sâmbătă, 10 februarie 2018

ANUNȚ PRIETENESC:
Azi, la ora 16:30-17:00, la Radio România Cultural, ION LAZU - Drept de Autor - o emisiune cu Georgeta Drăghici, despre Scriitorii români participanți la Primul Război Mondial și la Marea Unire.
Audiție plăcută!
Continuarea pe această temă, Mâine, la aceeași oră, tot pe RRC.
Iar prima parte a emisiunii, difuzată în noiembrie și redifuzată, este de găsit aici:
https://radioromaniacultural.ro/azi-la-radio-romania-cultural-drept-de-autor-invitat-scriitorul-ion-lazu

Ion Lazu _ Dreptul de autor, un interviu cu Georgeta Drăghici, la Radio România Cultural




Scriitorii zilei: Mariana Marin, n. 10 februarie 1956 - d. 31 martie 2003
                     

Elegie - O, vinovăţia şi spaima


O, vinovăţia şi spaima
în faţa adevărurilor sugrumate!
Cine va depune mărturie
pentru crimele împotriva noastră?
Cuvintele simple de acum,
înşurubate în singurul trup,
pe care îl pot da morţii,
vă vor face mai buni?
Nu sunt o fiinţă morală.
Cine, trăind, ar putea rămâne
curat şi integru?
Dar uneori, în nopţile de vară toridă,
când încep să cobor scara evoluţiei acestei specii,
gândesc şi văd cu ochiul din frunte,
însingurat şi zdrobit.
            
Se aud atunci cântări şi blesteme 
într-o limbă în care altădată visam...
 
***

Bucureşteancă, a făcut Filologia şi a participat la Cenaclul de Luni condus de N. Manolescu. S-a încadrat în numita Generaţie 80, sau "generaţia în blugi".
Volume de poezii: Un război de o sută de ani, 1981, 2001; Cinci, 1982 (alături de Alexandru Mușina, Romulus Bucur, Bogdan Ghiu, Ion Bogdan Lefter); Aripa secretă, 1986; Atelierele, 1990, Mutilarea artistului la tinerețe, 1999; Zestrea de aur (antologie), 2002.

Din Ion Lazu, Odiseea plăcilor memoriale:
11 aprilie 2007: O zi pentru identificarea adresei poetei Mariana Marin, dincolo de Barajul Dunării, căci spre marginea urbei există şi o alee Barajul Bistriţei, precum şi un bloc de la sfârşitul alfabetului: Y7, cu 10 etaje, vezi bine, ca să încapă aici cei care n-au mai încăput în Bucureşti...; soare printre norişori, printre copaci deja înfrunziţi, inclusiv castanii, nu şi plopii, mai e până să ajungă seva acolo, foarte sus..., după ezitări şi stăruinţe, ajung la adresă şi o doamnă amabilă Stroe Valeria, preşedintă, îmi dă acordul. Dar nu se prea ştie ce a devenit poeta după plecarea de aici.
24 august 2997: O luăm înapoi, nimerim pe Barajul Bistriţei, găsim destul de repede Y7, o sun pe dna S. Valeria, coboară, ne conectăm, punem placa, apar câteva vecine, impresionate, una a locuit chiar deaspura poetei  Mariana Marin, era foarte cumsecade, deşi... Şi bine că am pus placa, să rămână măcar o aminire... În sfârşit, o vorbă de bun simţ. Mariana Marin se mutase în 97 de la blocul lor, unele locatare nu ştiau nici până astăzi că poeta a murit încă din 2003. Le repet: o mare poetă şi un om interesant. Însă nu am cunoscut-o personal, ci doar am auzit de faima ei printre colegii de generaţie şi apoi de moartea ei.



Constant Tonegaru, n. 13 februarie 1919 - d. 10 februarie 1952

Februarie mistic

Din umbra învelită cu vată
pomii în larg
au de sticlă câte-o cravată.

Tot mereu gloria, nu știu cine,
 
pe depărtări şi zăpezi vag
se aude că vine.

N-am la îndemâna-un ochian
dar după mersul care cutează treapta
pe claviaturi la dreapta
trebuie să fie neapărat un pian.

