vineri, 27 aprilie 2018


Acropole Lidia Lazu 1 - YouTube


www.youtube.com/watch?v=LNE1Lsvyv2k





Scriitorul zilei, Ion Heliade Rădulescu, n. 1802 - d. 27 aprilie 1872
     
S-a născut la Târgovişte (mama sa avea nume grecesc), dar a venit în curând la Bucureşti unde a început învăţătura în limba greacă, ajungând să iubească poezia şi chiar să traducă din poeţii la modă. Româneşte a învăţat citind Istoria despre începutul românilor în Dachia a lui Petru Maior. A urmat şcoala la Sf. Sava, succedându-i la conducerea ei lui Gh. Lazăr, care-i fusese profesor. (Vor sta alături şi în grupul celor patru celebre statui din piaţa Universităţii, acum mutate temporar în zona parcului din faţa clădirii Parlamentului. Dar o placă de marmoră pe zidul unei clădiri de lângă Palatul Şuţu atestă existenţa primei Tipografii înfiinţată de acelaşi I.H.R.).
Îndrăgostit de idei, de cultură, de ridicarea maselor la învăţătura cărţii, este unul dintre fondatorii culturii româneşti, începând cu  Gramatica românească,  1828, apărută la Sibiu; a pledat pentru simplificarea alfabetului chirilic, pentru scrierea fonetică, simplificatoare, pentru introducerea de neologisme pe filiera romanităţii, mai accesibilă, pentru unificarea limbii române, pentru înfiinţarea de şcoli, de gazete, de teatre. A militat pentru literatura originală dar şi pentru numeroase traduceri şi adaptări din literatura universală, visând la o bibliotecă atotcuprinzătoare, pusă la dispoziţia poporului, pentru a-l lumina şi ridica din crunta şi prelunga înapoiere. Astfel, în 1827 înfiinţează  Societatea Literară, împreună cu Dinicu Golescu. Tipograf şi editor, nevoit să le facă pe toate, ca la un început de cultură, personalitate carismatică, deschisă ideilor noi, om cu iniţiative, asumându-şi greul începuturilor, înfiinţează în 1829  Curierul românesc, prima gazetă în limba română, iar în 1837  Curierul de ambe sexe. În 1830 îi apar traducerile din Lamartine, cărora le adaugă patru poezii originale. În 1833 înfiinţează împreună cu Ion Câmpineanu şi C. Aristia  Societatea filarmonică, iar un an mai târziu devine directorul unei şcoli de muzică şi declamaţie pentru formarea actorilor. În 1835 traduce şi publică Amfitrion, comedia lui Moliere. Tot atunci scoate  Gazeta Teatrului Naţional, cu suplimentul său  Muzeul Naţional . În 1836 îşi adună într-un volum totalitatea scrierilor sale "de proze şi poezie". Participă la revoluţia paşoptistă, este coautor la redactarea Proclamaţiei de la Islaz, face parte din Guvernul provizoriu. 
Din 1843 înfiinţase Loja Frăţia, căreia îi devine Mare Maestru în 1861. Influenţat de viziunea romantică a lui Lamartine, scrie fragmente din poemul eroic  Anatolida sau Omul şi forţele, rămas neîncheiat. În acelaşi stil scrie  O noapte pe ruinele Târgoviştei, apoi şi mitul popular  Sburătorul, considerat capodopera sa de scriitor. A fondat  Societatea Academică Română şi i-a fost primul preşedinte între 1867-1870.
Citeşte mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Heliade-R%C4%83dulescu


Alți scriitori:
H. Bonciu, m. 1950
Camil Baltazar, n. 7 sept. 1902 - d.27 apr. 1977
George Astaloș, n. 4 oct. 1933 - m. 27 aprilie 2014


Poezia zilei, Iolanda Malamen, n. 27 aprilie 1948
Imagini pentru iolanda malamen imagini

*
Îl aştept fără surle şi trâmbiţe 
îl aştept îmbrâncind uşor fereastra şi el vine 
cu mersul lui de raţă sălbatică printre roţile de oţel 
care sparg dimineaţă 
el vine cu un fel de sete de mişcare cu o cuta de aur 
în dreptul inimii 
 cu îndârjirea de a-şi purta inima ca pe un mic 
 incendiu veşnic 
 şi când un nume abstract îmi bântuie textele uneori 
 inima lui începe să miroasă a mare şi a măslin roditor 
cum aş atinge esenţa 
 şi “Când suntem îndrăgostiţi îl vedem pe celălalt 
aşa cum îl vede 
Dumnezeu, pentru ca îl privim împreună cu 
 Dumnezeu care este iubire
(Marko I. Rupnik)
şi din nou îmbrâncesc uşor fereastră şi văd un roi de albine .pe care Dumnezeu îl luminează puternic

(Poem de dragoste - volumul A două Islandă, Editura Cartea Românească, 1999)



