sâmbătă, 17 martie 2018

Scriitorul zilei Al. O. Teodoreanu (Păstorel), n. 30 iulie 1894 - d. 17 martie 1964

Imagini pentru al o teodoreanu imagini
 Cu 3 ani mai mare decât fratele devenit faimosul prozator din Interbelic Ionel Teodoreanu, Păstorel, ar fi prea simplu să spunem că îi va lăsa mezinului grija prozodiei clasice, el rezervându-şi aspectele deconectante ale literaturii de amuzament, foarte rafinat, însă tot amuzament. Epigrame, pastişe, un fastuos Hronic al măscăriciului Vălătuc, considerat de G. Călinescu un echivalent al celebrei Gargantua şi Pantagruel de Rabelais; titlurile volumelor sale ilustrează domeniul în care a excelat acest spirit de înalt rafinament: Strofe cu pelin de mai, pentru/cotra Iorga Neculai, 1931, Vin şi Apă, 1936, Mici satisfacţii, Un porc de câine, 1934. În fapt, Păstorel, în textele sale se dovedeşte un stilist imbatabil. A probat-o şi în traducerile pe care ni le-a dat: Bravul soldat Sveik, de Iaroslav Haşek, Taras Bulba, alte traduceri din scriitori francezi. Oenolog fabulos, imbatabil, unanim recunoscut şi admirat, a elaborat un studiu de specialitate despre vinuri şi coniacuri, manuscris considerat pierdut. Scrierile sale de mare rafinament despre arta culinară au fost editate şi reeditate: Gastronomice.
O adevărată legendă vie, una dintre prea puţinele cu darul de a ne descreţi frunţile în aceşti ultimi vreo 50 de ani, 
Păstorel, pseudonim devenit renume, aflat pe buzele tuturor, s-a născut la Dorohoi, dintr-o familie de intelectuali, nepot al lui Gavril Muzicescu, face şcoala de ofiţeri şi se întâmplă că foarte curând intră în focul luptelor din Transilvania şi Moldova, fiind grav rănit, decorat cu Steaua României şi avansat la gradul de căpitan. După ostilităţi, face Dreptul şi se prezintă la judecătoria din Tr. Severin, însă în anul următor, deja remarcat de Cezar Petrescu, este solicitat la Cluj, pentru a-l seconda pe maestru în editarea revistei Gândirea. Următorii 8 ani sunt o şcoală de mare preţ pentru literat. Cunoaşte pe cei mai mari scriitori, îi însoţeşte în turnee de şezători literare prin toată ţara. În 1928 îi apare la Cartea Românească un foarte bine primit volum de proză, romanul Hronicul măscăriciului Vălătuc, probă de virtuozitate stilistică, folosind un limbaj cronicăresc pentru a trece prin furcile caudine ale satirei aspecte ale contemporaneităţii.. Spiritul fin, cultivat, umorul de cea mai bună calitate, hazul superior, fac deliciul acestor texte ce în tinereţea noastră se citeau în grupuri de prieteni, din ediţii interbelice, desigur.  Pentru că acest rafinat al spiritului nu a acceptat niciodată să-şi reprime opiniile, cum o făcuse şi pe vremea când Iorga era prim ministru şi, la o vizită a acestuia la Iaşi, vitrinele librăriilor erau pline de "Strofe cu pelin de mai contra Iorga Nicolai... A scris în acelaşi fel despre invadatorii sovietici, boema în mijlocul căreia a excelat întotdeauna îi prelua epigramele, care aveau o difuzare la concurenţă cu literatura tipărită - şi din aceasta i s-a tras detenţia. "Pe drumeagul din cătun / Trece un sodat  şi-un tun./ Tunul rus. Şi rusul tun!"
Am avut prilejul să-l audiez la o comemorare a lui George Topârceanu, în Aula Facultăţii de Ştiinţe Juridice din Bucureşti. /vezi evocarea din Himera literaturii, Ed. Curtea Veche, 2007). Era nu mult după ieşirea sa din detenţie şi, din păcate, nu mult înainte de a se stinge, la vârsta de 70 de ani, când se pare că a dictat ultima sa epigramă, în stilul inconfundabil: "Spuneţi şi copiilor,/ (Culmea ironiilor!)/ Pun capăt beţiilor/ În Şoseaua Viilor." (Era adresa spitalului pe al cărui pat şi-a dat obştescul sfârşit...)  Un cavaler al spiritului, însă fără teamă şi prihană. Care a supravieţuit vreme de 20 de ani sub regimul bolşevic din biaţa ţărişoară...Supravieţuirea, ca  formă a ironiei?

