vineri, 2 martie 2018



2 martie: Radu Gyr,  n. 2 martie 1905 - d. 28 aprilie 1975

 

Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,
nu pentru pătule, nu pentru pogoane,
ci pentru văzduhul tău liber de mâine,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,
pentru cântecul tău ţintuit în piroane,
pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Nu pentru mânia scrâşnită-n măsele,
ci ca să aduni chiuind pe tăpşane
o claie de zări şi-o căciulă de stele,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Aşa, ca să bei libertatea din ciuturi
şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane
şi zarzării ei peste tine să-i scuturi,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Şi ca să pui tot sărutul fierbinte
pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane,
pe toate ce slobode-ţi ies înainte,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii!
Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane!
Şi sus, spre lumina din urmă-a furtunii,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

***

Descriere: *
Descriere: *

Născut la Câmpulung Muscel, a urmat liceul la Craiova, unde tatăl său era actor, apoi Literele şi Filosofia la Bucureşti, respectând interdicţia maternă de a nu se înscrie la Artă dramatică; devine asistentul prof. Mihail Dragomirescu. Înflăcărat patriot, a participat ca licean la luptele de pe Valea Jiului, fiind rănit de două ori. Şi-a luat pseudonim ca să evite persecuţiile directorului de liceu, mereu scandalizat şi vindicativ. A ucenicit cu scriitorii A. de Herz, Elena Farago, C. D. Fortunescu şi D. Nanu. A avut vocaţia prieteniei literare, admirator al lui Felix Aderca, G. M. Vlădescu, Ion Dongorozi, Gib I. Mihăescu, George Murnu, Mihail Dragomirescu, Ion Minulescu, Ion Pillat, Adrian Maniu, M. Sorbul, G. Gregorian, Al. Kazaban, I. Valerian etc. Îi va evoca pe toţi, cu deosebită comprehensiune, În memorialistica sa de sertar.
Talent precoce, publicând prin reviste literare şi înfiinţând reviste, prieten la Craiova cu poeţii Nicolae Milcu, I. Popescu-Ulmu şi George Dumitrescu, şi cu arheologul C. S. Nicolăescu-Plopşor, scriind piese de teatru jucate de liceeni pe scena craioveană, a debutat editorial la terminarea liceului, în 1924, cu  Linişti de schituri  şi a continuat cu alte volume de poezii, printre care: Cerbul de lumină, 1928, premiat de Academie, Cununi uscate, 1938, Poeme de război, 1942, Balade, 1943. A scris pentru copii, dar şi teatru, eseuri foarte avizate despre literatura noastră modernă dar şi despre cea franceză, din care a tradus masiv; a ţinut conferinţe. Colaborator la principalele reviste de dreapta: Universul literar, Gândirea, Gând românesc, Sfarmă-Piatră, Vremea, Axa, Iconar. Inspiraţia sa din tradiţie şi din ortodoxie, însă în linie modernă, diferită de mişcarea sămănătoristă, pe linia Ion Pillat, Vasile Voiculescu, îl face unul dintre principalii animatori ai mişcării legionare. Autor al imnurilor legionare, şef al legionarilor din Oltenia. În timpul scurtei guvernări legionare, ca director al teatrelor, iniţiază în Bucureşti Teatrul evreiesc Baraşeum, singurul existent în statele europene ale vremii, toate de tip fascist.
Pentru militantismul său ortodoxist a fost trimis de Carol II în lagărul politic de la Miercurea Ciuc, (monarhul era înciudat că nu reuşise să confişte în folos propriu Mişcarea), alături de Eliade, Nae Ionescu, Mihail Polihroniade, alţi ideologi ai Mişcării. Trimis în lagărele de reeducare şi de Antonescu, hotărât să-şi lichideze principalul adversar politic, apoi amnistiat, trimis în linia întâi, spre lichidare, de unde se întoarce rănit, publică un nou volum inspirat din tragedia frontului, este din nou trimis în lagăr.... Iar în 1945, inclus în "lotul ziariştilor", este condamnat la 12 ani detenţie. La proces a declarat: "Eu am avut o credinţă." Supus unui regim de exterminare, în primii doi ani legat cu lanţuri de picioare. Eliberat în 1956, este re-arestat în 1958 pentru vina de a fi scris poezia "Ridică-te, Gheorghe, ridică-te Ioane!". Condamnat la moarte, pedeapsa îi este schimbată în 25 ani muncă silnică. A continuat să compună poezii de rezistenţă, memorate de colegii de celulă. (L-am amintit aici pe Ovidiu Cotruş, postarea din 24 februarie.). Este de înţeles că suferinţa îndurată cu dârzenie, fără cedări, transformată în martiriu, i-a însufleţit lirica, precum i-a şi legitimat-o. În 1964, la ieşirea din detenţie, este constrâns să colaboreze la revista Pentru patrie, adresată exilului, controlată îndeaproape de securitate, nedifuzată în ţară. O libertate perfidă, mai rea decât chiar închisoarea comunistă... În ultimii ani de viaţă scrie memorialistică: Calendarul meu -  Prietenii, momente şi atitudini literare - apărut la Ed. Ex Ponto, 1996,  constând în 160 pagini de text şi încă 100 pagini cu fotografii, documente şi scrisori facsimilate, prefaţă de Ion Popişteanu, îngrijită de fiica scriitorului Simona Popa-Gyr.
După Decembrie 1989 poezia lui este reeditată, ceea ce nu se întâmplase decât în 1982, la o editură din Canada. Ce-i drept, Nicolae Manolescu a îndrăznit să-l includă în  Antologia poeziei moderne, dar tirajul a fost scos din circulaţie.

