joi, 15 martie 2018


Scriitorul zileiTudor Măinescu, n. 23 februarie 1892 - d. 15 martie 1977
Imagini pentru tudor măinescu 
Imagini pentru tudor măinescu imagini
Imagini pentru tudor măinescu imagini
Imagini pentru tudor măinescu imagini
Imagini pentru tudor măinescu imagini
Imagini pentru tudor măinescu imagini



De felul său din Caracal, ca fiu de funcţionar şi-a făcut şcoala, apoi liceul în Caracal, Craiova, Bucureşti, Mizil, Galaţi, după care s-a perindat pe la medicină, Conservator, ca să termine Dreptul, transferat de la Iaşi la  Bucureşti. Cariera de avocat îl poartă şi ea prin diverse alte târguri regăţene, inclusiv la tribunalul Slatina, după care ajunge  la Curtea de Apel din Bucureşti. Toate aceste peregrinări locative, dar şi propriu-zis cariera de avocat îl vor fi făcut să nu mai ia lucrurile în grav, să privească spre aspectele mai trecătoare ale vieţii.
Aşa se face că s-a evidenţiat în poezia  de nişă, satirică, încurajat de George Topânceanu, oarecum în siajul altui confrate: Cincinat Pavelescu, scriind cronici rimate, satire, epigrame, poezii la  concurenţă cu ocazionalul şi anecdoticul, dar şi schiţe vesele, literatură ironică-unoristică pentru copii, la care se adaugă traduceri din literatura  lumii, sectorul ei amuzant, care bine-dispune pe cititor... Şi poezii în formă fixă, chiar sonete, câteva mai mult decât onorabile.
Câteva titluri: O picătură de parfum, 1929, Surâs, 1931, Flori şi ghimpi, 1956, Bagaje uşoare, 1961, Florile vieţii, 1962, Versuri clare, 1965, Schiţe oarecum vesele, 1966, Soare cu dinţi, 1972...
Cum se vede şi din titluri, autorul mereu jovial, destins, bonom, s-a amuzat să scrie clar, să nu ia în grav nimic din ce se întâmplă în preajmă; probabil ca formă de fugă din lumea tribunalelor, unde desigur altfel se puneau problemele...
 ***
Pe str. Sf. Constantin Nr. 13-A există o placă memorială pentru scriitorul Tudor Măinescu; de cealaltă parte a intrării, am pus o plcă memorială pentru scriitoarea Ticu Archip.




Alţi scriitori:
Ernest Bernea, n. 1905
Gh. Brăescu, m. 1949 (n. 29 ianuarie 1871- m. 15 martie 1949)
Vasile Speranţa, m. 1996



Ion Lazu - Veneticii, fragment: Musai să ne mutăm!





Îi spuse Verei: Cumva trebuie să facem.  Aici ori în oraş… Dar ce le-a venit? Spumega de furie. Apoi tot el îşi luă seama: prins cu munca şi răscolit de marile încercări prin care tocmai a trecut, făcuse greşeala să uite faptul că ei nu erau decât nişte venetici, oameni fără un adăpost, rămaşi la cheremul altora, care în orice clipă te pot zvârli în stradă, sub un motiv sau altul. Pe când această Găiţoaie, văduvă, amărâtă şi la voia oricărui pezevenghi de bărbat, are totuşi o casă a ei, un loc unde se poate aduna de pe drumuri, când e încolţită - să închidă poarta în urma ei şi să zică, după cum o duce mintea: eu vă dau iaca-cui pă toţi, cu Reilie în frunte, uite aşa!
Abia acum, auzind pentru a doua oară numele primarului, Verei îi mai veni inima la loc. Nu fusese de la început vorba că ar fi putut să-i primească chiar el, la Sărăceşti, în casa fiică-si? Îi spuse lui Grigore să-l caute neîntârziat pe Chiţu şi să vadă cum se pot aranja lucrurile. Găiţoaia e în tindă. Nu are unde pleca. I-o fi şi ruşine, după toate astea…
- Tu, oricum, începe să strângi, spuse Grigore, cu fălcile încleştate. La prânz vin cu căruţa de la Gălbenuş şi, până spre seară, ne-om muta, Dumnezeu ştie unde…
Se uită roată în jur: copiii dormeau în paturi somnul cel mai dulce, dinspre ziuă. Mihăiţă, premiantul tatei! Deja în clasa a doua. Se minunează doamna Tătaru, basarabeancă ea însăşi, ce minte ascuţită are acest băiat. Andrei şi el, care se consideră băiat mare, n-a vrut să mai stea încă un an, s-a dus în clasa întâi, să-i calce pe urme lui frate-său. Peste vreo oră îi scoală Vera şi îi pune în mişcare, pe unul la şcoală, pe celălalt cu Miţa… Acum numai la şcoală n-o să le stea mintea, când vor auzi de mutare. Tristabohamati!
Îşi trase la iuţeală pantalonii pe el. Vera îi aduse cana cu ceai, îl înghiţi din câteva sorbituri, cu o bucăţică de zahăr în gură. De dincolo auzea discuţia femeilor, Găiţoaia nu mai smiorcăia, se găsise să întrebe dacă s-a auzit ceva de cai. Ce să se audă? Cui îi pasă… caii furaţi sunt buni-furaţi. Găiţoaia se minuna, îi căina pe păgubaşi. Probabil, îşi zise Grigore, cu ciudă, se uită în jur şi îşi face socoteala: Au de luat asta şi asta şi asta; se duc d-acilea, rămân eu în casa mea...
În fine, era gata de drum. Deschise uşa de la tindă. Găiţoaia îşi trase iute picioarele sub scaun, se feri într-o parte, mormăind ceva. Grigore nici măcar atât. Spuse doar: Vera, mă grăbesc. Şi într-adevăr, al treilea pas era în prag, următorul pe prispă, celălalt în curte…
 Va urma