 

Poezia zilei, Păstorel Teodoreanu

 Spovedanie


Cântat-am vinul şi-l băui pre el,
Şi-aşa, precum din flori slăvitul soare,
Cules-am toată roua din pahare,
Voios ca cel din urmă menestrel.
 
Am păstorit în viaţă vinuri rare
(De-aceea îmi şi zice Păstorel)
Şi de la Grasă pân' la Ottonel,
Le-am preţuit, pe rând, pe fiecare.
 
Din volumul „Caiet”, 1938
 
 

Statuii ostaşului sovietic

Soldate rus, soldate rus,
Te-ai înălţat acolo sus
Că liberaşi popoarele
Sau fiindcă-ţi put picioarele?
 ***

*
Am pus o placă memorială pentru Păstorel pe imobilul Emporiki Bank, str. Vasile Lascăr nr. 40, S. II. Imaginea casei apare şi în albumul  Literaturile Bucureştiului, ed. MNLR, 2010.

P.S. Am căutat cu dinadins în Odiseea plăcilor memoriale relatarea luptei mele "la baionetă" cu locatarii imobilului din Şos. Dorobanţilor nr. 144, unde aş fi vrut să-i pun o placă memorială neegalatului epigramist. N-am dat de consemnarea în chestiune. Într-o casă boierească, exact vis-a-vis de Televiziunea Română. Eu cu "baioneta" celor mai bune intenţii, faţă cu neclintirea de stâncă a locatarilor. Port-drapelul acestora, un anume domn-tovarăş Hegheduş, care s-a dovedit de piatră în refuzul său. Iar de altfel, personaj prea cunoscut în lumea culturii, deoarece vreme de 2-3 decenii a fost factotumul la Ministerul Culturii şi Educaţiei socialiste; iar ca să spun tot adevărul, a rămas pe post şi pe vremea ministeriatului lui A.P. (nu e vorba de Ana Pauker, aţi ghicit...).  

Alţi scriitori:
Alecu Russo, n. 1819
Urmuz, n. 1883
Mihai Ungheanu, n. 1939
Al. Deal, n. 1944
Virginia Mușat, n. 1948
Liviu Călin, m. 1994
Adrian Marinon. 5 septembrie 1921 - d. 17 martie 2005. 




