duminică, 18 martie 2018

criitorul zilei: Ioana Postelnicu, n. 18 martie 1910 - d. 28 noiembrie 2004
Imagini pentru ioana postelnicu
 Dintr-o străveche familie de oieri din Mărginimea Sibiului, I.P., pseudonimul Eugeniei Banu, a făcut liceul la Sibiu, primii doi ani de Filologie la Cluj, continuată la Bucureşti. Din 1937 frecventează cenaclul Sburătorul, iar în 1939 scoate primul roman Bogdana. Nu avem în toată literatura română cinci romanciere la nivelul Ioanei Postelnicu. Ciclul Vlaşinilor este o epopee a lumii pastorale din zona Mărginimii, acţiunea e plasată în secolul XVII şi îi are ca protagonişti pe antecesorii autoarei, personaje puternice, memorabile. A fost ea însăşi o fire puternică, directă,  tumultuoasă, frustă, de-o vitalitate care ilustrează de minune zestrea genetică a teribililor transhumanţi.  La 90 de ani, intervievată de poetul băcăuan Ovidiu Genaru, îşi păstrase intacte "memoria, vivacitatea, umorul...". Declara: "Meseria mea e să-mi aduc aminte... parcă-mi dictează cineva... eu nu revin pe text... nu schimb nici un cuvânt..."  Fericită natură. Pe care s-a altoit un talent nativ în afară de orice dubiu.

Opera: Bogdana, 1939; Beznă, 1943; 1953; Orașul minunilor, 1957; Șerfi, 1958; Adolescenții, 1962; Plecarea Vlașinilor, 1964; Toate au pornit de la păpușă, 1972; Roată gândului, roată pământului, 1977; Întoarcerea Vlașinilor, 1979; Frank and Smith Company, 1981; Milena și Crina povestesc, povestiri pentru copii, 1982; Seva din adâncuri, 1985; Eternele iubiri, nuvele, 1986; Remember, 1995; Urmașii Vlașinilor, 1999.
***
Am, cunoscut-o pe prozatoare încă prin 1980, şi nu oricum, ci la o întâlnire Învârtita Dorului, organizată la Vaideeni, jud.Vâlcea, comună de ciobani proveniţi de pe cealaltă parte a munţilor, din Mărginime. În acea zi de vară, ultima dumincă din iunie, când pornesc turmele la munte, scriitoarea era îmbrăcată în costumul ungurenilor, asta o făcea să trăiască o tinereţe dincolo de vârsta actelor: s-a prins în hora fetelor, în dansurile  specifice; nu e de mirare că se simţea în elementul său, integrându-se perfect, participând în modul cel mai firesc la toate fazele sărbătorii pastorale, în timp ce noi ne comportam potrivit statutului de invitaţi, prevenitori, oarecum ca la muzeu. La joc, în cămară, la masă, la parada portului popular, doamna Ioana Postelnicu se simţea ca acasă, la părinţi. Se interesa de muzica pastorală, în vederea ilustrării filmului ce se punea la cale după Plecarea Vlaşinilor. Relatarea detaliată a episodului, cu mulţi scriitori veniţi de la Bucureşti: Mihai Şora, Radu Cârneci, Grete Tartler, Ion Iuga, George Anca, dar şi indianista Amita Bhose, traducătoarea în hindu a lui Eminescu etc, este de găsit în Scene din viaţa literară, Ed. Ideea europeană, 2007.
Am revăzut-o pe teribila femeie și mare romancieră (coborâtă din Mărginime, ce-i drept, însă asemenea vreunei eroine dintr-o nuvelă de Slavici) în anii de după Decembrie 1989, activă în viaţa literară, participând la conferiţe, la lansări, fie la Rotonda MLR, unde împreună cu Gh. Bulgăr şi subsemnatul am girat un debut în proză, fie la Sala Dalles, unde Lidia Lazu îşi lansa prima carte: Poezii de care uitasem, fie la Sala oglinzilor, unde şi-a lansat ea însăşi romanul Remember... La prezidiu se aflau venerabilii Barbu Brezianu, Pan M. Vizirescu, C. Baciu, dar şi poeţii din generaţia mea: Nora Iuga, Cezar Baltag, mai tinerii N. Ţone, A.T. Dumitrescu. Intrigată că lumea nu se mai interesează de literatură, tocmai acum, când puteam scrie în deplină libertate, se întreba ce e de făcut. Să iasă pe stradă şi să-şi vândă cărţile la tarabă?
Cât s-a putut, am menţinut legătura, apoi mi-a comunicat că s-a decis să se mute la fiica Dsale, la Bacău. Unde a mai trăit încă 6 ani. Încântată de ambianţa pe care i-o creaseră confraţii de condei băcăoani.

