duminică, 4 februarie 2018




Poezia zilei, Denisa Comănescun. 4 februarie 1954

 

Obsesia biografiei

Dacă cineva mi-ar da părul într-o parte
dacă mi l-ar ridica uşor de pe frunte
ca un diamant aurit s-ar ivi
oraşul acesta
cu străzi singuratice şi case stângace
ce se năruie la simpla închidere a uşii
cu grădini de streliţia şi lăzi de gunoi
unde ecoul copilăriei
încă se mai aude şoptind:
"Mea mater, mea pater,
filius vester lupus est"
cu muzica ce sparge timpanul maşinilor
şi fotografiile care ucid privirea bătrânilor
cu ulcica plină cu lapte
lăsată prin toate casele
de tatăl pe moarte
doar, doar o va găsi iubitul
ce i-a părăsit fata
(dar el nu vine
şi bătrânul şi-a dat duhul degeaba
sau chiar dacă vine
nu-i pasă
gândind că mai târziu îşi va vinde
şi tatăl său sufletul
pentru cine ştie ce afacere dubioasă)
cu liliacul din curtea căminului de fete -
orbii îi păzesc anemicele flori
prea timpurii şi presimt
că Gemenii se bălăcesc în Vărsător
("E nesănătos, e nesănătos
în curând vom avea un ospăţ")
cu bătrâna cocoşată
la care te strâmbai
când striga:
"O să ajungi şi tu ca mine
o să ajungi!"
(După o săptămână ai căzut
şi mult timp ai atârnat
de umbra bătrânei
ca o cătuşă.
Dacă ar mai trăi în căsuţa de sub deal
ce de lucruri ar putea să-ţi mai spună)
cu prietena ce-şi purta urâţenia
ca pe un portmoneu doldora de arginţi
(până şi ea te-a părăsit:
s-a retras în urechea unui munte
lângă un flăcău zdravăn, ea
mica, firava, pipernicita...
Când se va întoarce
cu poemele ferecate în metalele pure
mulţi dintre cei rămaşi
vor fi dispărut)
cu feciorelnicul pat
pat de tortură
(cineva intra pe fereastră
şi-ţi fura nopţile)
unde te zbăteai de parcă
un prunc şi-ar fi instalat scâncetele
în tine
şi nu ştiai nici un cântec de leagăn
cu porumbeii din coliva primită cadou
la optsprezece ani
(în fiecare toamnă ucizi câte unul
şi-i citeşti măruntaiele
poc: moare tatăl
poc: pleacă iubitul
poc, bei din sticluţa cu prea puţin Neuleptil
poc, poc...)
Dar nimeni nu-mi ridică părul de pe frunte
nimeni nu mi-l dă uşor într-o parte
şi oraşul acesta unde
" Mea mater, mea pater,
filius vester lupus est"
aidoma unei mări moarte
(iar orbii degeaba au prorocit
un ospăţ
putreziciunea a fost prea adânc
îngropată în mine
ca să ajungă singură la suprafaţă)
va rămâne pentru totdeauna ascuns
ca un diamant aurit.


Alţi scriitori:
Vasile Cârlova, n. 1809                                  
Costache Conachi, m. 1849
Al. Căprariu, m. 1988
N. Nasta, m. 1994


