sâmbătă, 10 martie 2018

Scriitorul zilei Dumitru Caracostea, n. 10 martie 1879 - d. 2 iunie 1964
     
Fiul unui magistrat cu ascendenţă aromână şi al unei profesoare de franceză, DC şi-a făcut şcoala primară şi a început liceul la Slatina natală, continuat la Sf. Sava, promoţia 1900. Cu întreruperi, a făcut Literele şi Filosofia, licenţa în 1908. I-a avut ca profesori pe Titu Maiorescu, Ion Bianu şi Ovid Densusianu. Aceştia l-au influenţat, l-au ajutat, iar emulul i-a continuat. Peste un an beneficiază de o bursă la Viena, desăvârşindu-şi studiile de filologie romanică cu faimosul savant Wilhelm Meyer-Lubke, autor al "teoriei ariilor laterale", care consideră că în arealul latin istoric, limba a evoluat mai dinamic în zona centrală-Italia, Franţa, iar ariile laterale au conservat forme mai vechi lingvistice: România, Portugalia. În 1913, obţine două doctorate: în filosofie şi în filologie romanică.
Cu declanşarea primei conflagraţii, în 1914 DC revine în ţară şi va fi profesor de liceu, iar din 1920 cu suplinire la Filologie, catedra lui Ion Bianu; în 1930 se titularizează. Din acelaşi an devine membru corespondent al Academiei, iar în 1938 membru titular. Prin strădaniile sale a luat fiinţă în 1933 Institutul de Literatură şi Folclor. Între 1941 şi 1944 este director al Fundaţiilor Regale. Două episoade ministeriale scurte, în guvernul Gigurtu şi în guvernul Antonescu. Exclus din corpul universitar în 1948. În 1950, deşi avea deja 71 de ani, este arestat şi face 5 ani detenţie politică la Sighet, fără a fi fost măcar judecat. Dârzul machedon, eliberat la 76 de ani, mai supravierţuieşte încă 9 ani, expiind la venerabila etate de 85 ani.
Cercetările filologului, influenţat de curentul occidental, modern, receptiv la rapida dezvoltare a celorlalte ramuri ale ştiinţei, se direcţionează în două domenii: folcloristica, pe care o vede în corelaţie cu geografia (Mioriţa este analizată în variantele ei specifice fiecărei provincii istorice), a doua direcţie fiind cercetarea operei literare, însă depăşind stadiul estetic-static, ce are în vedere numai textul final, ci investigând actul creativ în etapele sale succesive, deci dinamic-istoric. Sunt fundamentale studiile lui DC despre opera lui Eminescu. Titlurile sugerează tipul nou de abordare: Personalitatea lui Eminescu, 1926, Arta cuvântului la Eminescu, 1938; Creativitatea eminesciană, 1943.
Este cunoscută opţiunea legionară a savantului.  Se trece cu vederea faptul că, înlocuindu-l în 1941 pe Al. Rosetii la direcţia Fundaţiei Regale, a dispus topirea Istoriei... lui Călinescu. Din fericire, tirajul se epuizase rapid din librării...
Citeşte mai mult:     http://ro.wikipedia.org/wiki/Dumitru_Caracostea
 http://www.autorii.com/scriitori/dumitru-caracostea/

În cadrul proiectului "Plăci memoriale pentru marii scriitori dispăruţi", am pus o placă memorială în Bdul Lascăr Catargiu nr. 28. (detalii în Odiseea plăcilor memoriale). Imaginea casei apare şi în albumul  Literaturile Bucureştiului, ed. MNLR, 2010.




Descriere: *
                                                                                      

Alţi scriitori:
Petre Dulfu, n. 1856
Traian Lalescu, n. 1920
Dan Simonescu, n. 11 decembrie 1903 - d. 11 martie 1993
Mihai Ursachi, 17 februarie 1941 -  d. 10 martie 2004 ...




