luni, 12 martie 2018

Scriitorul zilei: Constantin Chiriţă, n. 12 martie 1925 - d. 14 noiembrie 1991

  Constantin Chirita.jpg
Fiul unui învăţător din Ibăneşti-Vaslui, şi-a început liceul la Galaţi, terminându-l la Bucureşti, după care se înscrie la Politehnică, pe care nu o va termina, ispitit de gazetărie, de scris şi de militantism în general. Redactor la Scânteia, participant la şantierul de voluntari Bumbeşti-Livezeni; debutează în mod previzibil cu proze realist socialiste, 1949, continuând cu un roman de asemenea pe linie: Oameni din oraşul nostru, 1951. Marea surpriză o va constitui ciclul Cireşarilor,  început cu un roman de aventuri pentru tineret, continuat cu alte patru volume, din 1956 până în 1970. Reeditat în 1972, din nou în 1976 şi în 1985. Totalizând un tiraj de vreun milion de exemplare, numai Radu Tudoran cu al său Toate pânzele sus, apărut cu doar 2 ani înainte, îl întrece ca best-sellers. Romanul grupului de adolescenţi porniţi în aventură montană-speologică a fost ecranizat tot de autor, a prilejuit un serial TV de mare audienţă, inducând un fel de emulaţie adolescentină, care în alte împrejurări, necontrolate, ar fi dus cine mai ştie unde. La noi, totul fiind dirijat ideologic, impactul s-a rezumat la grupări de excursionişti-exploratori-cercetători, un gen de solidarizare tinerească pe care nu reuşiseră să le consacre organizaţia de pionieri, uteceul... De altfel C.C., a continuat în fapt să scrie diferite proze pe linie, despre realităţile socialiste şi despre omul nou, dar s-a încercat şi în romanul poliţist propriu-zis: Trilogia în alb, 1964-1969,  însă fără rezultatele spectaculoase din ciclul Cireşarilor, în lipsa mijloacelor scriitoriceşti adecvate stilistic, în primul rând. Nimic din bonomia, verva şi inventivitatea care asiguraseră receptarea entuziastă a cititorilor tineri şi nu numai. Spre sfârşitul perioadei ceauşiste, probabil nemaiavând cea mai mică iluzie cu privire la edificarea societăţii multilateral dezvoltate, CC şi-a urmat familia în RFG, soţia sa fiind de entie germană. A decedat la scurt timp după căderea regimurilor comuniste din această parte a Europei. 
Ar fi de meditat anume asupra faptului că prea mulţi dintre mulţii susţinători fervenţi ai comunismului la noi, chiar nefiind prea înaintaţi în vârstă, au capotat imediat după schimbarea regimului, în anii 1990 şi 1991. Dar şi asupra altui aspect de sociologie: că destui susţinători fervenţi ai comunismului dejist din ţară au sfârşit prin a pleca în Vest, după ce o viaţă întreagă blamaseră capitalismul. Ar fi de meditat chiar la faptul că doi scriitori total diferiţi, unul scriind numai şi numai pe linie, C. Chiriţă, iar celălalt nescriind niciodată la comanda socială, Radu Tudoran, s-au întâlnit într-un mare succes, tocmai pe plaja de aşteptare din zona romanului de aventuri pentru tineret. Mi se pare că faptul ilustrază cum nu se poate mai elocvent nevoia organică de normalitate culturală într-o societate a dirijismului exacerbat.

*
Am pus o placă memorială în str. Fr. J. Curie, nr. 25, S. V.  Imaginea casei apare şi în albumul  Literaturile Bucureştiului, ed. MNLR, 2010.




Alţi scriitori:
G. Ibrăileanu, m. 1936
Mircea Anghelescu, n. 1941
G. Călinescun. 19 iunie 1899 - d. 12 martie 1965.


Ion Lazu - Veneticii, fragment: Țiganii?




... Grigore se răsuci pe-o parte, înghiţi de câteva ori, tot ca prin somn. De data asta gândul lui o luase razna de tot. Grigore se freacă la nas cu podul palmei, nasul lui e împins de pe un obraz pe altul, în răzbunare. Deodată ridică o horcăială ca din fundul beciului. I-a venit alt gând: Reilie? Altfel de ce ar fi venit a doua zi dis-de-dimineaţă şi s-ar fi învârtit prin ogradă, precum că l-a trimis Găiţoaia să aducă sapele? Ca să amestece urmele? Ca să-l vadă lumea că e acasă şi nu are nimic de ascuns? Ca să se bucure în sinea lui, ştiindu-i departe, la adăpost, pe cei cu caii? Alta acum!? Zici că eşti treaz şi că gândeşti cum nu se poate mai limpede, din aproape în aproape, dar ai adormit de mult şi mintea ţi-a luat-o pe mirişte…
Toate astea au fost numai aşa, ca să dau la spate nişte bănuieli fără temei, să scap de ele, îşi zise. Chestia este că acel om a stat cândva în faţa mea, m-a privit şi l-am privit şi eu. Doar că el ştia…
O chemă pe Vera să-i spună la ce s-a gândit, dar, spre mirarea lui, când ea se aplecă asupră-i să-l asculte, se auzi spunând, cu un glas înşelător: Ce ciudat, Vera, m-am visat la mănăstirea Răciula, într-o pivniţă mare, mare. Ajunsesem acolo cu brigadierul silvic, unul de prin părţile astea. Mă lua cu el la vânătoare. Nu găseam uşa de la pivniţă, să ies afară.

Ţiganii? Te opreşti la o idee ca asta doar dacă nu vrei să te mai frămânţi zadarnic. Or, lui Grigore i se părea că, dimpotrivă, stă în puterea minţii lui să-l dibuiască pe făptaş. Pentru asta nu avea decât să scruteze cu de-amănuntul toate întâmplările ultimelor săptămâni, să ia la rând fiecare dintre chipurile care îi ieşiseră în cale în acest răstimp, să le pătrundă taina. Nu era nici o grabă, trebuia numai răbdarea şi atenţia şi mintea limpede a omului care gândeşte singur. Şi totuşi! el, care putea frunzări atâtea chipuri de oameni, chemându-le după cum îi era voia, după numele de la catalog şi de la armată: Cireşan Iosif Gheorghe, din comuna Ştaierdorf, judeţul Timiş-Torontal, Rogoz Petre Ion…el, în stare să însufleţească pe loc oricare din aceste nume şi chipuri, spunând, cui ar fi voit să-l asculte, cine ştie ce întâmplare hazlie în legătură cu respectiva persoană, el, Grigore Ion Manu, artelnic şi aşa mai departe…, tocmai acum, când ar fi fost să nu scape din mâini nici un fir, se pomenea prefirând o mie de fire, fără să poată duce la capăt nici unul. Dintr-odată, se îndoia de ce văzuse, de tot ce-şi aducea aminte. Din ce în ce mai prins în plasa acestei încurcături nenorocite, însă neînstare să ajungă la o încheiere. Când mai fusese el aşa cu capul în traistă?! De când începuse această neatenţie şi zăpăceală? Simţea că năduşeşte, că i se încinge capul. Foarte mirat şi descurajat dintr-odată, în ce-l priveşte. Oare sunt la fel de nevolnic precum toţi ceilalţi?… În rest, înjura la carmangerie, faţă de colegi, acasă se căina Verei sau tăcea, cu ochii pe pereţi. Dar în sinea lui pusese cruce cailor.
Va urma