luni, 19 martie 2018


Scriitorul zilei Ion Barbu, n. 19 martie 1895 - d. 11 august 1961

 Imagini pentru ion barbu imagini

Din ceas, dedus...

Din ceas, dedus adancul acestei calme creste, 
Intrata prin oglinda in mantuit azur, 
Taind pe inecarea cirezilor agreste
In grupurile apei, un joc second, mai pur.

Nadir latent! Poetul ridica insumarea
De harfe resfirate ce-in sbor invers le pierzi
Si cantec istoveste: ascuns, cum numai marea, 
Meduzele cand plimba sub clopotele verzi.


Timbru


Cimpoiul vested luncii, sau fluierul în drum
Durerea divizata o suna-ncet, mai tare…
Dar piatra-n rugaciune, a humei despuiare
Si unda logodita sub cer, vor spune – cum?

Ar trebui un cîntec încapator, precum
Fosnirea matasoasa a marilor cu sare;
Ori lauda gradinii de îngeri, cînd rasare
Din coasta barbateasca al Evei trunchi de fum.

***
Fiu al unui magistrat care şi-a latinizat numele (Barbu-Barbilian), matematicianul ce va aspira în aceeaşi măsură şi la laurii poeziei şi-a repus în circulaţie, la sugestia lui Eugen Lovinescu, adevăratul nume: Barbu. (Totuși, unii l-au crezut armean, de unde susțineri nefondate, chiar penibile.)
Se născuse la Câmpulung Muscel, dar cum funcţinarii din justiţie se perindau dintr-o urbe în alta, viitorul matematician şi-a făcut liceul la Giurgiu (1914-1921), unde l-a avut coleg pe Tudor Vianu.  O întrerupere a studiilor pentru perioada războiului, când este sub arme. Se făcuse remarcat prin colaborările la Revista matematică, iar după ce termină Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti, cu o recomandare din partea marelui său mentor Traian Lalescu face o perfecţionare  la Gottingen-Germania, unde împreună cu mai vechiul ortac Vianu au dus o viaţă... trepidantă. După 3 ani revine în ţară. Un doctorat în 1929 şi va face o carieră de mare matematician la catedra Universităţii, cu descoperiri ce-i poartă numele: "spaţiile barbilian". 
În paralel se făcuse remarcat şi ca poet, totul plecând anecdotic, de la un pariu cu Vianu, făcut în timpul unei excursii: că se va prezenta cu un caiet plin de poezii. Mai târziu va mărturisi că ambele vocaţii au coexistat în personalitatea sa, aşa încât în locul unde matematica devenea prea rigidă eul creativ se livra poeziei. Singulară în peisajul liric, de o maximă concentrare şi abstractizare, considerată ermetică şi chiar mai mult de-atât, frizând încifrările şaradei, poezia sa reprezintă o cotitură destul de strânsă în evoluţia literaturii interbelice, o trecere cu deosebire abruptă de la romantismul nostru întârziat la modernismul pe care în Occident îl practicau Stephan Malarme, Paul Valery.  Să nu uităm că  pe o altă scurtătură se aventurau avangardiştii propriu-zişi, însoţiţi de mare hărmălaie, ca să-şi uite de frică...
Poezia sa, publicată în reviste de primă linie, a fost adunată în două volume: După melci, 1921 şi Joc secund, 1930. Deajuns şi atât. Căci impactul liricii sale a fost fără precedent, stârnind admiraţie, contestări şi o vie dezbatere în lumea intelectuală a vremii. Practic nici un critic literar care se lua în serios, în Interbelic, dar şi după război, nu a avut curajul să eludeze fenomenul, să rămână în afara discuţiei despre poezia barbiană. Cronicile literare, exegezele, studiile, monografiile cu această temă au curs şi curg fără oprire. Îşi pusese sigiliul formaţia sa de matematician, personalitatea sa puternică şi nu în ultimul rând un temperament vulcanic, autoritar, care nici în viaţă dar nici în scris nu a rămas dator cu o replică strivitoare, măcar ca intenţie. De la poezia începutului, cu aparenţă parnasiană, însă impregnată de elanul romantic al vârstei şi nu numai (vezi chiar sonetul Copacul, impecabiul strunit stilistic), trece rapid la o poezie ce cultivă baladescul, balcanismul-orientalismul turcit dâmboviţean, considerat de autor o continuare a culturii greceşti; (în context merită amintit entuziasmul fără limite al lui Ion Barbu, la apariţia Crailor de Curtea Veche, pe care i-a întâmpinat cam în acest fel: În sfârşit, prosteasca noastră vorbire se căftăneşte...; mai trebuie adăugat că Domnişoara Hus poartă o dedicaţie către Pena Corcoduşa, eroina din romanul lui Mateiu Caragiale); foarte curând imprevizibilul autor va ajunge la o poezie ermetică, supusă unor rigori expresive draconice. Joc secund este rezultatul acestor înnoiri şi epurări succesive, din care destule piese ale începutului au fost dezavuate de autorul însuşi. Nu poate fi uitată vehemenţa cu care poetul s-a distanţat de lirismul  care se edifica pe transcrierea sinceră a trăirilor autorului; el numea aceasta "poezia leneşă".

