joi, 1 martie 2018



1 martie: Alecu Ivan Ghilia n. 1 martie 1930
  
Născut într-un sat din comuna Şendricani, jud. Dorohoi, dintr-o familie de ţărani săraci şi cu mulţi copii, a fost adoptat de un unchi. A făcut şcoala primară în satul natal, Şcoala normală în Şendricani, apoi Academia de Belle-Arte din Iaşi, 1948-1950, unde devenise discipolul lui Corneliu Baba, care practic îl adoptase. Maestrul fiind înlăturat de la catedră, Ghilia se transferă la Institutul de Arte plastice din Bucureşti, spre ghinionul său nimerind în clasa lui H..H. Maxy, adversarul lui Baba. După un an de persecuţii, se mută la secţia istoria artei. Devine redactor la Contemporanul. Începe seria reportajelor despre colectivizare - pe când în satul natal, tatăl său era principala piedică în constituirea colectivei. Strâns între două opţiuni ireconciliabile. Dar scriind pe linie, cu fervoare, mereu în deplasări:  Cântece de drumeție, 1958; Scrisori din Bărăgan,  1959; Insula speranței1963.
Se îmbolnăveşte de plămâni. Dar succesele încep să apară: publică proze scurte, povestiri: Frații Huțulea, 1955;  Asaltul timpului, 1961;  Povestiri,   1964.  Dar şi poezii. Însă marele succes vine cu romanul  Cuscrii, 1958; Premiul Academiei. Alte premii, pe seama unor scrieri proletcultiste, maniheiste. Prieten şi cu Octavian Paler, pe care-l cunoscuse, licean, pe timpul refugiului din 1944, de teama armatei roşii, ajunşi cu căruţa până în satul Lisa, sub Făgăraşi. În 1980 are neplăcuta surpriză să i se respingă romanul  Întoarcerea bărbaţilor. Prieten cu Leonida Plămădeală, basarabean, acesta i-l prezintă pe părintele Constantin Galeriu, basarabean el însuşi, care îl converteşte religios pe fostul ateu şi slujitor al ideilor comuniste.
După Decembrie 1989, Alecu Ivan Ghilia, nerenunţând la scris, revine la pasiunea pentru pictură, afirmându-se ca unul dintre pictorii cu certă originalitate. Romanele sale, preponderent autobiografice, se întorc acum asupra "luminii din adâncuri", a raporturilor dintre cei vii şi antecesorii care, de dincolo de moarte, le călăuzesc paşii celor ce se nevoiesc pe-acest pământ, le ocrotesc devenirea lumească. De fapt, scrierile adevărate ale autorului sunt adordări autobiografice, despre lumea satului moldovean, cu fascinantele rude ce i-au marcat copilăria, despre anii de formare ca artist grafic şi scriitor. Jurnalul, poezia, înregistrarea în stil cine-verite a unor scene de viaţă sunt mixate într-o maniera care îl individualizeată pe autor.
Titluri ale unor scrieri de Alecu Ivan Ghilia:  Ieșirea din Apocalips, 1960; Îngeri biciuiți , 1967;  Appassionata, 1971; Recviem pentru cei vii,  1972;  Dragostea câinelui de pază , 1978; Un Oscar pentru Ana,  1982;  Întoarcerea bărbaților, 1991;  Piramida,  1995. 2 vol.
***
Am discutat mai îndeaproape cu dl Ghilia în primii ani de după Decembrie, la vernisajul unei expoziţii, în sălile din incinta Institutului Francez, prezentat fiind de poetul Pan Izverna, care îi publica lui Ghilia colaborările la  Dreptatea. M-a cucerit forţa de creaţie a plasticianului, abordarea dezinhibată a unor teme religioase. Am simţit râvna, dăruirea întru credinţă, noul mesaj ce trebuie transmis semenilor.
În fapt, revoluţia îl scosese în stradă pe scriitorul care pierduse orice speranţă privind sistemul ceauşist; este unul dintre cei trei scriitori arestaţi în noaptea de 21 decembrie, împreună cu Ion Murgeanu şi Florin Iaru.