citeşte mai mult:      http://www.radugyr.ro/
http://ro.wikipedia.org/wiki/Radu_Gyr


Poezia zilei: Vlad Neagoe, n.  2 martie 1952
Şi morţii

Şi morţii înfrânţi de ţărână,
şi morţii înfrânţi de lumină,
şi sentimentul de irealitate
aruncat în aer de mâini deschise,
şi drumul refăcut de spaima 
fiinţei şi a frumuseţii urcând
în urma furnicilor, pe coaja crăpată
a copacilor spun:
lumea asta nu întoarce nimic înapoi şi...
fac un gol prin care se mişcă
printre rodii înşiraţi la marginea drumului
şi revin mereu fumegând în cetatea zidirii
tot mai crenelată de priviri rătăcite.
Aerul din cămările adânci pare mai bătrân
în casa proaspătă, mirosind a busuioc
şi praful aşternut peste lucruri
 a punctat timpul, blestemat rival,
pe gura mută a altor vremi
şi vorbirea ce plesneşte în pustie -, 
e a altora, a iubirilor toate 
în amărâta nemişcare a cavităţii adormite
aici se naşte şi se moare - în golul care se mişcă,
se-aude sfioasa explozie a înfloririi,
mandibule de cavernă devoră
rădăcinile creaturii, miresmele
actele de binefacere târâte de tancuri
şi sărăcia însângerată de cei ce ne iubesc;
mă simt pustiit şi pustiul pătrunde
în cuvinte, cuvintele în fisurile oaselor
prin unde fine scânteietoare
până la uimire, până la noi ordine
a fi pe apucate până la ultima suflare
a fi pe picioare şi orb ca un gavanos
uitat în cuptor. Dar de acolo ce să sperăm?
Unde să mergem?                             

