vineri, 30 martie 2018


Scriitorul zilei: Victor Ion Popa, n 29 iulie 1895 - d. 30 martie 1946
 Imagini pentru victor ion popa imagini           
Unul dintre cei mai populari scriitori şi dramaturgi din România interbelică, a cărui priză la public nu s-a stins nici până astăzi, V. I. Popa s-a născut în satul Călmăţui, com. Griviţa din zona Tutova, actualul judeţ Galaţi, ca fiu al unui învăţător. Face şcoala primară în satul natal, apoi începe faimosul Liceu internat din Iaşi, dar în ultimele clase se transferă la un alt liceu, absolvit în 1914. În continuare se înscrie la Drept, dar şi la Conservatorul din Iaşi, Începe războiul, V. I. Popa urmează o şcoală de ofiţeri la Botoşani, devine sublocotenent, participă la luptele de la Oituz, unde este rănit. După război revine la Iaşi, unde se căsătoreşte şi este actor, se strămută la Bârlad, din nou la Iaşi, apoi vine la Bucureşti, unde se va ocupa mulţi ani de teatru: mai întâi ca desenator de decoruri, apoi ca actor, ca regizor la diverse teatre bucureştene, dar şi la Craiova, la Cernăuţi, unde girează 41 de premiere, şi unde înfiinţează teatrul de păpuşi şi marionete. 
Mereu neobosit, inventiv, implicat, cu dorinţa arzătoare de a oferi publicului hrană spirituală, o posibilitate de emancipare prin cultură. Se va face cunoscut ca dramaturg de mare succes dar şi ca romancier. Debutase cu poezii încă elev fiind, în 1912, dar şi cu desene, 1914. Fusese redactor la Revista copiilor şi tineretului. Colaborator infatigabil la nenumărate reviste, cu cronici de artă, comentarii, desene, caricaturi, versuri, fragmente de proză şi piese de teatru. Prima piesa care i se joacă este Ciuta, 1924, cu subiect din mediul provincial, o iubire care nu vrea să trădeze, să facă compromisuri şi va recurge la sinucidere. Urmează Muşcata din fereastră, 1928, în care iubirea reuşeşte să învingă mentalităţile părinţilor, prejudecăţi învechite şi se împlineşte. Dar cea mai populară piesă este Tache, Ianche şi Kadâr, 1932, o piesă despre toleranţă etnică, înţelegere interumană, sentimente trainice, curate, care asigură o viaţă în lumină. Lirism, comic de situaţie, limbaj colorat, personaje puternice, bine reliefate,- o adevărată performanţă dramaturgică, de atunci jucată mereu cu imens succes de public, de cei mai mari actori ai timpului. Piese ce se transmit la radio: Deşteapta pământului, Mironisiţele etc
Ca romancier, a scris cărţi populare, inventive, în stil alert, cu un limbaj colorat: Sfîrlează cu fofează, despre un analfabet care are vocaţia invenţiilor, atras irezistibil de aviaţie şi care trece prin aventuri incredibile spre a-şi atinge idealul. Alt roman: Velerim şi Veler Doamne, drama unui om simplu care comite o crimă în legitimă apărare. După 10 ani de puşcărie, revine în sat, fosta soţie se recăsătorise, consătenii îl dezavuează, iar în curând este suspectat de a-l fi omorât pe un negustor în trecere spre târg.  Iar acţiunea devine palpitantă, cu urmăriri de tip poliţist, cu suspans şi rezolvări  drastice.  Floarea de oţel  reia experienţa perioadei din război, protagonistul este nevoit să renunţe la ideile sale naiv-adolescentine despre viaţă, se formează ca persoană, se maturizează.
O viaţă de mare dinamism, a unei personalităţi plurivalente: scriitor, dramaturg, dar şi actor, scenograf, caricaturist de mare talent, regizor, pedagog, cu iniţiative în fondarea unui teatru popular-muncitoresc Muncă şi Voie bună, la care a trudit vreme de 4 ani. A fost comisarul Expoziţiei Româneşti de la Paris, 1937 şi a primit Legiunea de Onoare.
***
Nu l-am învăţat în liceu. Nu am idee dacă se studia la facultate. Însă colegii mei de studenţie citeau cu pasiune romanele sale, trecându-şi-le din mână în mână, în ediţii interbelice, desigur. Am văzut piesele sale în mai multe distribuţii, de fiecare dată jucate excepţional, căci oferă actorilor o materie umană extrem de viu colorată, o gamă de trăiri amplă, delicată, nuanţată. Umor blajin, lirism, nevoia de comuniune umană. O abordare pozitivă a vieţii, neşablonardă.
 Citeşte mai mult: http://www.crispedia.ro/Victor_Ion_Popa

