miercuri, 7 martie 2018

Scriitorul zilei:  Virgil Gheorghiu, n. 22  martie 1903 - d. 7 martie 1977
                 
 Ars poetica

Înalţă-te, poete, păstrând cu tine lestul!
La-nsingurări de noapte, fii comandant vegherii!
Îmbrăţişarea lumii, privirile şi gestul,
Cu-asprimea unui Hades, supune-le trierii.

Să cânţi suflarea vie, lucire de oglindă,
Nu lenta pleşuvie-a cununilor de laur.
Năvod aruncă-ţi viaţa şi inima, să prindă
Din crişuri de imagini, poeme, peşti de aur!

Sonet
Lucra Manole meşterul cu trudă
Şi fără spor la zidul legendar,
Că-n faptul nopţii, piatra de sub var
Smintea din loc cu tencuiala udă.

Dar n-a mai fost istovul în zadar,
Când a zidit cu desnădejde crudă,
În temelii, nu om străin, nici rudă,
Ci draga lui: trup viu, cu ochi de jar.

S-a-năbuşit năprasnic fericirea,
Dar întărită-i schela. Turnuri sfinte
Sclipesc urcând în soare mânăstirea.

Asemeni lui, purtând un vis în minte,
Poeţii îşi ating desăvârşirea
Zidind iubirea vieţii în cuvinte.
***
 
 Viitor poet, pianist, compozitor şi muzicolog, V.G. se naşte la Roman, face studii de Conservator la Bucureşti, 1928-1930, continuate la Viena şi Paris. Debutează cu poezii în 1925, se raliază grupării avangardiste de la revista "unu", de unde este exclus pentru că avea colaborări  şi la alte reviste, diferit orientate: Bilete de papagal, Adevărul,  Cuvântul liber. Importantă se dovedeşte a fi nevoia de armonie în artă, poetul se va individualiza printr-un stil expresionist, iar în final  recurge la prozodia clasică a sonetului şi rondelului. Debutul în  1930, cu Cântările răsăritului. Alte titluri: Febre, 1933; Marea vânătoare, 1935, Tărâmul celălalt, 1938; Pădurea adormită, 1941. După 1944 se menţine în espectativă,  revenind abia în 1966 cu Poeme, după care urmează Poezii, 1968,  Trezirea faunului, 1973 şi Sonete, 1975. În volumul postum  Poezii, 1986, este inclusă o secţiune de rondeluri. 
***
Am pus o placă memorială în str. C.A.Rosetti, imobil pe faţada  căruia pre-exista o placă memorială cu basorelief, pentru Cezar Petrescu.  Imaginea casei apare şi în albumul  Literaturile Bucureştiului, ed. MNLR, 2010.
Încercările de a-i pune o placă memorială la adresa  din Str. Şcoalei nr. 8 s-au dovedit infructuoase. Între timp,  a dispărut însă placa memorială a lui Cezar Petrescu, smulsă  probabil pentru refolosirea metalului.
N.B. Aceste lucruri se întâmplă la nici 100 m de artera principală a Capitalei, bdul  Bălcescu-Magheru. Fără comentarii.
Completare: Veste bună! În locul plăcii lui C.P. smulsă, a apărut de curând o altă placă memorială, tot de marmoră, ce-i drept mai modestă ca dimensiuni şi desigur fără basorelief, însă cu acelaşi text. Colocatari inimoşi, simţindu-se cumva vinovaţi...