Ion Lazu - Veneticii, frament: Lupul


-

- Ai îngheţat de tot, detca!
- M-am mai încălzit un pic…
- Degeaba fac focul toată seara, dar la ce să te aştepţi de la nişte paie, mai ales că mare parte din căldură iese pe horn. Nu mă pot obişniui deloc cu sobele astea oarbe… Vii aşa târziu…!
- Avem de lucru, Vera, am rămas doar eu şi Franţ, învârtim la maşina de tocat de ne apucă ameţeala.
- Măcar în nopţile mai grele, ai putea să rămâi la Franţ, zici că el e singur.
- Să rămân la Franţ, ştiind că voi sunteţi la doi kilometri de mine?
- Mă gândeam că prea te oboseşti; şi că e primejdios, iarna, singur pe câmp.
- Ei, e şi nu e… Am cuţitul pregătit în paporniţă, deasupra pachetului de carne. Dacă e ceva, îl scot şi…
Îşi ia seama, îi pare rău că i-a scăpat o vorbă ca asta. Dar şi aşa, Vera nu vede cuţitul în paporniţă, când umblă să scoată carnea? Pe de altă parte, de ce să o sperie cu dinadins? Adevărul e că îi ţâţâie fundul, pe o vreme ca asta, prin pădure. Învârteşte la maşină, înăuntru e cald, vede pe masă mormane încă netocate şi se întreabă când o să le termine. Nu poate lăsa pe mâine. Mâine se duce la târg, din zori. La oboseala lui, simte că ar putea dormi şi acolo, pe un scaun…
De cum se desparte de Franţ, simte ca o apăsare pe suflet: Drumul până la Sărăceşti! Dar se repede înainte, prin nămeţii de zăpadă. Pe prima stradă la dreapta şi la deal! Imediat apare cimitirul oraşului. În lungul lui e un zid trainic, înalt,– măcar de-ar ţine zidul ăsta mai mult! Pe cealaltă parte, un pâlc de copaci, prin care nici nu vezi cum se cuvine, chit că zăpada e încă luminoasă, la ora asta. Îndeamnă la drum, ştie că peste două sute de metri e ferma şcolii agricole, înconjurată şi ea de garduri înalte. Nici ţipenie la poartă. Câinii fermei nu se aud, curtea pustie, grajdurile ferecate. Două trei becuri înşirate spre fundul curţii, fac să pară locul şi mai pustiu. Lasă în urmă ferma. Intră în pădurea cea bătrână a Strehareţului, are de ajuns la gârlă, trebuie să treacă peste pod. Inima cât un purece. Cam pe-aici ar veni fiarele, ca să dea târcoale fermei… Îşi face curaj, iese de pe pod la drum deschis; de-acum măcar vede pe unde merge, îşi face socoteala că pe zăpadă s-ar zări de departe orice mişcare, lupii alunecând de pe coastă, printre nucii şcolii, sau urcând în salturi de pe scocul gârlei. Asta e partea cea mai spăimoasă a drumului. Aproape un kilometru, îndemnând la limită şi trăgând cu ochiul în toate părţile. Călcând mai mult pe vârfuri, fără bocănituri, scoţând talpa din zăpadă fără să scârţâie, lăsând acolo, în pâsla ei, toate zgomotele amorţite – şi avântându-se mai departe, oarecum în felul stafiilor, care nu fac zgomot şi nu lasă urme…
În fine, drumul se bagă între gardurile a două grădini, ăsta e un loc cu multe dungi şi pete şi umbre jucând în fel şi chip, din mers, un loc cu unghere şi ascunzişuri unde nu ştii ce te aşteaptă. Şi acum gârla Porcului, o viroagă pe unde s-ar putea strecura haita spre marginea satului. Trece podeţul peste apă, un podeţ îngust, numai din trei bârne şi fără parapet, pe care cu greu ar încăpea doi inşi unul lângă altul. Aici ar fi locul unde să te retragi, dacă eşti încolţit şi să încerci să te aperi…
Uneori, în somn, sau în coşmarurile cu ochii deschişi, Grigore îşi imaginează scene de luptă cu haita, atacându-l pe la unul din capetele podeţului. Cuţitul în dreapta, paporniţa în stânga şi bine proptit cu picioarele pe bârne, să nu se dezechilibreze, să nu facă un pas greşit – în aşteptarea primului asalt al lupului, gata să-l lovească din aer, între coaste şi să-l prăvălească în hăul de dedesubt. Apoi pe al doilea… Fiarele simt  mirosul sângelui cald, haita bate în retragere, pe la coada podeţului, în firul apei, unde se văd zvârcolindu-se lupii răpuşi. Au ajuns, se reped să sfâşie… Şi, în aceeaşi secundă, o izbitură teribilă în şale - lupoaica cea mare care l-a atacat de la celălalt capăt al podeţului…