(din volumul Vorbirea care vede, ed. Albatros, 1999)

                                                                               
Alţi scriitori:
Al. Ciura, n. 15 nov. 1876 - m. 2 martie 1936
Petre Ghelmez, n. 1932
Sanda Golopenţia, n. 1940




Ion Lazu - Veneticii, fragment: Armăsarii
Hăţurile erau în mâinile lui şi primarul Niculae Chiţu lângă el, pe banchetă. Stând unul lângă altul, primarul nu-l putea privi direct în faţă, altfel s-ar fi mirat cât era basarabeanul de răvăşit la chip: încercănat şi negru la faţă, mult peste ce-ar fi fost de aşteptat de la un ins smead de felul lui şi bătut toată ziulica de soare şi vânt. Şi încă, pe chipul lui abia de răzbătea o câtime din marea supărare care îi încleştase sufletul. Grigore se decise să vorbească, mai ales că totul era hotărât şi din momentul ăsta nu se mai putea schimba nimic.
- Azi la prânz vine veterinarul de la regiment să castreze armăsarii.
Grigore tăcu. Era absolut convins că o veste ca asta nu poate lăsa indiferent pe nimeni. Şi într-adevăr, primarul tresări pe banchetă:
- Chiar îi castrezi, domnule?
Era într-adevăr ciudat: ce i-a venit să-i castreze?! Timp de mai bine de un an nu îndrăznise să-l întrebe de ce nu-i castrează, de ce nu i-a castrat de mult… Dar ce întrebare ar fi fost aceea, când avea înaintea ochilor nişte armăsari cum nu s-au mai văzut în tot judeţul? Cineva care poate să ţină asemenea animale, jos pălăria! nu mai ai nimic de zis! Ar fi fost şi păcat ca asemenea mândreţe de armăsari să nimerească pe mâinile vreunui bicisnic.
- Îi castrez! adeveri Grigore şi în vocea lui jalea se lupta cu hotărârea deja luată. Nu mai pot să-i ţin, asta e. Şi mai rău e că nu pot să-i vând! Am fost de câteva ori cu ei în obor, am fost şi prin alte târguri, degeaba! Nimeni nu se încumetă să cumpere aşa ceva. Îmi şi zice unul, care le dădea târcoale: Ce să mă fac, neică, cu aşa lighioane, că armăsarii ăştia rup hamurile ca pe nimic şi zboară peste gard, de mă lasă bătând din buze!? I-am întors-o eu deşteptului: Numai că eu, uite, îi am de cinci ani şi mai bine. Cine nu se pricepe, măcar să nu se bage, ca musca…
- Păi, nu? Bine-i ziseşi! Da’ acu’ să te-ntreb: Nu încercaşi la colonelu ăla, de ne opri pe drum, la Doba? Că zicea că-i ia în orice moment…
- Zicea el, săracu’! Am fost la Regimentul 3 Olt şi mi-au spus că domnul colonel a murit în luptele din munţii Tatra. Mare păcat de-un asemnea ofiţer. Am făcut un drum şi până la boieroaica din Pleşoiu, dar, drept să-ţi spun, n-am ştiut cum să plec mai repede de acolo. Armată rusească încartiruită la conac, cu comandament cu tot. Numai de cumpărat nu-i ardea ei! Asta e cu armăsarii mei. Toţi se minunează şi rămân cu gura căscată, dar nimeni nu cutează să se apropie, să ofere un preţ, oricare ar fi el… Aşa că azi aştept veterinarul. Vine cu şase militari care să-l ajute să-i trântească la pământ. Mi-a zis: Ţi-i castrez pe gratis, cetăţene. Eu aşa armăsari n-am mai văzut din Basarabia… Păi, din Basarabia şi sunt… Ei, uite, tocmai de-aia, nu-ţi iau nici-un ban… Mulţumesc, să trăiţi! îi zic. Dar de plătit tot am să-i plătesc, mai ales că vine cu atâtea ajutoare, nu ? După aceea, mai aştept vreo două-trei săptămâni, până se vindecă şi ies cu ei la vânzare. Îmi cumpăr alţi cai, mai micuţi. Ei, şi cu asta…  Ce-a fost n-o să mai fie!