Citeşte mai mult:   http://www.memoria.ro/?location=view_article&id=1057

Alţi scriitori:
Al. Colorian, n. 1896
Barbu Brezianu, n. 1909
Valeriu Anania, n. 1921
Romul Munteanu, n. 1926
Demostene Botez, m. 1973



Ion Lazu - Veneticii, fragment: Întoarcerea din prizonierat, I





... Îi spuseseră că Satu Vechi e colea: treci de Pârliţi şi îndată dai de Satu Vechi. Ce-or fi înţelegând oamenii ăştia prin "colea"? Colea, la o sută de metri? sau colea, la cinci kilometri? Valijoara în mâna stângă, în ea sunt câteva haine şi o jumătate de pâine. I se părea grea şi aşa. Slăbit rău de tot în cei doi ani de prizonierat: mort şi înviat şi… Simţea că nu se ţine foarte drept, pe mijlocul drumului; i se împăienjenesc ochii, i se împleticesc picioarele. Foarte drept. Ca să nu o ia razna, cu valijoară cu tot…
Zărise satul de departe, câteva case printre pomii desfrunziţi. A suit coasta pas cu pas – dacă mergi ajungi, asta o ştie orice militar. Acum păşea pe drumul satului, vedea case în dreapta şi-n stânga, dar nimeni la poartă, prin ogradă, ca să întrebe: unde locuieşte familia Manu? Însă imediat o să ajungă la răscruce, acolo au să fie oameni, o să afle încotro trebuie s-o ia, mai are mult de mers? La răscruce, nimeni. O fântână cu roată de fier. Asta e roată de la obuzier, din celălalt război, îşi zise, cu o tresărire. Se uită în curte: uşa încuiată, geamurile oarbe, nici o orătanie. Pe cealaltă parte, o casă scundă, cu spatele la drum, cu ferestruică nu mai lată de-o palmă. Ah, dar mai încolo, pe mijlocul drumului, zări două persoane care nu aveau de gând să se urnească din loc. O luă într-acolo...

Săteanul de pe podeţ se clinti din loc, se întoarse. Oare o să intre în ogradă înainte de a ajunge în dreptul lui, ca să-l abordeze? Şi să trebuiască să se întoarcă la cei doi amorezi cu dispensă? Dar nu. Omul se aşezase pe o bancă lipită de gard, poate că se plictisise să aştepte în picioare până când cei doi se vor despărţi.
- Bună ziua. Vă rog, unde locuieşte aici o familie de basarabeni, Grigore şi Veronica Manu?
- Păi a locuit o vreme aci, în capu’ satului, dar de astă toamnă, după ce le-a furat caii, se mutară la Sărăceşti.
- Le-a furat armăsarii?
- Nu, pe ăia i-a vândut. Cumpărase alţii mai mici, negri, pe ăia i-a furat…
- Doamne Dumnezeeule, asta mai lipsea!
- Belele peste belele; acu’ se mutară în Sărăceşti.
Şi se întoarse să arate: undeva în spatele grădinii... peste vale... I se păru că străinul nu stă bine pe picioare, că se clatină cu bagajul în mână. Însă nu era asta, căci noul venit făcu un pas dincolo de podeţ şi aşeză jos valiza, pe loc neted, zvântat.
- Dar dumneata eşti vreo rudă?
- Da, sunt frate cu doamna.
- E colea, peste gârlă. Ai dumitale stă chiar la intrare, în capu ăsta al satului. Zic s-o luaţi chiar p’aci, pe uliţa asta, şi ţineţi poteca, vă scoate la pod. Urcaţi dealu’ şi daţi de ei.
Îi mai arătă o dată unde vine capătul acelui sat, peste vale…
Se îndreptă spre ulicioară, dădu colţul gardului. Nici o privire spre locul din drum, la mai puţin de o sută de paşi, unde îi ocolise pe cei doi. Dar simţi că locul acela e pustiu, de parcă perechea de amorezi nu fusese decât o sâcâială în mintea lui chinuită.
Pe ulicioară, urme de copite, întipărite adânc în lutul maroniu, dând un fel de trepte coborâtoare. Păşea cu grijă, din prag în prag, să nu-şi julească bombeurile. Un şănţuleţ de la ploaie, pe mijlocul ulicioarei se preschimba de la un pas la altul într-o adevărată viroagă, pe care fu nevoit să o ocolească, strecurându-se pe sub gard. Şi alte trepte de coborât, scobite de copitele vitelor, pe vreme de ploaie.
Ajunse în capătul ulicioarei, la colţul grădinii, unde se deschidea o privelişte largă asupra văii. Unde era deci acel cătun? Auzi: Sărăceşti! Omul îi spusese: cărarea te duce singură…
O luă pe cărare, dar în curând ea se înfundă în spatele unor sălcii; într-o scobitură a pantei, un firicel de apă. Se zărea şi o captare, sub forma unui sicriu de beton, văruit şi cu o cruce deasupra. De pe ţeava de fier (ofiţerul se întreba de unde provine o astfel de ţeavă de doi ţoli) apa ţâşnea strălimpede, cu un fel de voioşie nepăsătoare. Îi este sete?, se întrebă. Îi era de toate: sete, foame, somn, în fel şi chip, dar ideea apei reci, cobâlţăindu-se de colo-colo prin burta goală îi tăie orice chef de a sorbi, fie şi o înghiţitură.
Trecu peste pârâiaş, ceea ce pierduse coborând spre izvor trebuia acum recuperat, la urcuş. Valijoara se îngreuna în mână, de la un pas la altul, slăbiciunea ameninţa să devină leşin. În fine, urcând pieptiş, simţi că răzbeşte deasupra.
Loc larg, aici, şi o adiere de vânt, înviorătoare. Cărarea se întindea lină sub paşi, ai fi zis că urmăreşte curba de nivel, dar, de fapt, ea cobora pe nesimţite. Iar la colţul unei grădini, chiar lângă cărare, dintr-un copac mare, doar pe jumătate înverzit, se ridica, neagră şi uscată, o creangă lungă-lungă, cu o singură ramură, îndoită la vârf, ca o gheară ameninţătoare, aplecată asupra văii şi a drumeţului.
Va urma