Ion Lazu - Veneticii, fragment: Furtul cailor, IV



Intră în casă. Aprinse lampa, apoi se duse să încuie uşa. Se aşeză pe marginea patului. Mai avea rost să bântuie pe-afară? Doamne Dumnezeule, cu ce-am păcătuit înaintea Ta? Sărmani copii, dormind sub pături, nu ştiţi că nu mai avem caii. Unde o fi acum Grigore? Ce e în sufletul lui oropsit? Caii erau singurul nostru sprijin. Cum, Doamne, de-au venit tocmai la noi? Fiindcă suntem mărginaşi, scoşi afară, împinşi la capătul satului. Unde vin hoţii noaptea şi lupii pe viscol. O încolţiseră pe Miţa; a sărit Grigore cu securea, a dat gură la nenea Vasile. A venit cu felinarul, foarte hotărât şi el. Altfel fiarele se-nădesc, azi îţi sfâşie dumitale capra, mâine dau iama în coşarul oilor mele…
Nu cumva ţiganii de astă iarnă?… I-a adus prima zăpadă. Se opriseră cu căruţa în dreptul gardului spart, de parcă ar fi ştiut că locul acela e al nimănui. Asta ne mai trebuia! îşi zisese. Să vezi că se aciuiază aici! Îi pândea, de la geamul cu gratii; ninsoarea se înteţise, de-abia îi mai zărea… Unde să se mai ducă pe-o asemenea prăpădenie? Să-şi puie cortul în valea Ştreangului? Îi mănâncă haitele, noaptea, cum s-a mai auzit. Aici măcar sunt în sat, sunt câinii, sunt vecinii. Şi tot nu-i trecea ciuda: De ce tocmai aici? Ţiganii aduc ghinion, se zice…
Trăseseră căruţa la colţul gardului şi acum se apucaseră de făcut cortul, pe locul viran. Dar nu mult după asta, cei ce mişunaseră împrejurul cailor, în loc să se cuibărească în cort, la adăpost de ninsoare, ieşiseră în drum şi se răspândiseră pe la casele din preajmă: să cerşească, să…
De la o zi la alta, Vera se obişnuise cu expediţiile lor. Puradeii, dar şi ţigăncile, vreo două trei, puteau să-ţi stea la poartă cu orele, în lătratul câinilor, în frig şi în ninsoare, de ţi se făcea lehamite şi te duceai să-i alungi - ei asta şi aşteptau: că vreodată, oricât de târziu, scârbit, gospodarul va veni să-i alunge, să se termine hărmălaia de la poartă… Copilaşi de-o şchioapă. Numai cu o cămăşuţă pe ei, goi de la puţică în jos, cu picioarele direct în zăpadă, vineţi de frig, milogindu-se: dă-mi o bucată de mămăligă, să mănânc… Mi-e foame!…
Acest "mi-e foame!" care îţi năruie lăuntrul… Dacă le întindeai ceva, de bucurie se dădeau peste cap, se rostogoleau pe jos în faţa ta, arătându-ţi curişorul ţuguiat şi murdar - dar făceau tumbe şi dacă nu le dădeai nimic; ţi se încurcau în picioare, să nu treci, să nu pleci… Ochi negri, ca la şoricei, feţişoare înguste cât muchia palmei. Le e frig, le e foame… sunt nişte suflete urgisite, copii ca ai tăi. Să le dau un boţ de mămăligă. Îi arunci şi unui câine de pripas, când se aşază pe labele de dinapoi şi te priveşte drept în ochi, scheunând şi înghiţindu-şi balele. Arunci bucăţica în aer, de la distanţă; o înhaţă din zbor, clămpănind şi aplecându-şi apoi capul, de parcă ţi-ar mulţumi… Ţigănuşii sunt totuşi pui de om, oricât de jumuliţi. Şo mai chiros? Mai beşios… Păi de ce staţi şi nu puneţi mâna să faceţi măcar un bordei, pentru iarnă?! Bordeiul te adăposteşte, dar te şi ţine pe loc, în schimb cu căldările musai să umbli prin sate..., uneori vând, iau bani. Ce fac cu ei? Se zice că ar avea aur. Că pe nişte şetrari i-au prins la graniţă cu kilograme de aur ascuns în osia căruţei. Fetele le cumpără pe bani buni. Şi atunci, de unde? Nu din furat?
De cum se crapă de ziuă, ţigănuşii pe drum! Doi trei puradei veneau aţă la poartă şi în urma lor Codreanca, mama lor. Să cerşească. Să-i ghicească Verei: Hai să-ţi ghicească Codreanca, hai cucoană! Că gura îţi râde, da inima-ţi plânge. Ai să trăieşti mult, dar… Nu, nu!, tresărea Vera, mie să nu-mi ghiceşti deloc! Îi lăsa să intre în tindă, dar nici un pas mai mult. N-ar fi vrut ca ţiganca să se uite în ochii copiilor ei. Se zice că au puteri nefireşti, îţi fură vlaga, sănătatea, minţile, te trezeşti lingav, neom… În ce-o priveşte, Vera se credea în stare s-o înfrunte pe ţigancă, pentru că tot despre o înfruntare era vorba, nu? Dar numai ştiindu-i pe copii la adăpost, în spatele uşii bine închise.