Ce-i venise, deodată? Smuci hăţurile. Armăsarii tresăriră, de parcă neliniştea stăpânului li s-ar fi transmis prin hamuri. Ridicară capetele, săgetară cu urechile, bulbucară ochii. Coamele fremătau, spornic. Greabănele unduiau, crupele se umflau pe rând, ca nişte foale. Grigore îşi ţinu privirile pe crupele cailor. Zărea oare firicelele de păr sur înspicate ici colo pe pielea albă ca atlazul? Îşi spunea că da, le zăreşte, dar de fapt doar le ştia acolo - şi în rest aştepta să i se zvânte ochii de lacrimi, fără ca primarul să prindă de veste. Îi povestise lui Chiţu despre venirea veterinarului doar ca să poată da drumul din piept acelei jelanii grozave care îl strângea în chingi. Dar ăsta era adevărul adevărat: ce-a fost n-o să mai fie!
Nu se mai mira de această ciudăţenie a firii sale; alţii îşi spun păsul ca să se "răcorească", să se elibereze de presiunea lăuntrică; ori, la el era tocmai invers: abia când reuşea să dea glas obidei din lăuntru, abia atunci o simţea cu adevărat, vie şi crâncenă, prăbuşindu-se asupră-i. Strivindu-l din creştet până-n tălpi. Abia vorbind, înţelegea el însuşi adevăratele dimensiuni ale dramei prin care trecea.
- Eu cred că o fi mai bine să-ţi iei alţii, cu ăştia cam băteai la ochi, prea sunt nu-ş cum, din cale-afară…
Dar nu d-aia îi vând!, ar fi vrut să strige Grigore, atât de tare încât s-o creadă nu numai Chiţu, dar şi el însuşi.
- Că nici nu-ţi mai spusăi, continuă primarul, numai stătui cu inima cât un purice: Prin toamnă încă, de-abia venise socrul matale, primesc un telefon, că să înaintez o listă cu refugiaţii de-i am în comună, cică se interesează ruşii de ei. Eu atunci, dacă am văzut, ce-mi vine, zic: Să trăiţi, dom’ suprefect, da’ eu n-am pe cine să vă dau pă listă, că-mi trimisărăţi înainte de Paşti, parcă, două familii, două neveste cu copilaşi. Şi alţii de-atunci nu mai mi-aţi trimes. Iar ăia, de mi-i trimisărăţi, au plecat de mult de la mine: o femeie se mută într-o comună vecină, unde-şi găsise nişte rubedenii, iar ailaltă familie, n-a mai stat nici ea mult, a plecat într-o noapte de nici nu aflai încotro o luară, dacă nu cumva le-o fi venit gându’ să se întoarcă acolo de unde venise. Că s-a pomenit şi cazuri d-astea. Îi şi auzii pe unii: Bă, ce bezmetici şi ăştia, de se aciuiseră acilea, nu le plăcu la noi şi o luară cu ochii-nchişi înapoi, la ei în Basarabia, taman când ruşii vin încoa’. Iar alţii zicea: Mai bine că scăparăm de ei, ce ne trebuia nouă duşmani în casă? Vezi bine, astea le-am spus eu numai aşa, din ce mi-a venit în minte. Şi am încheiat: Deci, nu am pe nimeni să dau pe listă… Bine, primarule, răspunzi… Răspund, să trăiţi!
- Aşa, va să zică! se întoarse Grigore, foarte îngrijorat că un pericol atât de vechi, aproape uitat, reuşea să-l sperie în halul ăsta.
- Aşa. Da’ nici nu-ţi mai spusăi, că şi dom’ suprefect vorbea cam din vârful buzelor, văzui eu. Dar ieri iar primii un telefon, zice: Mă, primarule, te-am întrebat şi te întreb iar, că şi pă mine mă încolţiră: A rămas ceva refugiaţi pe la tine prin comună? Eu răspunsei ca şi data-ailaltă. Da’ mă gândii să-ţi spun. Acu’ trebuie să fim cu luare aminte, că ruşii sunt acilea, peste noi…

Va urma