E însă 13 din luna Februarie,
 
domnule Vladimir Streinu,
 
naşterea mea când m-a salutat

Luna roşie cum e rubinu'
şi de-atunci am rămas
ca vântul prin păduri despuiate
numai glas.

Mult vorbareţ strig, scriu, oricum;
deopotrivă femeia cu pisica înşală,
 
durata noastră este o îndoială,
 
căci noi suntem cenuşe puţină şi mult fum.

Cu inima de cretă dau îndemn
şi unde bat în locuri părăsite
lasă viitorimii semn.

Pâna totul ajunge o colină,
 
cerul cu găuri de site
presară pe dânsa făină.

Deci mâine, mâine dintr-o pâine voi creşte
şi-mi voi asculta trilul prin flora
care astăzi dospeşte.

În scorburi mierea a îngheţat cu cea din urmă rouă,
 
mă îndoiesc dacă se-ntoarce ora
când Soarele sclipeşte ca o potcoavă nouă.

Mi-aduc vocea să şterg
numele ce mi l-am scris pe pământ,
 
Februarie e numele meu întreg,
 
un cântec subţire, un vânt.


***
Născut la Galaţi, fiu al unui căpitan de vas, fapt ce-i prilejuieşte călătorii pe Mediterana, este nevoit să-şi întrerupă liceul din cauza unei drame familiale şi să trăiască din expediente. Frecventează cenaclul Sburătorul, încurajat de Vladimir Streinu şi Şerban Cioculescu. Singurul volum de poezii apare în 1945, Plantaţii, distins cu Premiul Fundaţiei Regale pentru tineri poeţi. Prieten cu Dimitrie Stelaru, dedaţi boemei, dar şi cu Pavel Chihaia, Iordan Chimet, Dinu Pillat, Teohar Mihadaş, Tudorel Popa, face parte dintr-o Asociaţie Mihai Eminescu care îi ajuta pe intelectuali, pe vremea foametei de după Război, distribuind pachete primite prin ambasadele occidentale. În acest context de clandestinitate, este arestat în 1947, împreună cu Teohar Mihadaş; suferă chinuri, traumatisme ce nu s-au mai vindecat, se îmbolnăveşte de plămâni. Eliberat în 1951, din motive de sănătate, decedează tragic, la numai 2 luni de la eliberare.
Prietenul din tinereţe Barbu Cioculescu îngrijeşte un volum antologic  Steaua Venerei, publicat în 1969, într-un moment de destindere ideologică. La editura Vinea îi apare în 2003  Plantaţia de cuie (adevăratul titlu al poeziilor), în prestigioasa colecţie Ediţii definitive, îngrijită de N. Ţone, cu prefaţă de acelaşi Barbu Cioculescu.



*
Am pus o placă meorială pe faţada imobilului din str. Al. I. Cuza nr. 13-A.
unde poetul a locuit până la moarte. Imaginea casei cu placă memorială apare şi în albumul  Literaturile Bucureştiului, ed. MNLR, 2010.
 Descriere: *


Alţi scriitori:
Haralambie Lecca, n. 1873
Alice Voinescu, n. 1885
Anton Holban, n. 1902
Mihai Duţescu, n. 1941





Ion Lazu - Veneticii, fragment: Toată Basarabia e pe drum!

 

