joi, 8 februarie 2018


8 febriarie: Al. Al. Philippide, n. 1 aprilie 1900 - d. 8 februarie 1979

***
M-atârn de tine, Poezie,
Ca un copil de poala mumii,
Să trec cu tine puntea humii
Spre insula de veșnicie
La capătul de dincolo al lumii.
Mă vei lăsa acolo singur
Alături de toți morții lumii?

Și în Egipt, acum cinci mii de ani,
Va fi fost poate un poet
Care și el încerca să măsoare
Hăurile vremii viitoare
Și care căuta să potrivească
Gândirea lui cea pământească
Pe ritmul deșirat al veșniciei.

Ce fericit era acel poet
Când se gândea că după moarte
Unul măcar din cele trei suflete-ale lui
Va rămâne să plutească mai departe
Pe valurile viitorului!
Cu neclintire el credea
Că după mii și mii de ani de zbor
Sufletul cel călător
Se va statornici pe-o stea
Cu care-apoi va hoinări prin haos.

Mumia lui mai zace poate încă
Și-acuma în vreo tainiță adâncă,
Privind cu ochi uscați de așteptare
Tavanul cu inscripții funerare.
Și poate noaptea când șacalii latră
Rencepe viața robilor de piatră.
O stafie de torță se aprinde;
Scot robii milenarele merinde;
Străvechile bucate de vatră fierb în bliduri;
Dănțuitoare roșii coboară de pe ziduri
Și-și farmecă stăpânul, fantomă ca și ele,
- Și sufletul cel veșnic plutește printre stele.

Dar eu, vlăstar al unei lumi bătrâne,
Roș de-ndoieli, bolnav de nostalgii,
Zadarnic caut o cerească pâine
În raftul vechilor mitologii.

Zadarnic caut să privesc și eu
Spre sigure limanuri viitoare;
În peșterile sufletului meu
Torța nădejdii pâlpâie și moare.
(O, blestemat să fie gândul care
Mă-ndeamnă s-o aprind mereu!)

Nimic în mine nu mă-mbie
Să cred în viitoarea mea mumie.

Încerc să-mi făuresc din îndoială,
Din visuri și melancolie,
O amăgire-originală.

Ajuns în preajma ultimului prag,
Mai ști-voi oare c-am trăit în Terra,
Prin veacu-al douăzecilea din era
Numită după un ilustru mag?

Voi fi atuncea unul dintre
Acele anonime duhuri
Care se-nghesuie să intre
Pe poartea marilor văzduhuri.

Se mai cunosc între ei morții?
Ce singur trebuie să fii
Când treci pe totdeauna pragul porții
În ceea ce aice numim noi veșnicie
Dar care-acolo poate este
O nouă înșelătorie
Cu spațiu și vreme și vechea poveste!

Se mai cunosc între ei morții?
Dar dacă dincolo vom deveni
Niște făpturi hidoase și mișele,
Noi care ne iubim ne-om dușmăni,
Iubind pe cei ce-au vrut să ne înșele,
Prieteni cu vrăjmașii noștri de-astăyi,
Vrăjmași ai celor care azi ni-s dragi?

O prea ciudată nălucire
În noaptea inimii învie!
Văd o străveche mânăstire
În preajma anului o mie
Pe care-un scrib extatic scrie
Pe-o foaie veche de psaltire,
Cu gând sfios de veșnicie:
E-aproape marea ispășire,
M-atârn de tine, Poezie! 

*** 
Născut la Iaşi, fiu al celebrului savant filolog Al. Philippide, viitorul membru al Academiei române şi-a luat licenţa în anul 1921, continuându-şi studiile în Franţa şi Germania, în perioada 1923-1928. Va traduce apoi din Voltaire, din Novalis, marea lui pasiune, dar şi din Cehov, din Lermontov, răsplătit pentru aceasta cu Premiul USR pe anul 1979.
A debutat cu poezii dar a scris şi proză fantastică, eseuri (Scriitorul şi arta lui).
Volume mai importante: Aur sterp, 1922; Stânci fulgerate, 1930; Visuri în vuietul vremii, 1939; Poezii (antologie), 1962; Monolog în Babilon, 1967; Floarea din prăpastie (nuvele fantastice, 1942); Studii şi portrete literare, 1963; Studii de literatură universală, 1966, iar postum i-a apărut Vis şi căutare, 1979.
Scriitor de mare prestigiu, fiecare volum a constituit un eveniment în viaţa literară a vremii.
*
I-am pus placă memorială în str. Ilarie Chendi nr. 19. Imaginea casei cu placă memorială apare şi în albumul  Literaturile Bucureştiului, ed. MNLR, 2010.



