marți, 6 martie 2018


Scriitorul zilei: Ben Corlaciu, n. 6 martie 1924 - d. 15 iunie 1981

 

Joc de Hydrargir


Pat îmi făcusem din masa aceea, grea, 
pentru adormire după crugul zilelor.
În ultimul pahar dansul bacililor
ca un exod lunar se arcuia.

Cântecul violei în pieptul osos
se înăbuşea murind cu plămânii, 
mai palidă, uscată, pielea mâinii, 
pe ultimul pahar, tremura.
                        
Cei din urmă prieteni, bacilii, scânceau
lugubra melodie a ultimei toamne:
acompaniindu-i, gura mea, Doamne, 
te înjura și ochii, demenți, râdeau.

Mercurul termometrului spart se scaldă
în vinul închegat al ultimei nopți -
în sângele altei neîndurate morți.

Sfârşitul, îndepărtatul sfârşit, zăbovea
prin aluviunile coastelor rărite.

***
Născut la Galaţi, şi-a făcut şcoala primară şi liceul la Bucureşti, după care a absolvit Literele şi Filosofia, 1947.  A debutat de timpuriu şi este îndeobşte cunoscut ca făcând parte din "gruparea de la Albatros", cu Geo Dumitrescu, Dinu Pillat, Dimitrie Stelaru, Constant Tonegaru. Li s-a mai spus şi "generaţia războiului", ori "generaţia pierdută".  Poet mai ales, dar şi fin prozator, a debutat la 17 ani, cu Tavernale, 1941, alte cărţi de poezie urmând anual: Pelerinul stelelor, 1942; Arhipelag, 1943; Manifest liric, 1946, dar şi prozele din Moartea lângă cer, 1946. o capodoperă nu doar a autorului, ci a prozei scurte româneşti - am susţinut asta în diverse ocazii -, avea deci, la doar 22 de ani, până să fi absolvit facultatea, 5 volume, unele premiate.
Dezolare, bacovianism, anarhie, contestarea ordinii de toate felurile, avangardă. Frondă, bravadă, sarcasm, poza damnatului. Între 1949 şi 1951 publică 3-4 cărţi,"pe linie", probabil victima unei autoamăgiri, după care îşi ia seama. De altfel în 1954 este exclus din Uniunea Scriitorilor, fiind un temperament colţos, amestec de orgoliu şi anarhie, reprimit abia în 1965. Devine directorul Casei Scriitorilor, apoi al Almanahului literar. Publicase între timp romanul Cazul doctor Udrea, iar în anul 1965, al reconcilierii, romanul Baritina. A tradus Isadora Duncan, 1946, împreună cu Geo Dumitrescu, apoi Micul prinţ, 1962 şi din Leon Negruzzi, 1974, în colaborare. Alte titluri: Poeme florivore, 1972; Strigoaica şi casa nebună, 1973;Arcul biologic, 1974. În 1975 cere expatrierea, iar 6 ani mai târziu, moare la Paris. Postum i-a apărut, în franceză Orice speranţă va fi pedepsită de un scriitor român la Paris, rememorări ale vieţii literare din părăsita ţară şi viaţă.

Citeşte mai mult:  http://ro.wikipedia.org/wiki/Ben_Corlaciu
 http://www.crispedia.ro/Ben_Corlaciu
***

