miercuri, 28 martie 2018

Scriitorul zilei: Daniel Turcean. 22 iulie 1945 - d. 28 martie 1979

 Imagini pentru daniel turcea imagini

 Unul dintre cei mai mari poeţi creştini ai secolului XX, cum a fost considerat în postumitate (căci nu a trăit nici 34 de ani) Daniel Turcea s-a născut la Tg. Jiu, şi-a terminat liceul la Piteşti şi a urmat Institutul de Arhitectură din Bucureşti, absolvit în 1968, an în care a şi debutat în revista Amfiteatru. Onirismul de care a părut să se afilieze era de fapt  o desprindere decisivă de cursul impus al poeziei acelor vremuri, era căutarea unui drum spiritual spre credinţă. A debutat editorial cu Entropia, 1970, la Cartea românească, sub redacţia lui Mircea Ciobanu, care i-a mai publicat în 1978 volumul Epifania, iar în 1982 l-a inclus în prestigioasa colecţie Hiperion, alături de cei mai importanţi tineri poeţi ai momentului; un volum impresionant, consistent, de 350 pagini, cuprinzând tot ce scrisese poetul, inclusiv un grupaj substanţial de Inedite. În 1991 i s-a editat volumul Iubire. Înţelepciune fără sfârşit, cu prefaţă de Valeriu Cristea.

Citeşte mai mult: www.crispedia.ro/Daniel_Turcea


Ion Lazu: Scene din viaţa literară, Ed. Ideea europeană, 2007. p.99-102

18 mai 1980. La telefon aflu vestea aproape sigură că Marin Preda a murit: vineri seara a avut o comoţie cerebrală urmată de stop cardiac. Mircea Ciobanu îmi confirmă şi-mi spune să fiu miercuri dimineaţa la Bucureşti. Îi zic, adînc tulburat: Vezi, de aia se grăbea el aşa! Bietul Monşer, alt om prea singur!
 (...)

Poezia Daniel. 
Întinsesem pe jos pagini de ziar
să nu-i murdăresc gazdei preşurile – 
aşa e obiceiul – şi pe-aici rar să nu plouă-n vreo zi 

Păşind neatent şi privind la fel 
Văzui pe jos un ochi rotund, 
o mustaţă naivă şi m-am aplecat să citesc:  
Poeme de Daniel Turcea
Le-am citit cu atenţie, cum şi meritau: în genunchi.
Ştim: poetul e desăvîrşit, e pur şi e, vai, în cealaltă lume deja
un an de cînd ne-a părăsit… 
Ne-am despărţit ca ieri, după un drum pînă
în Piaţa Romană, acum cincisprezece ani.
Am să iau ziarul de pe jos şi am să-l pun 
în perete: pagina aceasta e ca o icoană,
desenată cu infinită durere, un pronaos ridicat din evlavia
din renunţarea celui ce-a înţeles că numai trupul său
va să moară…
                     1980, Păuşeşti-Măglaşi, Vâlcea 

*** 

În cartea de confesiuni în dialog epistolar Himera literaturii, Ed. Curtea Veche 2007, poetul Ion Murgeanu  mărturiseşte a fi fost prieten şi vecin de cartier cu Daniel Turcea. Seara târziu sau noaptea de-a binelea, se întorceau pe jos din centru în Balta Albă şi se tot plimbau de la blocul unuia la al celuilalt, discutând cu fervoare despre Poezie, despre Credinţă. Ambii fiind învăţăcei ai părintelui Constantin Galeriu. În aşa fel că acestora doi şi lui Mircea Ciobanu le-a dedicat Ion Murgeanu eseul Iisus, o carte unică în literatura română, reeditată la Ed. Ideea europeană cu titlul Viaţa lui Iisus.


Ion Lazu: Intruşii. Odiseea plăcilor memoriale

11 aprilie 2007: O zi pentru identificarea adresei poetei Mariana Marin, dincolo de Barajul Dunării, căci spre marginea urbei există şi o alee Barajul Bistriţei, precum şi un bloc de la sfrşitul alfabetului: Y7, cu 10 etaje, vezi bine, ca să încapă aici cei care n-au mai încăput în Bucureşti...; soare printre norişori, printre copaci deja înfrunziţi, inclusiv castanii, nu şi plopii, mai e până să ajungă seva acolo, foarte sus..., după ezitări şi stăruinţe, ajung la adresă şi o doamnă amabilă Stroe Valeria, preşedintă, îmi dă acordul. Dar nu se prea ştie ce a devenit poeta după plecarea de aici. (...)
 Mai aproape de mine, pe Baba Novac colţ cu Câmpia Libertăţii (la marginea parcului IOR), dau de adresa lui Daniel Turcea; un adminsitrator cumsecade, ardelean după vorbă, venit din Târnăveni, unde a lucrat la fabrica de carbid, urcă cu mine la ultimul etaj, caută în dosarele vechi şi îmi confirmă că poetul a locuit la adresă, precum şi perioada de trei ani. Poetul de care şi eu îmi amintesc, dintr-o seară când ieşisem de la cenaclul Labiş. El însuşi părându-mi-se că aduce la chip cu poetul de la Mălini. Coborâm împreună, cercetăm faţada blocului, ne sfătuim care ar fi locul cel mai potrivit pentru placa memorială.



