sâmbătă, 24 martie 2018







Scriitorul zilei: Dinu Ianculescu, n. 24 martie 1925

 

Să nu ne prindă diavolul oftând

Să nu ne prindă diavolul oftând.
Să-i dăm lui Dumnezeu ce se cuvine
cât pe pământ din mila Lui ne ţine
şi cât e timp să-l mai slăvim cântând.
Cu El să-ncepem ziua care vine
şi să sfârşim cu slava Lui în gând.
Să nu ne prindă diavolul oftând.
Să-i dăm lui Dumnezeu ce se cuvine.

Şi-n noaptea vieţii, cine ştie când
la număratul dintre rău şi bine
să căutăm în talgerele pline
lumina Lui şi `naltul Lui veşmânt
Să nu ne prindă diavolul oftând.

(din revista Viaţa Românească)

***
Dintr-o familie de intelectuali braşoveni, începe liceul în urbea natală şi îl termină la Bucureşti, înscriindu-se la Conservator. Va face carieră de actor, pe scenă, în filme. Dar îl vor face cunoscut cu deosebire prestaţiile sale ca recitator la radio şi în spectacole, cele de la emisiunea Teleenciclopedia,  în cele două decenii ceauşiste, când acestea erau emisiunile cele mai preţuite de marele public.  Actorul cu carismă de boier, cu timbru vacal inconfundabil, clar, penetrant, încălzit de înţelegere adânc umană, era dublat de un poet de mare rigoare, care a debutat încă în studenţie şi a continuat să evolueze în discreţie, neostentativ, însetat de armonie, de Idee. A scris sonete, rondeluri, după ce cultivase versul liber, în tinereţe. Expatriat în 1975, a continuat să practice actoria pe scenele şi la microfoanele posturilor de radio în limba germană. A revenit în ţară, spre a-şi lansa cărţile de poezie, cum au procedat destui dintre cei plecaţi în Occident, dar au continuat să slujească literele române, iluzionându-se că au pentru cine să scrie.

Citeşte mai mult: http://www.crispedia.ro/Dinu_Ianculescu


Alţi scriitori:
C. Zărnescu, n. 1949
Cezar Bolliac, n. 1813


Ion Lazu - Veneticii, fragment: Unchiul Mihail!




Patru ani de când  nu se văzuse cu sora lui şi cu ai ei. Atâtea zile şi nopţi, din Westfalia până la Bucureşti, apoi alte ore şi ore înapoi, spre Slatina, cu trenul care ocolea, ocolea… Aceşti kilometri pe jos, de la gară. Cât mai avea? Uite colo reperul: vârful dealului, pâlcul de salcâmi. Să coboare în vale, să treacă puntea, să urce apoi pas cu pas, numărând, până la teşitura dealului, unde începe satul. Abia atunci totul se va sfârşi. Acest ocol zadarnic şi chinuitor din viaţa lui: 38 de ani, Doamne, jumătate din viaţa lui s-a şi dus…
În drum spre Germania, mânaţi din urmă ca vitele, pe jos, numai pe jos, se întărea cu gândul simplu că este vorba de o chestiune temporară. Îl băgaseră într-un lagăr de ofiţeri, ce-i drept. Foamete, promiscuitate, epidemii, mureau atâţia… El nu se agita în nici un fel. Se pregătise să reziste, oricât de lung s-ar dovedi acest război. Au fost şi războaie de treizeci de ani, nu? şi totuşi unii le-au supravieţuit. Să nu iei în seamă zvonurile, să nu investeşti speranţe nesăbuite în fiecare adiere a vântului, care bate ba dintr-o parte, ba din cealaltă. E de amânat, e de rezistat, e de ajuns acolo unde te aşteaptă ai tăi…
Entuziasm, eliberare, puteţi pleca oriunde în lumea asta, la buna dumneavoastră alegere, vă rugăm doar să ne spuneţi numele localităţii şi ţara de destinaţie, să completăm foaia specială de drum. Ce feţe făcuseră oficialii când îl auziseră: Slatina, România! Citise în ochii lor panica, aceeaşi în toate limbile pe care le reprezentau în comisie: Eşti chiar bătut în cap!? Te arunci cu capul înainte, în zona de ocupaţie a bolşevicilor? Nu eşti la curent cu ce se întâmplă pe lumea asta? I se oferea o şansă unică. Era nevoie peste tot în Occident de braţe de muncă  la reconstrucţie, o lume întreagă urma să fie repusă în matcă… Dar poate fi considerat încheiat un război dacă oamenii nu se întorc în locul de unde au plecat, între cei din mijlocul cărora au fost smulşi?! Ceea ce pentru acei domni era curată nebunie, din punctul lui de vedere era lucrul cel mai firesc, într-o lume care voia să redevină normală.
Acum cărarea făcea o mică buclă, cât pe ce să se racordeze la drumul mare, dar în ultimul moment se ferea în lături, cu o eschivă, răzbătea pe un mic dâmb, de unde se despletea la vale în mai multe fire, dintre care unul se alegea, mai lat şi bătătorit, ţinând-o drept spre capătul punţii  pe care tocmai o trecea un pâlc de copii cu trăişti de gât, fără îndoială şcolari. Să-i întrebe pe aceşti ţânci? Dar ce rost mai avea, era evident că nu-i rămânea decât să ia în sens invers drumul pe care ei coborâseră.
Sărind de pe punte la loc deschis, în iarba luncii, copiii părură a se risipi, dar se regrupară iute, înainte de a ataca priporul, fiecare încercând să se plaseze mai avantajos în dreptul cărării. La mijlocul grupului se avânta un băietan blondiu, diferit prin asta de ceilalţi, mai degrabă smoliţi la faţă, deja arşi de soare şi de vânt; toţi trăgeau cu ochiul spre cel blond, căutând să-i reţină atenţia. Străinul îşi făcu socoteala că nu e bine să le stea în cale, spărgându-le cioporul, căci fiecare se străduia să-i calce în pas celui din frunte – se trase de-o parte, păşind cu grijă pe iarba fragedă.

Băiatul din faţă, gesticulând, tocmai povestea celorlalţi nişte întâmplări grozave, suprafireşti s-ar fi spus, care oricum n-ar fi avut loc de desfăşurare în această vale îngustă, de pildă, căci părea să fie vorba despre nişte ape mari, lăţindu-se pe distanţe de kilometri, cu bulboane fără fund şi cu peşti uriaşi, ale căror dimensiuni braţele larg deschise ale copilului nu le puteau indica… În clipa următoare, căutând privirilor sale un punct de sprijin mult mai departe decât propria-i făptură, copilul din fruntea grupului îşi pironi ochii asupra străinului cu valijoară în mână şi strigă din toţi rărunchii : Unchiul Mihail !