luni, 5 martie 2018





Scriitorul zileiHortensia Papadat-Bengescu n. 8 dec. 1876 - d. 5 martie 1955
Fiică a unui ofiţer şi a unei profesoare, nevoiţi să se mute cu garnizoana, îşi face educaţia într-un pension, iar la 20 de ani se căsătoreşte cu un magistrat, prinsă în curând de îndatoririle unei familii cu mulţi copii. Din care motiv debutează cu întârziere, la aproape 43 de ani:  Ape adânci, 1919, bine primită de Ibrăileanu şi de Viaţa românească. Dar deja trecuse tăvălugul primei conflagraţii europene, viitoarea romancieră a fost soră de caritate la Focşani.
Ani grei (atmosfera lor se regăseşte în  Balaurul, 1923), ce vor configura o nouă viziune a prozatoarei, orientată spre analiza psihologică, spre "epica" mişcărilor sufleteşti, iar descrierea obiectivă trece în plan secund. În cumpănă cu marii constructori ai romanului modern românesc: Sadoveanu, Rebreanu, alţi câţiva, Hortensia Papadat-Bengescu şi Camil Petrescu vor găsi noi mijloace de captare a interesului, pentru fiinţa ascunsă a sufletului, care în concepţia autoarei "are un trup al său", aproape material, o aură configurată de terminaţiile nervoase ultrasensibile, în vie vibraţie. Cnsiliată şi de Eugen Lovinescu, va iniţia un ciclu de romane, formal autonome, unitare ca substanţă, dar vizând acelaşi clan al Hallipilor, o familie burgheză în constituire şi care îşi pune în scenă respectabilitatea socială. Sunt romanele  Fecioarele despletite, 1926,  Concert din muzică de Bach, 1927,  Desenuri tragice, 1927,  Drumul ascuns, 1932,  Rădăcini, 1938. Excelenţa romancierei,  salutată prompt de Ibrăileanu, Topârceanu, dar şi de Lovinescu, Vianu, primită totuşi cu reticenţe de T.T. Branişte, de Iorga, căci dificil de asimilat sau de egalat scriptural, a apus subit în anii de după venirea sovieticilor şi a comunismului stalinist. Putem doar bănui că "boieroaica" a fost repudiată de culturnici şi se va fi descurcat la limită cu sărăcia lucie. Ne amintim că Darclee dusese în ultimii săi ani un trai de cerşetoare... Ţara în care mereu începem, de la Zero. Şi nu ne este dat să continuăm nimic din ce edificaseră antecesorii întru spirit.

Citiţi mai mult:  http://www.romlit.ro/n_lumea_brbailor_-_jurnalul_hortensiei_papadat-bengescu_-


Din Nicolae Balotă, Caietul albastru, vol 1, p. 415-417.
 8 martie 1955: Cu Nego şi Ovidiu Constantinescu la înmormântarea Hortensiei Papadat-Bengescu, care s-a stins la 5 martie. Sosim prea devreme. În capela de la Bellu ceremonia întârzia, probabil din lipsă de public. După o plimbare prin România Mică, înmormântată cu toţi generalii, marii comercianţi, boierii, miniştrii şi poeţii ei, ne întoarcem la capelă, prin zăpada amestecată cu apă şi noroi. Câţiva, pe trepte. Sanda Movilă, soţia lui Aderca, înfăşurată într-un şal violet, fumează. În capelă alţi câţiva. Puţini: familie, probabil vecini. Niciun scriitor. Intră, în cele din urmă, Jebeleanu, cu mâinile în buzunarele unui vindiac verzui  şi cu un aer de aventurier operând pe mările din Orientul Mijlociu. Cu el mai vine Baranga, singurul care în timpul slujbei mortuare împreună mâinile; nu riscă nimic. Intră amândoi, aduc o coroană, apoi ies şi se întorc către sfârşitul prohodului.
Catafalcul obişnuit, cu puţine coroane, una a Uniunii Scriitorilor, e în mijlocul capelei. În stânga, lângă perete, mai e un cosciug descoperit. Tot o bătrână, aceasta din urmă purtând însă şoşoni. Într-o firidă, oroare, altă bătrână într-un sicriu, şi acesta descoperit, lângă ea două păpuşi de câlţi uzate, două femei, creaturi subumane, încremenite veghind.
Pohodul, trei preoţi şi un diac bine îmbrăcat şi cu o voce, de altfel plăcută, de castrat. Unul din preoţi are, în schimb, vocea răguşită şi adâncă a unui Mefistofel bătrân şi alcoolic.
Mă bucur că ies, Nego îmi şopteşte că aici e obiceiul ca cei vii, supravieţuitorii, vreau să spun toţi cei ce participă la înmormântare să ducă sicriul pe umeri până la mormânt. Noi trei suntem singurii valizi, deci s-ar cuveni să..., dar ieşim precipitat, ca nişte poltroni ce suntem. Alarmă inutilă, cosciugul mereu descoperit e scos pe umeri de oameni de meserie, afară picură, plouă, e apă peste tot şi noroi. Sicriul e aşezat pentru câteva minute pe jos, preotul rosteşte ultimele rugăciuni, încerc să mă rog, nu pot, mi-e frig, deşi e mai cald aici decât înăuntru în capela glacială; mi-a intrat apă în pantofi, voi răci, de ce oare e întotdeauana frig la înmormântări? Sicriul e acoperit, introdus în cavou, familia intră şi ea, apoi preoţii, iar noi ceilalţi plecăm. Sanda Movilă ne mulţumeşte, "în numele generaţiei mele", că am venit.
Ruşine generaţiei sale, ruşine nouă, ruşine romancierilor, ruşine lui Vianu, ruşine lui Cioculescu, lui Streinu, lui Perpessicius, lui Chinezu, tuturor criticilor şi scriitorilor, ruşine prietenilor ei de la Sburătorul, ruşine literaturii române.
Aşadar a fost înmormântată fără discurs, fără prieteni, fără admiratori, ca un personaj din romanele sale, ilustra membră fondatoare a Romanului Românesc.
Despre moarta de pe castafalc, pe care la sfârşit Fiica şi Nepoţelul au sărutat-o, Nego spune că semăna cu Doamna Hortensia Papadat-Bengescu."