Alţi scriitori:
Al. Kiriţescu, n. 1888
Victor Felea, m. 1993
Eugen Ionescu, m. 1994
Gh. Tomozei, m. 1997
Nicolae Rotaru, n. 1950
Florin Dochia, n. 1950


Poezia zilei, Daniel Turcea

Isihia

Sfanta iubire
- căci în jurul inimii roteşte acoperământul
întunericului
cel ce cere va lua
cu faţa descoperită (adică omul dinăuntru)
oglindind
Slava Domnului

nu aripi trupești ca ale păsărilor
ci ale Duhului, chemând, ușurând, 
cu aripi inteligibile.
Cel nesfârșit și fără trup se micșorează pe Sine
din Bunătate nesfârșită.

Trupul acesta subțire s-a îmbrăcat
prin ochiul care vede.

Mai mult decât să arzi pe rug
rug ți-e și trupul de-l
desparți de suflet
și-l însetezi de patimă și somn.

Mai mult decât să-l lași să muște biciul
din trup, pentru că nu poți nici șopti
că Dumnezeu e numai o părere
că nu-i în tine
și decât tine nu-i adevărat, 

Mai mult decât să crești ca o fântână
între nisipuri
este să ai milă
de cel sărac, de cel
ce are
de tine, 
de cuvântul
de lumina
privirii
blânde, sau
de hrana ta mai multă lipsă, 
căci dăruind, lui Dumnezeu te asemeni.
*** 


