joi, 29 martie 2018


Scriitorul zilei Constanţa Buzea, n. 29 martie 1941 - d. 31 august 2012

Acolo unde cred că eşti


Acolo unde cred ca esti
Nici trenurile nu strabat
Acolo ca de sticla par
Padurile de brad brumat.

Tot mai departe simti si taci
Adaugat la rest mereu
Si nu mai pot inainta
Decat pierzandu-ma si eu.

Cum ninge, alb e orice drum
Si alb respira-ntregul timp
Nici nu te-as recunoaste-acum
Desperecheat si fara nimb.

Mi-e mila si sa-mi amintesc
Dar nici sa uit nu ma indur
Cata parere-i in destin
Cata greseala-i imprejur.

Cu degete de frig adun
Ca sub un sal inzapezind
Sufletul nostru inca bun
Miscarea lui catre argint.

Cum ninge, nu s-ar mai opri
Si fi-vor brazii ingraditi
Acolo unde cred ca esti
Printre barbari meteoriti.

In fiecare an astept
Sa ninga, sa te pot vedea
Daca privesti, daca asculti
Daca mai intelegi ceva.

 Naivul răsplătind pe cel ce minte


Aceleasi drumuri si aceleasi tinte
Aceiasi porumbei pe-un blid de linte
Naivul rasplatind pe cel ce minte.

Mi-e dor de tihna si de lucruri sfinte
De-o lacrima întreaga si fierbinte
De umilinta si de rugaminte
Catre duioase mume-morminte.

Dar duc povara câtorva cuvinte
Mi le atârn de gât cerând în minte
Ochi pentru ochi si dinte pentru dinte.

 ***
Viitoarea poetă s-a născut într-o familie modestă din mahalaua Olteniţei-Giurgiului, din sudul Capitalei. A terminat facultatea de Filologie în 1970. A debutat cu poezii încă de pe băncile liceului şi a publicat un număr impresionant de volume, impunându-se drept una dintre marii poeţi ai ultimei jumătăţi de secol XX. Redactoră la revista Amfiteatru între anii 1974 şi 1990, după care a trecut la redacţia România literară, unde a deţinut rubrica de Poezie şi pe cea de Poşta redacţiei, promovând generaţii succesive de poeţi. 
S-a căsătorit în 1971 cu poetul Adrian Păunescu, au avut doi copii, după 15 ani de convieţuire s-au despărţit. Unele aspecte dureroase ale iubirii cu poetul tribun sunt narate în scrierea autobiografică Creştetul aisbergului (2009).
Debutând în volum cu De pe pământ, 1963, în colecţia care avea să devină faimoasă "Luceafărul", deci la 22 de ani, poeta era deja foarte cunoscută din  colaborările sale intense la toate revistele literare, căci puţine erau pe-atunci, inclusiv la revistele pentru copii şi tineret. A trebuit deci să selecteze pe cât posibil din ceea ce scrisese şi se publica în plin proletcultism, dimpreună cu ceilalţi colegi de generaţie care băteau impetuoşi la porţile poeziei, la "Poarta cetăţii", cum şi-a intitulat Gh. Pituţ prima carte de versuri.  Până prin 1965 nici nu se putea debuta altfel în poezie. Ilie Constantin, Adrian Păunescu, Gh. Istrate, alţi prieteni din grupul respectiv, dar şi Cezar Baltag, Nichita Stănescu, Ana Blandiana au plătit acest tribut.  Apoi , cu un nume deja făcut, fiecare a continuat în felul său personal, s-au salvat de la fundătura partinicului doar cei care au avut specială înzestrare pentru poezie. Singura salvare fiind talentul, nimic altceva. Ultima redută. "Ultima Thule". Pe alţii lipsa talentului i-a scos din cursa pentru poezie, chit că au continuat să publice ani la rând şi decenii, în virtutea inerţiei, nevoiţi să îngroaşe latura militantismului, a ceauşismului naţionalist. Un exemplu ar fi Ion Crînguleanu, altul A.I. Zăinescu, sau... dar sunt destui. Constanţa Buzea este exemplul salutar, fericit, al salvării prin talent şi prin conştiinţă artistică înaltă. Iar pe partenerul dsale, nu lipsa de talent, ci arivismul, lipsa caracterului l-au dus spre derizoriu şi circ. Puternică a fost la Constanţa Buzea şi ardoarea cu care s-a devotat cuvântului, înainte de orice altceva, înainte chiar de fericirea personală. Jurnalul publicat până acum arată într-adevăr doar vârful aisbergului nefericirii sale personale, marele dezastru adus în viaţa ei de iubirea pentru bardul de la Bârca. Restul de durere, muntele de gheaţă şi de durere se află ascuns vederii directe, disimulat în lunga elegie a poeziei sale de-o viaţă. Agonice, Sala nervilor, Răsad de spini etc etc.
Opera: De pe pământ (1963); La ritmul naturii (1966), Norii (1968);  Agonice (1970); Coline (1970) Sala nervilor (1971; sonete); Leac pentru îngeri (1972; antologie), Răsad de spini (1973) , Pasteluri (1974), Ape cu plute (1975); Limanul orei (1976);  Poeme (1977; antologie); Ploi de piatră (1979);  Umbră pentru cer (1981); Cină bogată în viscol (1983); Planta memoria (1985); Cheia închisă (1987;antologie);  Pietre sălbatice (1988);  Ultima Thule (1990; sonete); Pelerinaj (1997);  Foșnet fabulos (1997; antologie); Pastelul amoros (1998; antologie); Pretext de conversație (1998; antologie); Roua plural (1999, ed. adăugită 2007; antologie); Făcutul meu cuvântul / Mon sort le mot (2006; antologie bilingvă în traducerea poetului Miron Kiropol); Netrăitele (2004); Netrăitele II (2008); Creștetul ghețarului: jurnal 1969–1971(2009)


Poezia zilei, Lidia Lazu:

 

*
                 poetei Constanţa Buzea

Astfel era una dintre părţile vieţii -

Ca o coajă de pîine
Înmuiată în zloată şi ciugulită
De păsările cerului

Iar cealaltă parte
Era ca o pată de ulei
Pe asfaltul încins

Nimeni nu le-ar putea uni
Într-un singur cuvînt
Măcar pentru o clipă.