Ion Lazu / Ion Murgeanu: Himera literaturii, ed. Curtea Veche, 2007: 
 Dar cîte nu mi-a spus acest cicerone al vieţii literare trăite (actorul Ludovic Antal, n.m.), suplinind inabilitatea mea de a penetra în intimitatea ei?! Ca satelit al său, în trecerea printre constelaţiile ilustre sau mai puţin frecventate, pe mulţi i-am cunoscut, cu destui am schimbat o strîngere de mînă, o frază două. Cu convingerea intimă că mi se face o favoare, că nu ei trebuie să fie atenţi la numele şi prestaţia mea improvizată, ci eu trebuia să fiu concentrat asupra momentului de graţie: ochi şi urechi. I-am intersectat pe Al. Philippide, pe Nichifor Crainic, pe Petre Pandrea, dar şi pe Nicolae Tăutu, colonelul Dvs din perioada cazonă, care mi-a lăsat impresia că-şi împărţea viaţa între recitaluri şi restaurant, mereu cu haz, mereu bonom, după ce mai întîi se convinsese că patentul funcţionează; dar şi pe Al. Andriţoiu, cu a sa “Toamnă mai galbenă ca Palia de la Orăştie”, un vers care el singur te poate salva de la anonimat; dar şi pe I. Peltz, conferenţiar la ARLUS; pe caricaturistul şi scriitorul Neagu Rădulescu, pe poetul oltean Virgil Carianopol, pe Geo Dumitrescu şi pe Ben Corlaciu. (Cîndva, trecînd pe trotuarul de la Leonida, deodată aud: “Să trăiască poetul Ion Lazu!” Am tresărit, plăcut surprins. Mă uit, nedumerit: era caricaturistul şi scriitorul Neagu Rădulescu. Abia dacă ne cunoşteam. Şi mi-am zis: Ce generaţie!, ce domni!, ce oameni generoşi, aceşti scriitori mai vîrstnici! În timp ce colegii de generaţie…) Pe cîţiva dintre aceştia i-am avut oaspeţi la întreprinderea unde lucram: Neagu Rădulescu a prezentat amintiri din viaţa literară; Ben Corlaciu, care tocmai scosese Baritina, un roman despre geologul Bazaca (prototipul fiind Bacalu, care descoperise zăcămîntul de baritină de la Somova), a venit să-şi prezinte cartea, să converseze cu prospectorii, să dea autografe. Însă eu îl preţuiam mai ales pentru versurile sale şi nu în ultimul rînd pentru acea bijuterie, micul roman Moartea lîngă cer, proză fulgurantă, care stă bine lîngă Trîntorul lui Emil Botta şi lîngă Cele patru anotimpuri ale Anei Blandiana. Ca să se confirme aserţiunea mea că atunci cînd poeţii au curajul să scrie proză, te poţi aştepta la mari surprize, la adevărate performanţe. Cu Ben Corlaciu, un alt domn al literelor, am rămas în bune relaţii, l-am vizitat la spitalul de boli pulmonare Tunari cînd a avut probleme de sănătate, chiar înainte să părăsească ţara. A devenit, vrînd-nevrînd unul dintre personajele romanului meu Curtea interioară, unde apar şi alţi scriitori, despre unii va veni vorba în curînd. Unul dintre personajele principale fiind chiar Antal, în carte actorul Banta.
Se aduna Antal mai ales cu cei din generaţia singaporeană, cu Tudor George, poate mai cunoscut ca Ahoe, pe care îl zărisem mai întîi la SRSC, unde la rînd cu mulţi alţii se produsese pentru prima oară în public cu poemul Micromacro, după ce atîţia ani, poate două decenii, fusese ţinut la index. Tocmai  îi apăruse Veveriţa de foc, volumul de poezii pentru copii. În  timp a mai scris şi alte cărţi pentru copii, frumos ilustrate chiar de autor. Acum  ar fi de reeditat – dar cine se aventurează? Ahoe  era în dîrdoră cu Teodor Pîcă, idem cu Leonid Dimod, mustăciosul muşchetar, poet fabulos, dintre fondatorii onirismului la noi. Inconfundabile evoluţiile eului său poetic, teleportat în cele mai neaşteptate medii şi împrejurări, zburînd instantaneu prin lucarnă, de obicei, ca să plonjeze în plină irealitate. Ţinea  aproape de ei Florin Pucă, graficianul solitar, el însuşi în divorţ cu breasla, căutînd compania scriitorilor, a poeţilor în speţă. Ilustraţiile lui la cărţile de poezie ale prietenilor erau adevărate spectacole. Spectacol se intitulează o astfel de carte scoasă în colaborare chiar cu Dimov. Dar şi alte şi alte cărţi în care poposea din zborul lui halucinat insolitul personaj al lui Pucă, în dramatică deambulare prin lumea noastră dar şi prin cerul tuturor închipuirilor. Nimeni dintre cei care l-au văzut vreodată nu-i va uita teribilul ochi, nici aroganta pălărie. Nici treptele evenimenţiale care îl legau de sursa cosmică… 



Descriere: *




 Placa memorială Ben Corlaciu, str. Reconstrucţiei nr. 10, bloc 29, S.III. Imaginea casei apare şi în albumul  Literaturile Bucureştiului, ed. MNLR, 2010.