Ion Lazu - Veneticii, fragment: Timofei Spiridoncic

 
...Băiatul aista o ţinea  numai într-o fugă? Dăduse buzna pe uşă şi-i spusese doar atât: Papaşa, s-a întors unchiul Mihail din prizonierat! Timofei Spiridoncic făcu ochii mari: "Când?" reuşi să îngaime. "Chiar acum. L-am recunoscut îndată", urmă băiatul, emoţionat şi încântat. Doar ştia cu câtă nerăbdare îl aşteptau toţi ai lui. "Şi unde e…?"  dar nu mai termină întrebarea – ce-i drept, se cam zăpăcise şi el. Unde să fie Mihail? Doar îi spusese deja că s-au întâlnit pe podişcă, spre Sărăceşti. "Şi tu?" "Dau fuga la şcoală, mi-e că am întârziat". "Aha,  du-te  degrabă.  Bine că mi-ai spus…"  Dar  vorbea  singur,  băiatul o şi zbughise pe uşă. Aşa e la o mare bucurie, nimic nu mai contează… A venit Mihail! A scăpat din prizonierat, viu şi nevătămat, cum se spune. Ce bine! Slavă Ţie, Doamne! Slavă Ţie!
Timofei se întoarse spre colţul cu icoana şi se închină de mai multe ori la rând. Atâta timp, în lagăr. Străini. Foamete. Umilinţe. A avut tărie, îşi zise. Acum bine că a ajuns aici. E la Vera. De dânsa măcar ştia că e aici, de mine n-o fi aflat, eram pe drum când l-au luat prizonier. Ni s-a luat o piatră de pe suflet. În sfârşit, împreună! Când erau ei la Cioburciu, nu eram eu; când am ieşit eu la pensie, nu mai era Mihail, plecat pe front. Venirea asta a lui o să ne cadă bine la toţi. Cu Vera m-am înţeles tot timpul, am mâncat la ei, nu pot zice, dar ceva pică mi-o fi purtând, pentru Tighina. Acum, că a venit şi frate-său, o să se îmbuneze. A trecut atâta timp de atunci, nu?
Băiatul aista, Mihăiţă, ce isteţ! Nici n-a apucat să-l întrebe: Unchiul te-a trimis la mine? Sigur că nu, tare m-am zăpăcit, de unde să fi ştiut că eu stau aici, la câţiva metri de şcoală? Tot aşa, isteţ cum este, o să le spună la întoarcerea acasă că a trecut pe la mine şi mi-a dat vestea cea bună. Dacă nu i-o ia Mihail înainte, să mă pomenesc cu el aici, de cum şi-o trage sufletul… Şi eu, neras!
În pripă adună săpunul, briciul, pămătuful, castronelul de cositor, oglinjoara cea rotundă, scoasă de la lampă şi ieşi în pridvor. Se văzu: Doamne, neras de vreo cinci zile!… Ţepi ca pe mirişte – şi urâţi, pentru că nu mai erau negri, ci albi sau suri. Printr-o ciudăţenie, uite că mustaţa se menţine castanie, cu unele fire mai roşcate, pe care numai el le ştia  şi înspicată doar ici colo. De ce se lăsase pe tânjeală ? Sunt săptămâni de când nu se mai rade în fiecare zi şi abia acum ia seama ce greşeală mare face. Se săpuneşte bine-bine, apoi îşi pune ochelarii din nou şi apucă briciul între degete. Briciul pe obraz face minuni. Auzi-l cum pârâie, nimic nu iartă, în urmă rămâne pielea catifelată, s-o mângâi,  nu alta…
Trage cu nădejde, părul din barbă e mai îndărătnic. Cum s-or fi bărbierind unii, precum Toma, cu lamele alea bicisnice? Atenţie aici, la buza de sus, să nu intre în mustaţă. Dar briciul se opreşte singur, de parcă simte şi el că acolo începe un alt fel de păr. Mustaţa lui dichisită, zisă furculiţă, ale cărei vârfuri răsucite şi presate şi iar răsucite îi ajung până sub ochi, falnice. Dar câte fire nesuferite îi ies din nări! Strecoară cu grijă vârful briciului şi răzuie rădăcinile. Parcă n-a fost niciodată aşa de mult păr. Ce să însemne? Vede că şi din urechi îi ies smocuri mari, adevărate şomoioage de păr, şi nu oricum, ci aspru, zburlit, negru cu deosebire. Sprâncenele s-au înspicat, cum e mai urât… Altora le cade părul de foarte tineri, nu ştiu cum să-şi lipească pe ţeastă cele două trei fire, rămase ca printr-un noroc. Şi pe mine mă năpădeşte părul, îmi ţâşneşte pe nas şi prin urechi… în loc să îmbătrânesc, eu mă sălbăticesc, precum mistreţii. Pe sub bărbie, până la omuşor…
Copil fiind, se uita neclintit la tătâne-său, când acela se rădea. Apoi, om mare, bărbierindu-se, se pomenea gândindu-se la părintele lui, dus deja dintre cei vii. Şi abia acum, pentru prima oară se întreabă dacă fiul lui Mihail, elev la şcoala militară, se va fi gândit vreodată la el, în timp ce se rădea, la spălător. Să fie acesta un moment special, numai al bărbaţilor?
Se vede pe sine în oglindă, cu gura larg deschisă, ca o gaură cătrănită. Îl ia cu fiori, fără nici un rost. Îşi dă ochelarii jos. Să-şi potrivească perciunii, după desenul urechilor, să iasă egali. Dar asta ce mai e? Nu şi-a şters bine spuma de pe perciunul stâng? Mai şterge o dată. Degeaba! Acum bagă de seamă că acest perciun e alb de-abinelea, pe când cel din dreapta abia dacă are două fire înspicate. Bătrâneţea vine anapoda la mine! Strânge ustensilele. Îşi dă cu apă pe faţă, se şterge cu prosopul. De-acum chiar că poate să vină Mihail. În cameră la el e ordine, nu trebuie să aranjeze nimic, în pripă. De asta a avut grijă totdeauna.
Se aşază pe scaun. Au atâtea să-şi spună! Sunt ani de când nu s-au văzut. Despre Cioburciul lăsat în urmă; iar Mihail despre prizonierat. Şi ce are în plan, de acum înainte…Mihail al meu! Tresări: pentru o clipă i se năzărise că Mihail, copil de şcoală, fusese lângă el  şi această apariţie îi încălzi inima, aproape că i-o fripse. Ce copil delicat şi luminos! îşi spuse, tulburat. Abia acum, cu acea apariţie de-o clipă, îi veni în minte cuvântul ăsta, la care nu se gândise pe-atunci: un chip luminos. Dar de unde venea lumina aceea de pe faţa lui?
Părul castaniu închis, aproape negru iarna, ochii căprui,… însă un obraz aşa de curat, şi parcă străveziu ca porţelanul: Timofei se uita la el, în neştire, necuviincios de mult. Lumina venind pe fereastră părea să-i mângâie anume obrajii. Îl pândea să mişte uşor capul, să încline fruntea, să-şi schimbe căutătura, şi i se părea că mereu găseşte poziţii în care chipul copilului e şi mai dulce decât acum o secundă. Copilul meu!, îşi spunea, cu uimire. Sunt fotografii de pe-atunci şi în toate Mihail are ceva de înger coborât printre oameni. Vera, şi ea, era tare drăgălaşă, cu chipul prelung, dar ochii ei te prindeau ca în chingi, nu le scăpai lesne. Pe când ochii lui Mihail, strălucitori şi umezi, înrouraţi, parcă, aruncau licăriri blajine, de sub genele negre, lungi, umbroase. Pe atunci copilul Mihail îi era mereu în preajmă, lui, dar mai ales Anei, dornic să fie luat în seamă de părinţi. Atent, săritor, căutând să le intre în voie. De-ar fi tot aşa mereu! se lăcomea Timofei. Acel copil isteţ-inimos şi luminos la chip, unde se răzleţise oare? Cum să-l mai regăsească acum? De ce nu-şi dăduse frâu liber iubirii sale de tată şi să-l fi ţinut clipă de clipă lipit de piept? Când o să mai fie pe lume un băieţel ca Mihail? se pomeni întrebându-se, cu mare jale în piept, arzătoare ca un ac înroşit… Un mare alean, care sta gata să-l doboare la pământ.
 Va urma