Din Intruşii. Odiseea plăcilor memoriale
21 mai  07, luni. Vorbesc la TNB pentru Victor Ion Popa, apoi dau telefon la Teatrul G. Ciprian din Buzău, la Teatrul V. I. Popa din Bârlad, neştiinţă pură şi simplă, amânări, promisiuni de telefoane, neonorate în seara respectivă, în următoarele seri. Mai simplu spus, respectivii nu ştiu unde a trăit patronimicul lor. Dar aţi înţeles? Toate aceste telefoane le dau de acasă, pe banii mei. (...)
1 iunie 07. Dau telefon la Comunitatea Evreiască, mi se cere telefonul, căci directorul lipseşte. Dau telefon la Bârlad, la teatrul V. I. Popa, pentru adresa lui V. I. Popa, în ideea că măcar ei trebuie să ştie, să aibă vreo monografie, ceva; răspunde secretara, zice că tocmai voia să-mi telefoneze. Cer adresa şi anii. A făcut investigaţii, a vorbit şi cu dl Mălinescu, fost secretar literar al acestui teatru (care tocmai a împlinit 50 de ani), nici el nu ştie absolut nimic despre adresele pe unde a locuit scriitorul, dramaturgul. Par să nu ştie nici măcar anul morţii dramaturgului. Îmi sugerează să fac demersuri la Evidenţa populaţiei, la Starea civilă, căci, nu-i aşa?, trebuie să se fi menţionat adresa şi data morţii în actul de deces. E drept, poate voi fi nevoit să fac demersuri şi la Starea civilă (însă mă ia cu fiori când mă gândesc). Dar după ce fixăm primul lot de plăci memoriale. Zic: Tot o să aflaţi dvs vreodată anul când a murit marele V. I. Popa, patronul dvs!
(...)
27 sept 07, miercuri... La imobilul din Tunari nr. 6 las cererea d-lui Avram la etajul V, el ştia de Ion Iuga. Promite că se rezolvă, vom avea aprobarea. Caut în apropiere strada Leonida, nr. 28, constat că la adresa cu pricina, la etajul I, este redacţia revistei Altitudini, urc, surpriză: şeful este I. B. Lefter, însă teribil de prins cu revista gata de printare; află ce vreau, mă dă pe mâna unei domnişoare care merge cu mine în imobilul vecin, la proprietar; sun, apare un ins de sub uşa batantă a garajului, toată clădirea e renovată, echipată la ultimul strigăt, e omul casei, se duce să-l cheme pe proprietar. Arhitect – apare un domn extrem de înalt, cam la 2 m, cu ochelari; înţelege, mergem înapoi, are un birou la parter, proiectează construcţii. Da, Victor Ion Popa...îmi vorbeşte despre ultima soţie a acestuia, actriţa Maria Mohor, au locuit aici în ultimii lui ani de viaţă. (Aflasem că a avut pe puţin 40 de adrese în Capitală) În familia ei, de fel de la Porceşti-Turnu Roşu, au fost doi fraţi şi o soră. Au venit la Bucureşti, aveau bani, unul dintre fraţi a deschis un restaurant, este clădirea impozantă din capătul piaţetei, celălalt avea o casă peste drum, iar sorei mai mici i-au făcut o casă aici, apoi au mai cumpărat o casă, spre capătul străzii, chiar pe colţul cu piaţeta. Iar restauratorul a ridicat pe vechiul loc o casă mare pentru cele trei fete ale lui, imobilul unde suntem noi acum, la stradă, cu parter şi două etaje. (Familii venite din provincie şi care se înfiripau în mahalalele Bucureştiului, se extindeau pe o stradă întreagă...).  La parter stătea Maria Mohor cu Victor Ion Popa, acesta este biroul lui, l-a păstrat, are şi câteva desene de scenografie ale dramaturgului şi animatorului teatral. Îi sugerez o cameră muzeu, cum sunt prin ţările apusene, cu unele obiecte de-ale scriitorului, cu nişte desene, schiţe, caricaturi, căci avea şi acest talent, să adauge toate ediţiile din operele lui, cu fotografii, decupaje din ziare. O declară la Primărie, imobilul devine casă muzeu, obiectiv cultural etc. Scutire de impozit. Îi spun că tocmai am văzut la Rotonda MNLR o expoziţie cu nişte caricaturi-portrete grozave de V. I. Popa. În străinătate proprietarii unor astfel de imobile sau chiar castele, dacă declară o cameră ca muzeu, sunt scutiţi de impozit pe respectiva clădire.
Arhitectul are un proiect de monument V. I. Popa pe care vrea să-l plaseze în centrul piaţetei de la răscruce, în faţa actualului restaurant Garibaldi, în stil neoromânesc. Se cunoaşte cu primarul. Îl sfătuiesc să intervină prin R. G., consiliera lui culturală, o doamnă care îl va sprijini etc. Să facă o machetă la un sculptor şi să meargă cu proiectul la comisia sectorului. Aprobă fixarea plăcii memoriale. Din păcate nu ştiusem de actriţa Maria Mohor, sau am uitat între timp? 