***
Am dorit să pun o placă memorială pe faţada casei unde romanciera a locuit în ultimii săi ani. Descinzând la faţa locului, la adresa pe care o aflasem în vreun fel - dar mă specializasem în detectivisme..., am constatat că imobilul fusese demolat cu ani şi ani în urmă, în vederea construirii magazinului Cocor...


Alți scriitori:
Barabu  Solacolu, n. 5 martie 1897- d.30 oct. 1976
Radu Stanca, n. 5 martie 1920- d. 26 dec. 1962




Ion Lazu - Veneticii, fragment: Furtul cailor, I



- Grişa, nu ştiu ce are Bobic de latră, ian vezi!

Până să se dezmeticească Grigore, Vera se dă jos din pat, trece în tindă, aprinde felinarul şi, neliniştită, începe să umble cu el prin încăpere. Ce să fie? Lupii, de pe-acum, la capră, la porc? Au fost astă iarnă, pe viscolul cel mare. A ieşit Grigore cu securea, a sărit şi nenea Vasile. Dar acum? Nu e decât octombrie… Bobic nu se mai opreşte din lătrat. Grigore apucă felinarul cu stânga, securea cu dreapta şi iese afară, în noapte. Vera se arată în prag, îl vede ducându-se la cocină, la Miţa, apoi sub şopron, la cai. Vorbeşte cu caii, ca Vera să-şi dea seama că nu s-a întâmplat nimic, totul e în regulă. Ar trebui să apară cu felinarul. Dar Grigore întârzie. Vera crede că tocmai acum ar fi bine să se grăbească. Un fior îi trece prin umeri: Grigore? Da! răspunde, doar atât, anume ca ea să nu-şi facă năzăreli. Probabil băşica bărbatului e mai mare, se gândeşte Vera şi, încolţită de frig, intră în tindă.