Alţi scriitori:
Valeriu Bârgău, n. 1950
Al. Balaci, m. 2002



Ion Lazu - Veneticii, fragment. Furtul cailor, III



...O porni pe mijlocul drumului, fără felinar, pe-o noapte de să-ţi bagi degetele în ochi. Ori stă să plouă? Asta e vremea când se fură caii, îi şopti o voce hâtră, dintr-un cotlon al minţii. Se opri la Toma Preda, bătu la poartă, începu să strige: Papa, Papa! ca bătrânul să înţeleagă cine îl caută. Se auziră uşi deschise, paşi împrejurul casei, tot fără pic de lumină. Papa, Papa!
- Tu eşti, Mihail?
- Sunt eu, Grigore. Nenorocire! Ne-au furat caii, chiar acum.
- I-aţi căutat? Or fi scăpat prin grădină…
- I-am căutat şi cu nenea Vasile, nu sunt nicăieri. Ni i-au furat şi gata! Mergi matale la Vera şi stai cu copiii până dau eu fuga-n oraş, la poliţie.
Îl lăsă pe bătrân la colţul casei, numai în izmene şi porni în grabă. La primărie, nimeni. Smuci de uşă, ocoli clădirea, strigă. Omul de caraulă s-o fi dus acasă, la căldură…
Avea de alergat. Cum necum, deja vedea gardurile şi podeţele, se putea ţine pe mijlocul drumului – dar la ce bun, dacă nu apăreau caii? Ajungând la răscruce, ştia că o va lua la stânga, prin Pârliţi; deşi mai scurt ar fi fost drumul pe Dealul Viilor şi prin pădurea Strehareţ. O clipă rămase încremenit: Mai mi-e frică mie acum, după cele întâmplate?! Şi o zbughi înainte. Puteau fi paşi mai mari decât ai lui şi o fugă mai spornică? Nici câinii, dacă l-ar fi simţit izbind cu bocancii pietroaiele de pe drum, n-ar fi avut timp să-l latre din urmă. Îndată răzbi dintre gardurile satului, pe drumul liber din Dealul Viilor. Nu era musai să ţii drumul, te loveai de zidul porumbului şi o luai încotro trebuie, tot într-o alergătură. Zdupăiala lui se auzea de departe. Dar dacă ar fi avut răgaz să stea pe loc, să tragă cu urechea, la pândă? S-ar fi auzit nişte copite de cai prin mirişte? O pocnitură… Nimerise într-un tufiş, sau într-un gard de nuiele, nu mai avea importanţă… Era pe drumul dintre viile sătenilor. Fugind în lege.
Abia acum avea de tras după sine firele atâtor gânduri: cine,  cum,  când? Dacă o făcuseră ţiganii, cum credea nenea Vasile şi cum însuşi bănuise, atunci chiar că nu e nimic de făcut şi de sperat. Ţiganii vin de la mari depărtari şi se duc cine ştie unde. Trec imediat caii altor ţigani, care-i despart, îi schilodesc - le taie o ureche, le scot un ochi, le fac albeaţă, punându-le nu’ş ce frunză sub pleoapă. Mari meşteri într-astea. Îi ard cu fierul. Le retează coama, le scurtează coada, le fac pielea tărcată cu var, cu te miri ce zemuri de buruieni. Grigore a auzit atâtea poveşti, nu le-ar termina o viaţă. Chiar de-ar fi să-l vezi vreodată, în târg sau legat la vreo căruţă de şetrar, cum ai recunoaşte în gloaba chioară şi bălţată frumuseţea de roib ce ţi-a fost furat acum trei ani?! Ţiganii! Îşi trec caii furaţi din mână în mână, în câteva săptămâni sunt la celălalt capăt al ţării…
Să fie ai Codrencei, care ştiu locul? Sau nişte hoţi de meserie? Ăştia te pândesc, îţi află mişcările. Intră în ogradă, vor să afle dacă ai câine vrednic, unde îl ţii legat… S-au dat în vorbă cu vreun sătean: Nu ştiţi unde am putea să bem un pahar de vin? Au intrat la noi, Vera i-a servit… Cine mă cunoaşte pe mine şi îmi vrea pieirea? Fostul stăpân? Vreun basarabean de-al meu, ajuns la ananghie? Concurenţa?
Ajunsese la marginea pădurii; altfel de întuneric aici, altfel de nelinişte, cu fiori. Îşi dădu drumul la vale, pe scocul cărării, cu mâinile întinse plug în faţă. Se scufunda de la un pas la altul, frunzişul din părţi foşnea, înseamnă că încă mai era pe faţa pământului…
Se poticni în poiana din vale. Nu mai căută podişca, trecu pârâiaşul direct prin apă, urcând de-a buşilea în drumul mânăstirii. Şcoala. Cimitirul. Pe prima stradă la stânga. Unde sunt eu şi unde hoţii, cu caii de funie?

Bătu cu curaj la poarta lui Gălbenuş, ferecată pe dinăuntru. Îl rugă pe inspector cu cerul şi cu pământul să-l ajute în acest mare necaz. Şi în grabă plecă de la poarta lui. Întunericul se cernea, abia. Prea devreme pentru un vlăjgan cu securea sub braţ, pornit să spargă lemne…
Va urma