Codreanca se vedea că este gravidă, oricâte fuste va fi avut pe ea. Ce s-o întrebe? De unde veniţi şi de ce v-aţi oprit taman aici? Ţiganca ştia ea prea bine să se plângă, să se milogească, să-ţi scormonească sufletul… Vera număra în gând cât i-a lăsat să stea în tindă. Îşi spunea: s-or mai fi dezmorţit, i-am ţinut deajuns; îi mai păsuiesc un pic şi de-aci îi dau afară, fie ce-o fi! Mămăliga s-a nimerit să fie caldă. Să mă lase cu ale mele… Codreanca repeta la nesfârşit: Venim taman de la Buh, ne-a dus acolo Antonescu, să ne omoare… Şi începea să-l blesteme. Să nu blestemi la mine-n casă! i-o reteza Vera. Să nu blestemi! repeta, înfricoşată. Mai bine zi mulţam că aţi scăpat! Eh, am scăpat noi,… da’ câţi au murit de-ai noştri… Mama mea a murit şi soru-mea la fel şi câţi alţii, de foame şi de frig… Faţă de frigul de acolo, iarna de aici li s-o fi părând floare la ureche, iar şederea în tindă un adevărat răsfăţ, credea Vera. Îi dădea afară, dar la o oră două ţigănuşii, aceeaşi, nu alţii, veneau din nou la poartă, fără Codreanca.
Nu era de-ajuns iarna cea cumplită. Ţiganii ăştia sunt o adevărată pacoste! Nu făcuse mai bine nenea Vasile, care de la început nu le deschisese poarta, oricât de mult ar fi cerşit ei? Mai cerşeau şi acum, din când în când. Nu se învăţaseră minte, sau ce sperau?
Cei mari, vreo patru, cu bocăneala, cu cazanele lor. Iorgu, ţiganul cel bătrân şi mustăcios, tatăl Codrencei şi Ion, un pirpiriu, însă tot cu mustaţă… Şi iar venea Codreanca. Iarnă în toi, nămeţi la genunchi: Buh… Antonescu… Nu vrei să-ţi ghicească Codreanca? Vera îi încălzea un blid de mâncare. Se gândea că nu mai are mult până la soroc. Ciudaţi oameni! Ai zice că trag a rău, şi-o fac cu mâna lor, parcă într-adins… În curând a aflat că ţiganca a născut şi că i-a pus celui mic numele Gheorghe, ca al băiatului cucoanei.
Să fie mâna lor? Că doar cerşitul la ei e nunai aşa, de faţadă. De bază e furatul. La Bug muriseră de foame pe capete, după ce îşi mâncaseră caii; aşa că să nu-mi spună ei că aceşti cai nu sunt de furat. Şi atunci? Şi o săgetă: Ne-au furat caii! Acum ce ne facem noi, numai cu mâinile goale şi cu patru copii mici ?
Stătuse pe marginea patului, cu mâna pe plapuma pe care o potrivise sub Ancuţa. Simţea că o răzbeşte frigul – o răzbise mai demult, dar abia cum îşi dădea seama că dârdâie de-a binelea… Se strecură lângă fetiţă, la cald şi continuă să aştepte. Uite-o cum stă. Copiii ei. Lampa ridicată. Noapte de toamnă. Cântă un greiere, dar aşa de prelung, de amânat, că parcă are de gând să termine în noaptea următoare cri-criul pe care l-a început astă seară. Ai zice că totul e în ordine.. dar mâine dimineaţă o să se vadă adevărul gol-goluţ: caii nicăieri! Şi toată lumea care a dormit buştean azi-noapte o să-i căineze pe venetici: O păţiră…
Doamne, îi smulgi flămândului bucătura de la gură? Are cineva o mie de oi şi i se prăpădeşte una dintre ele, cea mai ticăloasă, care nu se mai poate ţine de turmă, şchiopătând şi poticnindu-se şi behăind înspăimântător. O înhaţă lupul din viroagă. Şi omul acela bogat, stăpânul turmei, aflând de la paznici că a fost păgubit, îi suduie şi ridică biciul asupra lor şi i se întunecă ziua în jur, căinându-se cu mare amărăciune: Nu mai am o mie de oi! (Şi nu e decât o pagubă în cuvinte, căci paguba bănească şi-o va trage din plata paznicilor, aşa după cum a fost învoiala la început…). Iar noi, sărmanii, nu aveam pe lume decât aceşti căluţi…. Într-o străfulgerare şi-i închipuie târâţi cu grăbire de cei doi hoţi, prin fundul unei gârle, printr-o beznă mai groasă decât a nopţii propriu-zise…
Răstignită pe pat, neînstare să schiţeze un început de gest. Doamne, caii nu mai sunt ai noştri de aseară. Din clipa când Grigore s-a îndepărtat de grajd, iar lumina felinarului a alunecat de pe crupele lor. Alergam zăbăuci încoace şi încolo, deşiram paşi zadarnici, pe când hoţii îi înşirau spornic pe ai lor, întru îndepărtarea de locul faptei. Ăştia n-au fost oameni, au fost diavoli! Să ştie ei că în noaptea asta n-o să iasă luna până-n zori…!? De când aşteaptă ei noaptea asta nenorocită! Stane de piatră să se facă şi acolo să rămână în veci! Furtul e ca o moarte, aşa i se păru. Vine la fel de repede şi năpraznic…
O să apară Papa, spre dimineaţă. O să-i spună că toată noaptea a orbecăit spre Ştreangu, spre Porcu, spre Strehareţ… Unde-o fi acum Grigore?

 Va urma