Citeşte mai mult: http://www.crispedia.ro/Alecu_Ivan_Ghilia
 http://stiri.botosani.ro/stire/29226/ALECU+IVAN+GHILIA%3A+%22Daca+nu+era+noroiul,+poate+ca+as+fi+ramas+in+satul+Ghilia+pe+vecie!%22.html
            

Poezia zilei - Gh. Asachi (n. 1 martie 1788 – d. 13 nov. 1869)

Cătră planeta mea

Cât ţi-s dator, o, stea mult graţioasă,
Că-n primăvara a vieţei mele
Tu m-ai ferit de strâmbe căi şi rele
Şi m-ai condus pe calea virtuoasă!
Tu-n sân mi-aprinzi făclia luminoasă,
M-ai adăpat l-ascree fântânele,
Şi când viaţa-mi îndulcesc prin ele,
Despreţuiesc chiar soarta fioroasă.
Ca să doresc a vieţei nemurire
Mă-ndeamnă raza-ţi care-n ceri se vede,
Cum statornică urmează-a ei rotire.
De la ţărmul fatal vasul purcede,
Ş-amu, plutind prin marea de pieire,
A ta rază la port mă va încrede.

Alţi scriitori:
Solomon Marcus, n. 1925
Magdalena Popescu, n. 1943
Nicolae Panaite, n. 1954 





Ion Lazu - Veneticii, fragment







"Ehei, urât scrie la cartea golanului!" răbufneşte Grigore, după ce a închis cu greu uşa în urma lui. Îşi bate mâinile una de alta, îşi freacă degetele până simte că încep să iasă scântei din ele. Abia după aceea îşi scoate căciula şi o scutură deasupra vetrei.
Mihăiţă se uită la tată-său şi nu înţelege despre ce carte ar fi vorba. Unde e acea carte şi când a avut răgaz să o citească? E bucuros că tata s-a întors din viscol şi o să le spună cât sunt de mari nămeţii şi dacă au voie să iasă afară, la joacă. Ilie al lui nea Radu se lăudase că are o sanie grozavă şi o să se dea cu ea. Îi spusese tatei: Vreau şi eu sanie, ca alţii! Ne trebuie scânduri, de când caut şi nu găsesc; să smulg din gard? Ieri, însă, la întoarcerea acasă, tata dăduse jos din căruţă o şa de lemn şi spusese: Asta o să vă fie sania! Se mai pomenise aşa ceva?! Se putea ca o şa de lemn, hodorogită, să fie folosită ca sanie?
Mihăiţă ardea de nerăbdare să vadă minunăţia. Dar dezlegarea nu fusese încă dată. Ce e cu nămeţii grozavi pe care-i privise pe fereastră, toată dimineaţa? Chiar nu se putea ieşi afară? Lui Mihăiţă i se părea că, la un moment dat, auzise glasuri de copii, pe uliţă. Să-l întrebe de-a dreaptul pe tata? Deschise gura să vorbească, dar parcă într-adins, tata aruncă o privire împrejur şi spuse:
"Prăpăd, nu alta, copii! Nămeţi cât mine de înalţi şi încă mai mari! Dacă mai ninge, ne îngroapă de vii! Pe de altă parte, dacă se opreşte viscolul, într-o zi, două, oamenii au să dea zăpada şi atunci o să puteţi ieşi pe drum. Dar până atunci… De-aseară, după cum am văzut că spulberă zăpada, am dus-o pe Miţa sub şopron, la cai, iar porcul l-am băgat în pivniţă. A viscolit toată noptiliţa. În zori, primul lucru: hai să văd ce-i afară. Dar cum să faci? Zăpadă, până la piept. Am luat lopata şi, cu chiu cu vai, am răzbit până la intrarea pivniţei. Când colo, viscolul dăduse uşa de perete şi toată pivniţa plină de zăpadă până-n gură. Ce-o fi cu porcul? Nu l-oi găsi ţeapăn? Apucă-te şi aruncă zăpada. Am făcut un fel de tunel. Tăiam o bucată, o aruncam afară, ascultam, nimic. Şi, de-odată, domnule, dau de porc, taman în fundul pivniţei: stătea aşezat pe patru labe, uite-aşa şi numai două găuri mari în dreptul nărilor. De cum pufăia: groh, groh!"
Grigore se uită în ochii copiilor, măriţi de mirare, umezi de încântare şi un fior repetat îi trecu printre spete. Îşi frecă mâinie una de alta, ca pentru a-şi fărâmiţa capătul fiorului ce-l străbătuse. Vera era de-acum în tindă. Ea oricum îl auzea şi de acolo.
"Vera, încălzeşte-i lăturile! Îndată ies să văd ce e cu caii."
Şi cu asta trecu dincolo, în tindă, lăsându-i pe copii să se gândească în fel şi chip la grozăviile iernii de afară, la Balaurul pe care tatăl lor începuse să-l hărţuiască, dar cu care avea încă de luptat, nu glumă, ca ei să stea aici, la adăpost şi la căldură şi să le fie bine…
Va urma