Ion Lazu - Veneticii, fragment: Albia de rufe



Ce-o să spună tata, deseară? Deseară e acum, însă lui Andrei încă nu-i venise rândul la scăldat, ca să se culce mai repede, să se prefacă adormit cînd va apărea tata. Nu o fi atât de hain să-l scoale din somn… Asta îşi zicea, cu ochii la Gelu, gol în albie: acum îmi vine rândul! Mama tocmai îi lăsase înapoi în albie piciorul pe care îl frecase cu cârpa: plici! Piciorul curat lângă cel murdar: Uite un boier lângă un ţigan ! exclamă mama. Numai atât. Cine are urechi de auzit, să audă.
Altceva îl muncea pe Andrei: de ce minţise el, după amiază, pe şanţ? Toţi băieţii ştiau, auziseră împuşcăturile cu urechile lor, sau aflaseră de la alţii: băieţii lui Manu… Toţi ştiau, însă voiau să mai audă o dată de la "pătimaşi": Au tras direct în voi? Da, se grăbi să răspundă Andrei. Primul glonţ a trecut printre noi, cum fugeam unul lângă altul, al doilea mi-a găurit poala cămăşii – nu asta, eram cu altă cămaşă…De ce nu a spus doar atât: a tras în noi?  ceea ce ar fi putut fi adevărat, măcar că ei n-avuseseră timp să privească înapoi. De ce a trebuit să adauge povestea cu gaura din cămaşă? Îl luase gura pe dianinte? Voia să facă pe eroul? Sau se străduia să nu-i dezamăgească pe băieţi?

Veni rândul lui Andrei, mama îl ajută să se bage în albie, îl săpuni şi îl spălă pe cap de două ori. Ce m-a apucat? se întreba Vera. Nici măcar nu e sâmbătă, ziua îmbăiatului. Însă prea o răscolise întâmplarea cu ruşii. Simţise nevoia să-şi vadă îndeaproape copiii, să-i pipăie şi să se liniştească odată. Se mai gândea: Atâta alergătură zilnică, roboteală şi pierdere de sine în treburile gospodăriei… Şi-mi rămâne prea puţin timp pentru copii, ca să mă bucur de ei aşa cum sunt astăzi, cum nu au să mai fie peste câtva timp. Să mă bucur de ei şi să le-o arăt; şi ei să simtă că îi iubesc.
Îşi aminti că pe când Mihăiţă nu avea decât trei ani îl visase băiat mare, de vreo doisprezece ani. Se mirase tare de un asemenea vis. Îţi apar oameni aşa cum au fost cândva, iar nicidecum aşa cum au să fie…
Ruşii ăştia, peste noi… dar de ce nu stau în cazarma lor? Bântuie satul, după băutură, după alte prostii din capul lor… Spunea mai ieri ţaţa Ioana, vecina: Ăştia bea orice le pui înainte şi aruncă uite-aşa cu banii. Dar o avem pe Chiva, de! Nu i-aş băga în curte să mă omori. O dată scoate pistoalele. ‘Ce că s-a mai întâmplat, în Valea Mare. Proptesc poarta de zece ori, de cum îi văd pe uliţă…
Îl freca pe Andrei cu cârpa săpunită pe piept, pe burtă şi la îmbinarea picioarelor. Puse cârpa de-a parte şi Andrei fiind băiatul ei, de şapte ani şi jumătate, îi spuse, arătând cu degetul : Uite ciucurelul! Iar dedesubt ai să simţi că e o cusătură. Păi da! Se zice că Dumnezeu l-a făcut pe om dintr-un boţ de humă. I-a dat înfăţişare cu mâinile Sale şi, la urmă a suflat asupră-i şi l-a însufleţit. De-aci şi-a văzut de alte treburi ce le avea pe cap. Umbla omul prin lume, însă nu-i prea era la îndemână, că avea burta spartă. Dumnezeu se grăbise. Dar şi-a luat seama văzându-l că se chinuie, omul trebuia cârpit la repezeală… A pus Dumnezeu aţă în ac şi l-a cusut. Uite-aici, simţi cusătura? Mama îşi plimbă vărful degetului pe cusătura dintre picioarele băiatului. Andrei simte cu mirare că e vorba într-adevăr de o cusătură. Cum de nu şi-a dat seama până acum? Deci aşa! continuă mama. Când a terminat de pungălit spărtura din burta omului, Dumnezeu a făcut un nod mare : ăsta de-aici! Vera se opreşte din sporovăit, trezită ca dintr-o aiurare. Întinde mâna după cârpă, o săpuneşte bine şi se apucă să frece cu nădejde picioarele lui Andrei. Până aici! Mai multe n-avea de gând să le spună. Oricum, au să afle ei, cum le aflase şi dânsa, dar tot nu de la părinţi. Şi aşa cum ea aflase câte toate despre bărbat şi femeie când sunt singuri şi îşi ies din minţi, tot aşa copiii ei au să afle tot ce trebuie, fără ca în vorbele şi în gesturile lor, când sunt de faţă, să răzbată ceva din ceea ce le otrăveşte simţurile – fiind convinsă că asta e taina fiecăruia dintre noi, care ne animă şi ne susţine printre ceilalţi oameni. Aşa cum pe ea însăşi o susţinuseră toate lucrurile de taină, la care se gândise cu înfiorare, fără ca măcar un semn cât de mic să se ghicească pe faţa ei de codană…
Mama nu a spus nimic despre fetiţe, dar Andrei, care se ţine zdravăn de marginile albiei, cu ochii închişi, aude în gând urmarea poveştii, de parcă mama nu s-ar fi oprit din vorbă: … şi făcând Dumnezeu un nod atât de mare la bărbat, se întâmplă că la femeie n-a mai fost destulă aţă; şi cusătura a ieşit cum a ieşit…
Va urma