În schimb, se pomenea spunându-i Verei:
- Ca să vezi ce întâmplare… Acum două trei seri, tocmai trecusem podeţul şi, când să urc spre drum, simt ceva în spatele meu, o dihanie care ieşea din viroagă… M-a luat cu fiori: Lupu’? Mă gândeam să arunc în grabă o bucată două de carne din paporniţă şi în timpul ăsta căutam din ochi vreun copac în care să mă caţăr… Când mă uit mai bine, un câine, dragă, cine ştie ce-o fi căutat pe-acolo…Am stat să văd ce face. A luat-o cu ocol, a ieşit deasupra mea, pe cărare şi de-aci şi-a văzut de cale… Dar fără mare grabă. El înainte şi eu în urma lui, urcând pe cărare, la vreo cincisprezece paşi unul de altul. Din când în când se uita înapoi, să vadă dacă nu m-am oprit, apoi îşi vedea de drum. Şi aşa am urcat toată coasta, unul în spatele celuilalt, prin zăpadă, până am ajuns în sat. Al cui să fi fost câinele, n-am idee. Dar parcă niciodată nu m-am bucurat mai mult de prezenţa unui câine. Mă gândesc că poate şi lui îi părea bine că nu e singur la drum, noaptea…
- Grişa, e periculos pe-o vreme ca asta. Cu fiara nu te pui… Îmi amintesc de o întămplare de la noi, cu preotul din Ermoclia. Plecat la drum într-o noapte de iarnă, cu sania. L-a atacat haita, în câmp. Nu i-au mai găsit decât ciubotele, cu labele picioarelor înăuntru… iar caii cu sania s-au oprit abia după zece kilometri, în mijlocul satului Copanca.
Grigore îşi desfăşa obielele de pe picioare. Le privi deodată cu mirare: doar labele picioarelor, în fundul ciubotelor… nimic altceva să nu rămână din tine…
Această întâmplare de demult, aceste nume de locuri îi răsuciră Verei un cuţit în piept. Stătu câteva minute pe marginea patului, chircită, cu ochii strânşi. Grigore, de alături, întinse mâna după cana cu ceai. Vera spuse, abia auzit –  sau glasul îi suna stins din cauza emoţiei:
- Nu mai ştiu dacă ţi-am povestit: Mi-a ieşit şi mie un lup în cale. Într-o iarnă, am plecat cu sania până la Râscâieţi. Mă trimisese mama la deadea Diomid să-i spun ceva. Doar am ajuns acolo, am vorbit ce era de vorbit şi îndată am întors sania. Plecasem de-acasă imediat după prânz, de cum am închis prăvălia. Cât să fi făcut până la Râscâieţi? Dar iarna seara se lasă îndată. Îndemnam la drum… deodată calul se opreşte. La vreun an după aceea  l-am vândut, iar hamurile ni le-au furat mai târziu, când plecasei tu la fabrica de zahăr. Da… calul cela, cuminte cal, Suslic îi spuneam, se opreşte în drum, sforăie, se cabrează, se frământă pe loc, de parcă n-ar fi reuşit să urnească ditamai greutate. Îl ating cu frâul, nimic. Când mă uit mai bine, în marginea drumului, un lup! M-au trecut fiorii, asta e. Nici n-a trebuit să-l văd ca lumea, prin ceaţa care se lăsase. Mâinile mi s-au încleştat pe hăţuri, de nu mi le-ai fi putut desface decât cu cuţitul; iar în rest, lupul se oprise şi el din mers. Nu-mi puteam lua ochii de la el: a stat aşa clipe întregi, uitându-se spre sanie, apoi a trecut drumul şi s-a tot dus peste câmp, oblic, până s-a pierdut. Suslic se frământa pe loc, fornăia. L-am atins din nou, nu voia să urnească sania cu nici un chip. În sfârşit, a pornit din loc, cu salturi mari. Şi numai într-un galop a ţinut-o până ce-am intrat bine în sat. Nici nu i-am mai spus mamei prin ce-am trecut, ca să nu-şi facă griji degeaba. Dar ce spaimă am tras, n-am să uit cât oi fi…
- Asta la noi, în Basarabia? întrebă Andrei, ca prin vis.
- Da, la noi în Basarabia, până să mă mărit… Dar tu de ce nu dormi?

- Adormisem… şi m-am trezit aşa, din pricina poveştii cu lupul…
Va urma