*

             To the poet Constanta Buzea

Thusly was one of life’s parts
Alike to a crust of bread
Soaked in mud and pecked at
By the birds in the sky

And the other side
Was like an oil spill
On the hot pavement

None could unite them
Within a single word
Even for a moment

(din volumul Cuvântul care stă să mă nască / The woed poised to birth me, Ed. Vinea 2008)


Alţi scriitori:
I. A. Bassarabescu, n.17 decembrie 1870 - d. 27 martie 1952.
D. P. Perpessicius, n. 21 oct. 1891 - d. 29 martie 1971


Ion Lazu - Veneticii, fragment: 





Îşi aduce aminte că şi pe-atunci era nedumerit în ce-l priveşte pe Mihail: ori era un copil cu deosebire bun, ori îi ascundea cu mare dibăcie ceva de care el, ca părinte, nu-şi dădea seama? Mai târziu i s-a părut că s-ar fi putut ca ambele presupuneri să fie adevărate: fusese şi un copil deosebit de cuminte, care nu-i făcea niciodată pocinoage, dar îi şi ascunsese ceva, însă nu cu dinadins, ci instinctiv, ca să-şi apere felul lui de a fi şi gândurile pe care orice copil mintos le învârte în capul lui, fără a da vreun semn…
Apoi, în adolescenţă, revăzându-l destul de rar, la intervale de luni, când îl vizita la Liceul real din Chişinău, sau când venea acasă, în vacanţe. Mihail creştea repede, se lungea nespus de iute, rămânând la fel de slab, iar în rest, chipul lui îşi păstra trăsăturile de o mare puritate:  simţea o dulce durere în suflet privindu-l. Cu atât mai de mirare, căci trăsăturile erau aceleaşi cu ale sale, fără nici cel mai mic împrumut de la maică-sa; şi totuşi, îşi dădea seama, el nu fusese decât un adolescent cam nesărat, prea timid şi prea serios, încât nimănui nu i-ar fi dat măcar prin minte să-l considere frumos. Pe când ochii strălucitori ai lui Mihail, albul curat, marmorean al feţei şi genele lungi, curbate, îi dădeau un aer aparte, ce nu scăpa nimănui. Tatăl rămânea gânditor. Iar ce-i spunea în minutele următoare fiului : să se ducă, să facă, să ia seama, să nu… acele sfaturi pe care se simţea dator să i se transmită, îi sunau chiar lui străine şi nelalocul lor – cu atât mai mult fiului, care continua să-l privească, parcă nevenindu-i să creadă cele auzite. Se posomora el însuşi, de la o frază la alta, dându-şi seama că nu va reuşi nici să-i arate deschis lui Mihail, nici să-i ascundă pe deplin cât de mult îl iubeşte.
Prea repede se ridicaseră, el şi Vera. Cât fuseseră micuţi, i se păruse în ordinea firii să-i vadă crescând de la o zi la alta - asta îi aducea bucurie şi încântare şi o mare speranţă: că lucrurile vor cotinua aşa, din bine în mai bine. Ce urmase? În numai câţiva ani fiul îl ajunsese la înălţime, apoi îl şi întrecuse de-a binelea şi doar Timofei nu era vreun năpîrstoc! Se bucura şi acum? Ba bine că nu!
Îşi aminteşte că a avut atunci un vis, ale cărui amănunte s-au pierdut, la trezire. Zadarnic s-a frământat să-şi amintească, nu s-a ales decât cu această imagine: intrase la Mihail în cameră şi acesta nu i-a luat în seamă apariţia sau prezenţa, oricât de mult ar fi întârziat el în încăpere. Pur şi simplu, băiatul stătea pe taburet, dintr-o parte şi se ocupa de lecţiile lui, nimic altceva nu-l mai interesa. Tatăl său putea să existe sau nu, să intre sau să iasă pe uşă, după cum îi era cheful, dar el, Mihail, nu avea nevoie de nimeni…
Un vis cum nu se poate mai ciudat, din care rămăsese cu impresia sâcâitoare că dacă şi-ar fi putut reaminti începutul visului, atunci ar mai fi fost o şansă de a învinge înstrăinarea ce se instalase între tată şi fiu.

Toate întâmplările din anii următori nu făcuseră decât să-i întărească sentimentul că i se luase o parte importantă din bucuria ce i se cuvenea, de drept. Or el, Timofei, nu se schimbase defel, în tot acest răstimp. Mihail, devenit ofiţer, tatăl lui simţise nevoia să meargă împreună la fotograf, să facă o poză, ca pentru a avea dovada că sunt tată şi fiu; repede fusese trimis tocmai la Timişoara, la Şcoala specială de aplicaţii; apoi războiul, când abia dacă se întrezăriseră, la trecerea spre front… Prizonieratul… Pierdut şi regăsit! Mihail ar putea intra în încăpere în orice moment. Au să stea de vorbă pe săturate, ca să înlăture încetul cu încetul toată înstrăinarea care se înstăpânise între ei. Doamne, fă ca lucrurile astea să se aranjeze cât de curând!