Acum Grigori în povestea despre Clemente Sârghi, pe care îl condusese până la prefectură, ca unul care ştia drumul. "Dar câtă lume, Vera, câtă lume! Refugiaţi ca şi noi. Am crezut că vom pleca două trei familii din Cioburciu şi când colo, toată Basarabia e pe drum! S-a deschis şi o cantină pentru refugiaţi. Aflând că sunt cu căruţa, subprefectul mi-a spus să mă prezint mâine la gară, unde e cantina şi să ajut la aprovizionarea cu alimente şi tot ce mai trebuie … Pe primar l-au repartizat în satul Osica, undeva peste Olt, la vreo douăzeci de kilometri de oraş. Sigur, era mai bine să fi fost împreună, dar a promis că o să vină pe aici, într-una din zilele următoare, să ne spună cum s-a aranjat şi să vadă unde stăm. Nu-şi găseşte locul, bietul om!"
"Crezi că uşor îi vine ştiind-o pe tiotia Elena rămasă la Cioburciu, singură şi bătrână?" spuse Vera, pe gânduri…
"Păcat! Răzbătător om! Pleci la drum cu el şi ştii că ai pe cine să te bizui. S-o luăm pe-aici, Grişa, hai să tăiem peste câmp! Spunea el o vorbă, mă luam după el. Spuneam eu o vorbă, se lua după mine. Aşa am mers… La Brăila am tras la Getuţa, ţi-am spus. Stă nu departe de regimentul lui Mihail. Ei, şi Clemente Sârghi, toată ziua în poarta cazărmii, să afle ce se aude de pe front… Vine într-o fugă  şi-mi spune. Grişa, ruşii ajunseseră pe Nistru, dar ai noştri au spart frontul şi i-au respins până nu ştiu unde. Şi începe să se zbuciume: Să ne întoarcem, Grişa, ce mai aşteptăm?! Eu mă sui în căruţă şi aiu drumul înapoi, să ştii…
Cu mare ce am reuşit să-l liniştesc. Da, dragă. El trăgea spre Cioburciu, iar eu de-acum spre Slatina. Ciudat, nu? I-am spus: Cumetre, ce mai contează de-acum câteva zile. L-am lăsat pe el cu căruţele şi am venit încoace. V-am găsit, am văzut cum v-aţi aranjat, am plecat îndată. Şi chiar ăsta a fost norocul meu, să ştii. Dacă întârziam o oră, azi n-aş mai fi în viaţă…
Am luat din fugă trenul spre Bucureşti, acolo am aflat că pentru Brăila se formează o garnitură în staţia Basarab, n-am mai pierdut o clipă. Lume ciopor, dar eu fiind fără bagaj mi-a fost uşor să urc. Ei, şi când am ajuns la Urziceni s-a aflat că în urma noastrăa fost bombardată Gara de Nord. Dar ce bombardament! Au căzut bombe la metru patrat, în gară şi în tot cartierul, s-a ales praful de toate garniturile, vai şi-amar de lumea care s-a nimerit acolo. N-a scăpat nimeni… Mii de morţi, aşa se spunea, mare măcel, bucăţi de carne amestecate. Maşini pe care suflul exploziilor le-a  aruncat pe acoperişul clădirilor, îţi poţi închipui?Aviaţia americană! Ca să vezi din ce-am scăpat…”
Vera se închină: “Ferească Dumnezeu!” Gândul îi fuge la Papa, care s-ar putea să fi pornit şi el la drum. Cîte nu se-ntâmplă! Oare de ce nu scrie? Era vrednic la scris, ca şi Mihail, iar acum nici unul nu trimite veşti. Ca mâine, ba nu! Chiar mâine se împlineşte luna de când s-a despărţit de tatăl ei. Pare de necrezut: o lună de zile! Şi nu pentru că treizeci de zile înseamnă mare lucru, ci pentru că oricâtă durere s-ar aduna înapoi, Vera nu reuşeşte să umple distanţa dintre cele două capete ale traseului.
Se ridică în picioare în albie, cât e de lung şi Vera îi dă la mână câteva ulcele la rând, să se limpezească. Ea a stat tot timpul lângă cazanul de pe vatră, mânuind ulcica, dar şi ca să se interpună între bărbatul gol şi curentul care vine pe horn, periculos. Îi dă ulcica plină, Grigore şi-o toarnă pe piept şi pe burtă la vale, apoi îi întinde prosoapele. Ridică mormanul de rufe murdare de pe capătul albiei şi le întind pe jos, spre ladă, spunându-i: “Calcă pe ele, cât te îmbraci. Şi aşa le pun îndată la muiat…”
Scoate cu ulcica apa din albie şi o toarnă în lighean. Grigore se gândeşte că ar fi bine să ducă amândoi albia afară şi să o verse în ogradă: “Să te ajut, Vera, să terminăm mai repede…”

Nu trebuie, detca. Du-te şi te bagă sub plapumă, să nu răceşti. E cam curent aici…” “Nu vii şi tu?” “Vin îndată, să termin aici…” Şi după felul cum îl priveşte, direct în faţă, vrea să-i arate că a înţeles rugămintea din glasul lui.
Va urma



Ion Lazu -Mânăstirea Sinaia, 1695, ctitor Spătarul Mihail Cantacuzino