Alţi scriitori:                                                              
N. Steinhardt, m. 1989
Edgar Papu, m. 1993


Ion Lazu - Veneticii, fragment: Neodihna


...Să-l caute pe Mihăiţă la şcoală, dacă încă nu a plecat şi să facă împreună drumul la Sărăceşti? Mihail e tare obosit, desigur, de unde vine el - şi cât s-a trambalat pe trenuri… are nevoie de un răgaz, să-şi tragă sufletul. Ca tată plecat de la ai tăi, trebuie să te înarmezi cu multă răbdare. S-ar putea să nici nu apară în seara asta, ci abia mâine dimineaţă. Poate chiar aşa o să se întâmple. O să i se pară foarte potrivit să-l însoţească pe Andrei la şcoală şi cu acest prilej o să ajungă la poarta lui Toma Preda.
Tare mult ţine Mihail la Verocica şi la copiii ei, dacă tot nu are o familie a lui, deocamdată. Când era mic de tot, mă minunam ce tare îmi seamănă, îşi spuse; iar acum mi se pare că suntem foarte diferiţi. Nu s-ar cuveni să ştiu ce e în mintea fiului meu? Cred că şi el îmi poartă pică, nu numai Vera, chiar dacă nu a avut de suferit din cauza necugetării mele, ca soră-sa.
S-a întunecat afară? S-a prea întunecat; să aprind lampa, să nu creadă că am adormit… Mai stau un pic şi apoi chiar că mă duc la culcare. Până mâine mai sunt doar câteva ceasuri, acolo…
Să se bage în pat? Se agitase cam mult, dar nu era obosit, propriu-zis. Mai obosit o să se scoale mâine dimineaţă. Gândul ăsta îl tufli. Ce să însemne? De la un timp se îndreaptă spre pat în silă. În viaţa lui muncise de dimineaţa până seara târziu, până când nu mai zărise lama sapei din mână şi scocul brazdei de sub tălpi. Ajungea acasă obosit-frânt. Mâncau şi se grăbea să se întindă în pat, cu un fel de bucurie scăpărătoare în tot trupul: să se odihnească, să se refacă; un om tânăr, rupt de şale după o zi de lucru în câmp, aruncându-se acum în somn, cu nici un alt gând decât că după câteva ore o să se crape de ziuă şi el o să sară în picioare, ca să termine ce începuse ieri. Asta a fost mereu cu odihna lui. Or, în ultima vreme nu mai are nici o plăcere să se ducă la culcare. Mai curând simte un fel de ciudă că s-a sfârşit încă o zi. Cât rămâne treaz, tot s-ar mai putea aştepta la ceva bun: o vizită, o veste, un gând bun, o amintire – dar somnul ce să-i aducă? Oricum, nu tihna. Timp pierdut, somnul ăsta, o scurtare a vieţii şi nimic altceva!

 Va urma



Liliana Corobca - Capătul drumului, roman, ed. Polirom, 2018.
Lansare eclatantă la librăria Humanitas-Cișmigiu, aseară, la ora 17:00, în prezența unui numeros public.
Moderator George Neagoe; au prezentat: Dorica Boltașu Nicolae, Cosmin Budeancă, Ștefac Hoștiuc; autoarea a citit două fragmente din roman, unul de la început, altul dinspre partea finală, ambele foarte convingătoare; în sală: scriitori, ziariști, reporteri Radio, simpatizanți ai scriitoarei Liliana Corobca, basarabeancă din județul Călărași. Oferindu-i eu însumi o carte despre refugiul din 1944, autoarea mi-a mărturisit că nu a reușit să-și lanseze nicio carte în Basarabia. Oare de ce?, întreb, ca omul pățit. Răspuns amar: pentru că ei acolo au scriitorii lor...


Capătul drumului - o carte printre cărți

George Neagoe, Cormin Budeancă, Dorica Boitașu Nicolae, Liliana Corobca, Ștefan Hostiuc


Cosmin Budeancă, expert IICCMER


Liliana Corbca citind fragmentul liminar al romanului Capătul drumului

Un melancolic intermezzo la chitară rece...


Zîmbete, copii, flori, autografe...

Cum rar se întîmplă: coadă la autografe...Adăugați o legendă