***
S-a stins din viaţă în vara când terminam facultatea. Retrospectiv, mi s-a părut a-l fi zărit de două-trei ori pe trotuarul dintre Matematică şi Filologie. Un om în vârstă, scund, voluminos, mergând legănat şi agale, echilibrându-se cu o ditamai serviata pe care o împingea înainte şi înapoi. Pleşuv, alb-coliliu la păr, cu o teribilă mustaţă pe oală. Dar tot aşa de bine ar putea fi o falsă memorie, instalată în momentul când i-am văzut fotografia. Un chip pe care nu-l mai uiţi. Aşa se poate explica de ce fotografiind diverşi trovanţi cu înfăţişări neobişnuire (obişnuitul însemnând în acest caz forme ovale-rotunde-sferice, constituite în jurul unui nucleu de cimentare), am tresărit când mi-au căzut privirile pe o concreţiune grezoasă care semăna leit cu poetul. Am făcut fotografia, am intitulat-o Portret Ion Barbu; se întâmpla în zona Costeni-Vâlcea, prin anii 74-75. După vreun deceniu, a apărut albumul meu de artă fotografică: Natura sculptează, Ed. Sport-Turism, 1984.
Şi ar mai fi o scenă, chiar mai ciudată decât relatarea precedentă: cu Ion Barbu pe catafalc, expus în holul de la Filologie. Dar despre asta cred să fi relatat în altă parte...(vezi romanul Ruptura, Ed. Albatros, 2004)

Descriere: *
Str. Dr. Carol Davila nr. 65, cartierul Cotroceni.
Imaginea casei există și în albumul Literaturile Bucureștiului, BMNLR, 2009 

Carolina Ilica, n. 1951
Imagini pentru carolina ilica imagini 

Minune 

A scrie un poem e o minune! 
E ceva sfînt, ca tot ce este viu. 
De parcă Dumnezeu în gînd l-ar spune, 
Iar eu să îl aud şi să-l transcriu. 

Dar poate mai întîi l-a tot visat; 
Uitîndu-l iar şi iar. închis în vis. 
Iar eu să-mi amintesc şi, recitat, 
Să i se pară, treaz, că El l-a scris. 

Alţi scriitori:
Nicolae Filimon, m. 1865
G. Ciorănescu, n. 1918
Alecu Popovici, n. 1927
Al. Dima, m. 1979