Ion Lazu - Veneticii, fragment




...Grigore n-a vrut să se spele în tindă, a spus că e destul de cald afară, sub şopron. Vera i-a adus oala cu apă clocotită şi o găleată cu apă rece, să-şi potrivească pentru baie. Grigore n-are de gând s-o lungească, se dezbracă în grabă, pune hainele una peste alta. Vera ştie ce are de făcut: le ia pe un băţ şi le îndeasă în cazanul de pe pirostrii. Le-a spus copiilor să se joace până termină tata cu baia, apoi au să stea la masă.
Cînd Vera revine lîngă şopron, Grigore îşi continuă relatarea începută în drum spre izvor: Cioburciul în refugiu. Cozma Bălan s-a refugiat în Dolj, cum ajunge acolo le va da un semn; pe alde Vîsoţchi i-a dus cu căruţa pînă la Volintiri, dar după câteva zile s-au întors: bătrâna trăgea să moară. Şi Dan Popencu? Şi cumătrul Verepceanu? Şi Obrejenii. Şi domnul învăţător Caraman. Şi finii Căuşneanu. Unii plecaţi cu ordin de evacuare, cu trenul, cu căruţele, ori pe jos, unde au văzut cu ochii. Au să ne scrie. O să le scriem. Cei de la postul de jandarmi; cei de la Ocolul silvic. Inginerul Hoitu. Inginerul Giuglea, naşul nostru, unde s-o fi refugiat? Lasă că dă el un semn, doar ştie că suntem în plasa Olt. Papa? S-a mutat la noi, i-am dat totul pe mână. Încăpăţânat om, Vera, nu te supăra! N-a vrut să meargă cu mine. Am stat câteva zile, am ţinut prăvălia deschisă peste program şi să ştii că am vândut, chiar binişor. Am mai lăsat din preţ. La câţiva le-am dat pe datorie. Am tras nădejde să apară vreun cumpărător pentru prăvălie – nu s-a arătat nimeni, de parcă s-au vorbit. A trebuit să las şi să plec… Clemente Sârghi zice: Grişa, să plecăm împreună, văd că mi-au dat Ordin de evacuare în aceeaşi plasă. Mai sunt şi alţii, cred că au hotărât în felul ăsta, ca să nu se încurce lucrurile: Judeţul cutare din Basarabia se refugiază în judeţul cutare din Regat. Antonescu are cap de organizator…
- O săptămână am făcut până la Prut, dar ce-a fost pe drum nu ţi-ar veni să crezi, ai-ai-ai, Vera! Mai mult prin şanţul drumului am mers cu căruţa, pe marginea coloanelor care veneau sau plecau spre front, sau direct peste câmp. La Bolgrad am trecut chiar prin faţa cazărmii unde am făcut armata. M-am uitat, m-am uitat, dar cu cine să vorbeşti?! Ei, asta e… Şi cu mare ce am ajuns la Reni: o zi întreagă ne-am zbătut până să intrăm pe pod. Clemente Sârghi, om hotărât, nu glumă ! Când să intrăm în Galaţi, am auzit că ruşii ajunseseră la Nistru. Pe 24 martie…
Vera, cu ochii la copii, ascultă tot ce-i povesteşte Grigore; aude apa şiroind în albie şi aşteaptă ca Grigore să termine mai repede, să nu-l ia frigul de spinare. La rândul lui, bărbatul se freacă de zor cu cârpa săpunită, de i s-a făcut pielea ca racul ; dar în tot timpul ăsta se uită la cei doi băieţi şi la Ancuţa cea mică hârjonindu-se în ogradă. Stă cu picioarele în albie, ia apă cu pumnii şi şi-o toarnă după ceafă, însă din orice poziţie priveşte fără contenire printre şipcile şopronului la copiii lui.
Băieţii s-au alergat prin ogradă, acum Andrei s-a aşezat pe treptele scării şi se uită foarte atent în jos, urmărind poate un gândăcel care a apărut de sub temelia casei. Fetiţa face doi paşi spre el, apoi se răzgândeşte şi o ia spre cazanul de pe pirostrii, dar se întoarce spre poartă, unde Mihăiţă şfichiuie în dreapta şi-n stânga cu o nuia, ca un voinic ce se află. Grigore stă aici, după scândurile şopronului şi simplul fapt că îi poate privi de la o distanţă atât de mică i se pare ceva de necrezut…
Cere prosopul să se şteargă. Vera îi întinde schimburile curate. Ce crezi că am luat în căruţă? o întreabă. Vera are o tresărire, dar se calmează. Îi răspunde, mai în şagă, mai în serios : Sâsâiacu? Pe Steluţa cu viţelul cel nou fătat? Grigore răspunde cu opinteli, trăgându-şi pantalonii pe picioarele lungi, încă umede: Vreo cinci saci cu grâu şi trei cu ovăz, asta şi nimic mai mult!
Acum a ieşit de sub streaşina şopronului, aplecat adânc din spate şi fără pic de zâmbet. Adaugă: Caii şi căruţa, asta e principalul. Ce să fi luat, la un drum de o mie de kilometri?! Decât să omor caii sau să rup căruţa şi să rămân pe undeva, mai bine ducă-se! Ne-om descurca noi, cumva… Sănătoşi să fim, îl aprobă Vera. Şi cu asta trece mai departe : La Brăila am tras la Getuţa; lucrează la poştă. Frumoasă fată, nu chiar ca în fotografie…Tocmai primise veşti de la fratele tău, de pe front. Sunt în retragere, dar nu prin dreptul Tighinei, ci mai sus, spre Orhei. Ce-ar fi să treacă prin comuna mea?
Vera nu ştie ce să răspundă. Oricum, de va fi să treacă pe-acolo, câştigul nu va fi prea mare, nimeni din familia soţului nu mai locuieşte la Ţigăneşti. Cât despre pierdere, ce să mai zici?! Că ai noştri nu au reuşit să ţină frontul pe Nistru şi atunci, nu-i aşa? Basarabia e pierdută, Cioburciul e pierdut, nici vorbă nu poate fi de întoarcere… Probabil că Grigore e totuşi foarte obosit dacă i-a scăpat lui vorba asta. Uite-l cum s-a pleoştit şi ce pământiu e la faţă. Hai înăuntru, Grişa, să ne aşezăm la masă!
El o ridică în braţe pe Ancuţa, sus de tot, ca pe un fulg. Vera se cam sperie, abia acum vede cât de slăbuţă e fata asta. Totuşi, faţă de cât a fost de bolnăvicioasă în primul an, de se temuse mereu să n-o piardă, fetiţa se întremase, nu-i fie de deochi! şi e chiar de mirare că nu i-a făcut probleme în timpul călătoriei cu trenul. "Mamă, strigă fetiţa, tata mă înţeapă cu barba!" "Tata a uitat briciul la Brăila, asta e!" spune Grigore, păşind peste prag, în tindă.
Va urma



Ion Lazu - Un ocol al gropii Văcărești, V