- Grigori, Grigori! Scoală degrabă!
- Ce-i, Vera? De ce nu dormi la miezul nopţii?
- Grigori, eu nu aud caii…
- Ce nu auzi?
- Nu aud caii … oare ce să fie?
- Vera, ce spui acolo? Cum nu-i auzi?
- Îi aud şi prin somn. Iar acum m-am trezit de-un timp şi nu-i aud deloc. Ce-o fi cu ei? Mă duc să aprind felinarul. Grăbeşte-te!
Dar Grigore a şi sărit din pat, drept în mijlocul camerei. Dibuie securea în spatele uşii, ia felinarul din mâinile Verei, tremurătoare. Ea trage zăvorul, el smuceşte uşa; un pas pe prispă, al doilea direct pe pământul din faţa treptelor. Lumina se zburătăceşte, el vede şi nu vede ograda, oricum ştie cu ochii închişi unde e şopronul: uite căruţa, n-a mişcat-o nimeni din loc, trece pe lângă ea, mai să o izbească. Vera e cu un pas în urma lui, uşa şopronului e deschisă (de ce?!), îşi apleacă la timp capul, să nu se izbească de pragul de sus, destul că pe moment nu poate vedea ce e înăuntru – dar în secunda următoare vede că nu mai e nimic de văzut: un loc gol, necunoscut, pereţi jupuiţi, cotloane ascunse. Ridică felinarul, îl îndreaptă încoace şi încolo: se arată ieslea înaltă, doldora de umbră, dar nu cât să cuprindă un cal, cu atât mai puţin doi!  Iar deasupra, căpestrele spânzurate…
Vera şuieră: Nu-s caii!
Grigore clipeşte ca un nebun: Cum adică? Erau aici acum o oră! Smuceşte capul, o împinge cu cotul: Dă-te la o parte! Mintea îi fulgeră: i-au luat! Dar spaima întreabă: unde or fi? Pe-aici, pe undeva, pe după şopron, pe după casă, s-au dezlegat şi...
Se repede fără rost la pivniţă, nu s-a oprit decât când felinarul s-a înecat, apoi lumina l-a năpădit pe nas – vede uşa pivniţei încuiată; se întoarce în fugă pe lângă Miţa, lungită la pământ, lângă gard, cu capul ridicat, privindu-l cu ochi de broască. Mee! Ajunge la portiţa dinspre grădină: dată de perete! Cine ar lăsa-o deschisă, noaptea?! Dar dacă a uitat-o deschisă chiar el, iar caii s-au dezlegat, apoi sigur că pe aici au trecut în livadă. Să fie în spatele casei, între salcâmi? Nu, i-ar fi auzit îndată Vera, care şi aşa e cu un pas în urma lui şi dă Doamne să vadă mai bine decât el! Mai sigur, tot în spatele şopronului, pe lângă gardul spre Raită – de-ar fi, s-ar auzi mişcîndu-se,… înseamnă că au luat-o spre păpuşoi…
Se repede într-acolo. Vera, şi mai iute, îl apucă de cot: Stai, Grişa, nu te duce! Grigore o târăşte după el vreo doi paşi: Ce spui? Dacă sunt în păpuşoi? Lasă-i să mănânce! Dar nu te duce acolo! Grigore pufneşte, pare să nu înţeleagă. Însă fiorii îi prind umerii în chingi. Ridică felinarul, aşteaptă să-şi tragă suflarea, să-l podidească lumina. Dintre pomi se uită spre marginea lanului, străduindu-se să zărească vreo mişcare, ceva... Printre şirurile de porumb i se păru că vede numai capete şi coame şi greabăne de cai, înghesuindu-se unii într-alţii. Fă, Doamne, o minune! Să mă trezesc acum şi Vera să-mi spună că am avut un vis rău. Dar nu ea m-a sculat ca să-mi spună că ne-au furat caii?! O-oh! Atunci fă, Doamne, o lumină mare în mijlocul nopţii, să-i văd pe hoţi cu caii de funie! Să mor cu ei de gât! Strigase asta, sau doar o dorise prea tare? Vai mie! Prost de-a binelea, tocmai acum…
Spuse: Nu sunt aici! Şi o luă la fugă spre ogradă. Îl fulgerase altă spaimă: au lăsat deschisă portiţa spre grădină, dar nu pe aici au ieşit, pe-aici doar au intrat… Au ieşit cu ei în drum şi acum sunt cine ştie unde! Alerga spre drum dar ştia că, oricum, nu e bine: dacă poarta de la drum e închisă, înseamnă că tot în grădină trebuie să se întoarcă şi să scormonească; iar dacă poarta e deschisă, atunci s-au dus demult, demult…
Hai, domnule!, ar fi vrut să exclame, scârbit; ce mă aiureşti cu chestii de astea, uite-l, nu e?! Dar paşii lui, oricât de mari, nu-i erau de-ajuns pentru câte locuri ar fi vrut să cutreiere deodată. Hai, domnule, chiar aşa?!… Bobic, întins jos, pe-o rână, cu ochii sticloşi. De aceea nu-l auzeam lătrând!
Vera, Bobic! mai apucă să spună, făcând peste el un salt. Şi din acea săritură părul nu-i mai căzu la loc, pe frunte, ci i se făcu mătură. Îşi spunea de-acum lucruri fără noimă: nu sunt în şopron, nici în pivniţă, nici în livadă, iar în ogradă oricum nu sunt – şi atunci?! Că doar văzuse cai care ies în drum şi trec pe la toate porţile din toate satele, scuturând din coamă, de parcă s-ar lepăda de tot ce-i ţinuse legaţi de stăpân: şi nu se opresc din mers şi nimeni nu are cum să le stea în cale, să-i prindă de căpăstru, să-i oprească: şi-au luat lumea în cap… Şi îşi aminti cum se aruncase el în căruţă, la Feşteliţa, beat criţă şi caii îl duseseră acasă, douăzeci de kilometri, în crucea nopţii…
Ce ar fi să-i vadă la colţul ogrăzii, unul lângă altul, întorşi cu capul la coada celuilalt, aşa cum îi găseşti uneori în câmp, vara, toropiţi de căldură, fără chef de păscut, doar apărându-se de muşte? În loc de asta zări, de la mare distanţă, poarta de la drum dată de perete. Şaptezeci şi şapte de lacăte să fi pus, peste tot! De ce n-am pu-us, de ce? Dar îşi dădu seama că e pe o cale greşită: în satul ăsta nimeni nu are lacăt la poartă, cel mult un zăvor…
Va urma