aşteptare am dispus să fie scoase încărcătoarele de la tunuri, apoi am ordonat retragerea de pe poziţie. Brusc, la ieşirea dintr-un lan de porumb, ne-am pomenit înconjuraţi de armata germană, care ne-a dezarmat şi ne-a făcut prizonieri. Am fost trimişi în Germania, pe jos, cale de două mii de kilometri. Eraţi înarmaţi, pregătiţi de luptă, cum de v-au dezarmat fără a opune cea mai mică rezistenţă?  Aţi tras măcar un foc de armă? Cum să fi tras ? ne-au luat prin surprindere. Eram înconjuraţi, în inferioritate numerică, lupta era inutilă. Ai martori că aşa şi nu altfel au decurs lucrurile? Cel mai bun martor ar fi fost Nacu Ioan, locotenentul meu, dar din păcate el s-a prăpădit - şi nu în lagăr, ci la întoarcerea în ţară. Era lângă mine când am fost somaţi şi, când să duc mâna la pistol, m-a apucat strâns şi mi-a şoptit: Domnule căpitan, vreţi să ne măcelărească?! Aşa că le-am răspuns: Domnilor judecători, vă dau o listă cu zeci de martori. E vorba de toţi militarii din subordine, vă asigur că le ştiu numele şi adresa la fiecare în parte. Bine, prezintă-ne o listă cu trei martori. După numai două zile, în sala de şedinţe: Nici unul dintre martori nu s-a prezentat. Eu: permiteţi, vă dau altă listă. Le-am dat-o. A doua zi: Martorii dumitale nu au fost găsiţi la domiciliul indicat. Când să-i fi găsit prin satele lor? De azi pe mâine? Au făcut asta numai ca să înţeleg că în zadar le dau liste peste liste, ei nu au de gând să cheme pe nimeni care să spună adevărul. Eu: Permiteţi să vă mai dau o listă, poate cei indicaţi nu s-au întors pe la casele lor din prozonierat. Şi le-am dat o listă cu treizeci de nume, toţi cei din bateria mea. Acelaşi rezultat. S-a trecut la judecarea în fond. Erau în sală militari, câţiva foşti colegi, toţi dădeau din cap a jale, ştiau ce urmează… Patru ani de muncă silnică, pentru înaltă trădare! Nu m-am putut abţine să le strig în faţă: Pentru delictul de înaltă trădare numai patru ani!? Au ridicat din umeri. Asta mai mult m-a îndârjit, i-am înfruntat: Sunt căpitan în armata română, gradele acestea au fost câştigate cu sânge! Mi-am smuls epoleţii şi i-am aruncat pe jos, la picioarele lor. După pronunţarea sentinţei, când mă duceau străjile pe coridor, mă ajunge din urmă un maior, fost coleg la Şcoala de aplicaţii. Le face semn militarilor să aştepte o clipă, mă ia pe după umăr şi-mi şopteşte: Mihail, dacă asta te poate consola cât de cât, vreau să ştii că sentinţa dată este o gogoriţă. De fapt lor le e frică să nu fii spion în slujba englezilor. Nu pot admite că ai venit ca prostul, scuză-mi expresia, în gura lupului… Nu se poate, gândesc ei, are el o misiune! Însă negăsindu-se dovezi de spionaj, deşi au cercetat la sânge, te asigur, te condamnă pentru o fantezie. Asta e situaţia… dar patru ani nu sunt o viaţă. Alţii au primit mai mult… Şi, ca să creadă militarii că am discutat fleacuri, m-a bătut pe umăr şi a râs. Dar ştii ce râs? Mi-a făcut greaţă, nu alta… oricum, era să mă prăbuşesc acolo, m-am rezemat iute de perete. Au sărit militarii să mă sprijine. Mi-am revenit pe dată şi am mai apucat să-l văd pe fostul coleg strecurându-se prin mulţime, pe coridor, cu capul între umeri…
- Ce oameni! Cum pot ei să condamne un nevinovat, care s-a mai şi chinuit în prizonierat? se miră mama.
- Vă repet: m-au judecat colegii mei cei buni, nu nişte inşi care nu ştiau despre ce e vorba. Şi m-au trimis la închisoare cu zâmbetul pe buze şi cu bătăi amicale pe umăr. Asta e piesa pe care o joacă dumnealor. Se vede că au uitat de onoarea militară, de vor fi ştiut vreodată cu ce se mănâncă… Păi eu…uite, vouă vă spun, pentru că în seara asta am încheiat subiectul şi n-am să mai vorbesc niciodată despre acea întâmplare… Eu, ca să ştiţi, atunci când ne-au încercuit, nu am dus mâna la pistol ca să-l împuşc pe ofiţerul neamţ, ci ca să-mi trag un glonţ în tâmplă!
- Cum asta ? de ce să-ţi iei singur viaţa? sare mama.
- Aici nu e vorba de căpitanul Hanganu T. Mihail, că doar nu sunt primul ofiţer român luat prizonier; aici e vorba că eu dădusem ordinul de retragere, fără consimţământul Comandamentului, deci eu purtam întreaga răspundere pentru căderea în încercuire. Toţi din  bateria a opta căzuţi prizonieri. Cum să-i mai privesc în faţă pe oamenii mei?
- Şi ce-ai fi rezolvat cu asta? întreabă tata.
- Ce-aş fi rezolvat? Nu înţelegi că era în joc onoarea mea de ofiţer? Credeam că tu, care ai făcut armata…
- Înţeleg, n-avea grijă. Dar, de fapt, nu sunt de acord. Şi nici oamenii aceia n-ar fi înţeles. Ar fi ridicat din umeri: Ce i-a venit domnului căpitan?
Va urma


ion lazu - fotografii de ieri