Alţi scriitori:
Cicerone Teodorescu, n. 8 02 1908
Alex. Al. Philippide, n. 1900 – m. 8 02 1979



Ion Lazu - Veneticii, fragment: Căruța de Brăila



...Şapte zile pe drum, de la Brăila încoace, dormind pe apucate, în timpul mersului. Haida-haida, cât e ziulica de lungă, de la un capăt la celălalt al satelor, ieşind la câmp deschis, trecând peste poduri, prin petece de pădure, pe sub şiruri de plopi, printre pâlcuri de salcâmi golaşi, cu cuiburi de ciori. O defilare nesfârşită de case, oameni, cirezi, copaci. Căruţe scârţâind, colb atârnând, lume vânturată. Un copil pe şanţ, petrecându-te cu privirea, o bătrână la fereastră, un bărbat în uşa grajdului. Îţi faci diverse idei, toate fără rost, în legătură cu aceşti oameni, din moment ce treci mai departe iar ei rămân… Este casa lor, gospodăria lor, locul lor în acest sat pierdut.
 E seară şi toţi ai casei se adună de pe unde au fost. Treci prin dreptul unor şiruri de porţi, toate închise. Dorm toţi, de-acum. Au mîncat, au vorbit, s-au încălzit sub aşternut, i-a luat apa somnului, de-odată cu tot ce-au gîndit sau simţit. Pentru ei nu mai există călători de noapte, oameni care trec pr drum zdruncinaţi de căruţă. Aceşti oameni nu-şi dau seama? Cum de şi-au ales acest loc de pe toată întinderea pămîntului şi se mulţumesc cu el şi îşi trec ziua învîrtindu-se pe lîngă vite, de parcă aici ar fi miezul lumii? Grigore strîngea biciul în mînă, simţea că ni-i lipseşte mult să se dea jos din căruţă, să bată la o poartă oarecare şi să-i strige săteanului trezit din somnul cel mai dulce: Vă înşelaţi, oameni buni, viaţa e în altă parte! Prostii!, îşi  spunea, asta mi se năzare pentru că sunt foarte-foarte obosit… Însă tulburarea nu-i trecea de tot, ea scotea din când în când capul : Oare nu asta cauţi şi tu? Oare nu asta ai pierdut?
Haida-ha, la deal, la vale. Ţi se usucă ochii cu care priveşti mereu înainte, printre coamele cailor, până la următoarea curbă a drumului; îţi înţepeneşte gâtul; îţi amorţeşte gândul cu care te întrebi: Unde am ajuns? Cât mai am de mers? Şi iar priveşti: Să ajung până la curba aia, până la copacul cela strâmb, până în vârful coastei care se zăreşte în capăt… apoi om mai vedea. Dacă mergi şi mergi şi nu te gândeşti doar la mers, ai să ajungi, cândva… Ce face primarul? Unde a dispărut, aşa deodată? Aha, a ieşit din drum, vrea să oprim la fântâna ceea, să adăpăm caii… Ehe-hei, mult a fost, mult a mai rămas! De fapt el a ajuns deja la ai lui, cu trenul, drumul ăsta e doar aşa, o păcăleală, ca în jocul acela care te trimite înapoi, când mai aveai un punct până să termini partida. Astea nu sunt decât amânări şi ocoluri…

Dar cum ar fi rezistat el la drum fără micul lui secret? Era ca şi cum ar fi avut un bileţel scris de o mână dragă, un bileţel pe care nu-l citise, ci îl ştia mototolit, ascuns acolo, în fundul buzunarului. Te gândeşti la el, îl simţi prin căptuşeală, poţi să-l pipăi în treacăt sau să-l scoţi din buzunar, la repezeală şi să-l muţi în partea cealaltă. Ce scrie pe acel petec de hârtie? Ceva despre tine: că exişti, în continuare. Aşa i se păruse, în răstimpul călătoriei prin trei sferturi de ţară, de pe malul Nistrului până pe malul Oltului: că înaintând pas cu pas, în ritmul copitelor şi în bătăile de toacă ale căruţei de Brăila, zile nesfârşite, mereu cu drumul în faţa ochilor, îngustându-se între coamele cailor, scurgându-se pe dedesubt, alburiu, ca prundul unui râu secat – i se păruse că de fapt nu a înaintat cu nici o centimă în înţelegerea a ceea ce avea să urmeze în viaţa lor. Nu simţea decât că totul se amână. Şi îşi făcea curaj că la sfârşitul călătoriei o să despăturească petecul de hârtie şi o să afle ce stă scris acolo, de atâta timp, anume pentru el.
Pe tot drumul, nu încetase să tragă cu urechea la ce se vorbea despre situaţia frontului; iar negustorul din el încerca să-şi dea seama ce le lipseşte acestor oameni, ce li s-ar putea vinde, ce s-ar putea cumpăra de la ei. După cum înregistra: uşa unei prăvălii deschise, oblonul tras al unei cârciumi, locul larg al unei pieţe, o îngrămădeală de oameni, pe cineva întorcându-se de la cumpărături cu paporniţele atârnând. Să ajungă la Slatina, sănătos şi cu caii teferi şi cu sacii feriţi de umezeală – asta fiind tot ce-şi putea dori în aceste patru săptămâni de când era la drum -, nu-i mai rămânea decât să-şi lase gândurile să bântuie în voie prin Cioburciul celor şapte ani  petrecuţi  acolo, să se întoarcă la Ripiceni, la regimentul de artilerie Bolgrad, la anii petrecuţi în satul copilăriei… şi din nou la Cioburciu, unde arătase ce poate un om pus pe treabă! Şi acum ce-l aştepta, în afară de faptul că pierduse totul?
Va urma