Alţi scriitori:
Aurel Maria Baros, n. 1955


C. Rădulescu Motru, m. 1957





Ion Lazu - Veneticii, fragment: Furtul cailor, II


 Ajunseră în drum. Încotro să o fi luat hoţii? La stânga? Ar însemna să străbată tot satul, până în celălalt capăt, ca să iasă spre pădurea Strehareţ, sau spre câmpul gării. Proşti ar fi? Îi simt câinii, îi întâlneşte cineva… Mai curând în partea astălaltă, afară din sat; au dat colţul, sub grădini, s-au băgat în valea Ştreangului şi…
Aşadar, încotro? Zice că pui urechea la pământ şi… Zice că te uiţi cu mare grijă şi desluşeşti în ţărână urmele de copite, ca să ştii în ce parte au luat-o… Pentru a-i auzi, ar trebui să nu fi ajuns ei la kilometri distanţă. Pentru cercetarea urmelor, ar trebui să fie ziua-n amiaza mare… sau să aibă el acum şaptezeci şi şapte de felinare, nu numai unul şi ăla astupat de vânt! Se întoarse în faţa porţii, puse felinarul pe pământ. Potcoave în ţărână? Era de văzut aşa ceva? Parcă… Sau au tras cu o creangă după ei? Însă şi dacă s-ar vedea… sunt urme de copite de când a dus caii la adăpat şi s-a întors cu ei. Deci care sunt urmele de acum? Vera, tu vezi ceva?
Vera se apleacă, umblă de-a buşilea prin ţărână. Sunt urme de potcoave, nişte înţepături, însă nu reuşeşte să le dea de capăt. Dacă ar fi ziuă… sau dacă ar fi un joc nevinovat. Dar nu e. Pierd doar timpul, atât. Grigore smulge securea, înşfacă felinarul, fuge pe drum la vale, până la colţ, dă şi colţul, lumina nu se mai vede. Vera se sperie rău, se ia după el. Îndată îl vede întorcându-se. Stă pe loc şi îl aşteaptă. Deja i se pare că a câştigat mai mult decât a pierdut.
Grigore tropăie la deal. Înţelege: pe drum faci zgomot. Ce le-a fost lor să o ia prin grădina din spatele casei lui nea Vasile? Sau prin cea de lângă Raită? Grigore dă să sară şanţul. Vera îl ia din scurt: Unde te bagi, Grişa? Dacă sunt ascunşi în tufe? Oameni ca ăştia sunt în stare de orice… Să-l sculăm pe nenea Vasile. Să dăm alarma în sat, să iasă cu felinarele…
Grigore se repede la poarta vecinului, bate tare cu coada securii în ulucă, se întrerupe doar cât să strige: Nene Vasile, nene Vasile! Câinele Florea latră la poartă, ca turbat. Bate iar în gard şi strigă: Nene Vasile! Dacă ar fi fost vreme de vară, vecinul ar fi dormit pe prispă, cum îi e obiceiul. N-ar fi îndrăznit răufăcătorii… Cum ne-au mai pândit ! Cum au pus totul la cale!
- Ce-i, vecine, ce s-a-ntâmplat?
O întrebare care-l scoate din sărite pe Grigore. Nu se poate stăpâni: Haide repede! Mare nenorocire, nene Vasile. Ne-au călcat hoţii, mi-au furat caii!
- Ai? Acu’ viu!
Dar în loc să se apropie, paşii lui se îndepărtară, prin întuneric. S-o fi dus să-şi ia felinarul. Îl zări pe prispă, aprinzându-l, dar tot nu se grăbi încoace, ci dădu un ocol pe la grajd… Ce om! Vrea să vadă dacă boii lui sunt la loc… Acum vine, tot într-o fugă.
- Cum făcură? …Pe unde căutaşi? … Înspre gârlă! îndeamnă el.
Grigore îi spune cum s-a întâmplat nenorocirea.
- Pân grădină veniră, aşa zic, aruncară gogoaşa la ăl câine, îi luară şi d-aci… s-au tras la gârlă, păi…
Vera nu vrea să lase lucrurile aşa. Zice: Să mai sculăm nişte vecini şi să le luăm urma. Doar n-o să-i lăsăm să plece cu caii, de sub nasul nostru!
Grigore, convins că dă cu gura degeaba: Domnule, ăştia au ştiut ce şi cum. Pe noaptea cea mai neagră. M-au pândit… ce mă fac eu fără cai? Asta era toată puterea mea. Sunt cu patru copii mici, prin străini. Cum au avut aşa inimă? Să mă lipsească de căluţii mei, în prag de iarnă. Încotro să mă îndrept acum? De ce m-ai pedepsit, Doamne?
Se uită în jur, rătăcit. Apoi spune:
- Uite cum fac, Vera. Plec chiar acum în oraş, la Gălbenuş. Îl trezesc din somn. O să înţeleagă. Să dea telefoane pe la posturile de poliţie, pe unde o şti. Tu du-te şi încuie-te în casă, cu copiii. Doar vorbesc cu Gălbenuş şi mă întorc. Nene Vasile, scoală-l şi pe Radu Puiu, căutaţi caraula de la primărie, să descuie şi să dea telefon…
Va urma