Ion Lazu: Un caz de cenzură basarabeană, I


Un caz de cenzură basarabeană?
Încerc să fiu foarte scurt, dar îmi dau seama că nu mă pot face înțeles dacă nu iau lucrurile de la un capăt. Imediat după ”evenimentele” din decembrie 1989 am luat pe cont propriu ”acțiunea Cărți pentru Basarabia”; am anunțat în presă, am strâns donații de peste tot, persoane fizice, întreprinderi, institute, fundații, asociații, uniuni etc. ; cu banii care se strânseseră din contribuții benevole am cumpărat cărți de la anticariate și pe 30 martie 1990 am ajuns cu un TIR plin de carte românească în fața sediului de la Chișinău al USM; pe trotuar l-m zărit pe tânărul poet Emilian Galaicu Păun, care a dat o mână de ajutor la descărcarea și transportarea în holul Uniunii a cărților. Își făcuseră apariția cei din conducerea USM, plus Nicolae Dabija, Leonida Lari, N. Esinencu, Vlad Neagoe etc.. Peste o zi sau două în Literatură și Artă a apărut un grupaj de două poezii ale subsemnatului, cu fotografie și o scurtă prezentare. (A fost singura mea apariție în vreo revistă basarabeană sau la vreo editură, din martie 1990 și până în acest moment!)
La insistențele mele de basarabean ars de dor, conducerea USM mi-a pus la dispoziție o mașină cu care am ajuns în satul meu natal, Cioburciu, pe malul Nistrului, pentru a dărui școlii din localitate un consistent pachet de cărți, cu grijă selectate: Eminescu, Alecsandri, Creangă, Caragiale, Slavici, Sadoveanu, Rebreanu, Arghzi, Istrati, mulți alții – și câte un exemplar din cele opt cărți ale subsemnatuului. Cărțile au fost preluate de dna directoare a liceului Elena Gorun, cu mulțumirile și felicitările de rigoare. Despre această acțiune Cărți pentru Basarabia am publicat un serial de opt episoade în revista bucureșteană săptămânală România pitorească.
Alte ecouri de dincolo de Prut nu au ajuns până la noi. Dar oricum, făcusem tot ce depindea de mine, cărțile românești ajunseseră în fața posibililor cititori, văduviți decenii la rând de literatura în limba maternă.
Între timp, adică până în 1999 am scris un roman despre refugiul basarabenilor; o primă ediție, lipsită de noroc, nu a primit sponsorizarea promisă și tirajul a fost topit; am reușit să recuperez 50 exemplare, pe care totuși nu le-am dat pe la reviste, din motivul deja menționat. M-am ambiționat să duc mai departe povestea basarabenilor refugiați și în 2002, a apărut la editura Vinea romanul Veneticii, 554 pagini. Carte bine primită de critica literară și de cititori, așa încât în 2005 ea se afla pe lista cărților propuse pentru traducere; în 2009, o nouă ediție, alta în 2013 și alta în 2015. Pentru romanul Veneticii am fost răsplătit cu Premiul Opera Omnia, 2014.
Dar intervine această ciudățenie: niciun ecou dincolo de Prut despre romanul refugiului basarabenilor... Despre cronici, despre invitația de a-mi lansa cartea la Chișinău, niciun semn... Deși am dăruit cu autograf această carte mai tuturor scriitorilor basarabeni care veneau și tot veneau în Țară. La Uniune, la Academie, la redacții, edituri, lansări, târguri de carte... Mereu cu rugămintea de a mi se oferi șansa unei lansări la Chișinău, în orice loc fără alegere și fără alte pretenții, plătindu-mi singur drumul etc.. Nu am să produc niciodată lista scriitorilor basarabeni cărora în răstimp de două decenii le-am dăruit Veneticii, cu rugămintea fierbinte de a mi se mijloci o lansare, dar din lista respectivă n-ar lipsi Nicolae Mățcaș, Ion Ungureanu, Druc, Cimpoi, alți și alți fruntași ai vieții literare-culturale din Republică.
O excepție a fi articolul Dianei Iepure, Invazia veneticilor, apărut în revista Tiuk. Ce-i drept, pe Diana Iepure, poetă strămutată la București înainte de a fi publicat vreo carte, am sprijinit-o cu dinadins să debuteze la editura Vinea, unde am fost redactor-șef vreme de 10 ani. I-am făcut o lansare la Sala Oglinzilor, au vorbit C. Abăluță, I. Lazu, N. Tzone, Octavian Soviany; aceasă Editură își făcuse o datorie de onoare din a publica intens poezii ale tinerilor din Basarabia, unii au apărut cu 2, 3 sau și mai multe volume, în condiții grafice excepționale și toate cu lansări în mare forță: Galaicu-Păun, Butnaru, Crudu, Vaculovschi, Nechit, Aura Christi... atâți alții, aproape toți!
Și acum, surpriza – dar ce hâdă surpriză! Acum vreun an, poate și mai mult, primesc un e-mail de la un profesor din Cioburciu. Mă felicită călduros pentru Veneticii,  carte pe care a citit-o, împrumutată ca prin minune de la cineva și dată apoi mai departe. Și blajinul consătean îmi face astă mărturisire năucitoare: de curând, umblând prin depozitele liceului, a dat peste pachetul de cărți adus de mine în martie 1990, dăruit cu mari emoți doamnei directoare Elena Gorun, care se vede că a dosit imediat pachetul cu clasicii literaturii române; mi s-a explicat: bună profesoară de matematici, însă o bolșevică înfocată, intratabilă... Care a avut inima să-i lipsească (vreme de aproape 3 decenii !) pe elevi de cărțile fundamentale ale literaturii române... Iar despre cărțile mele, ca autor plecat din Cioburciu la doar 4 ani, ce să mai spun, ce să mai sper?!
Ideologiile care nasc monștri...
Va urma