sâmbătă, 3 februarie 2018




3 febriarie: Ioan Floran. 20 decembrie 1950 - d. 3 februarie 2005

Dintr-o familie românească din Satu Nou, zona Pancevo, Banatul Sârbesc, a terminat liceul la Vârşeţ, apoi Facultatea de Filologie din Bucureşti, 1973, a predat literatura română la Alibunar, a fost redactor la ziare şi reviste din Banatul sârbesc. Debutase la 20 de ani cu Valsuri, 1970, Pancevo, urmat de Iedera, 1975, Fişe poetice, 1977, Terapia muncii 1981, Starea de fapt, 1986; publică în România noi cărţi de poezie, în mai multe ediţii. Are succes cu antologia Poeme,1993, urmată de Discurs asupra Struţocămilei, 1995, 1998, poate cartea cea mai discutată de critica literară; Iepurele suedez, 1998, Medeea şi maşinile ei de război, 2000, i-au consolidat statutul de poet dezinhibat, postmodernist. Este considerat ca aparţinând grupării optzeciste, trecut printre cei din eşalonul fruntaş, antologat. Dispariţia subită a poetului, la doar 55 de ani, pe care nu-i arăta nicicum, nu l-a făcut să dispară din peisajul liric românesc. Ce-i drept, prestaţiile sale îţi induceau ideea că poezia este mereu tânără... În chiar acest an, Dumitru Chioaru îl selectează printre cei 80 de poeţi ai generaţiei optzeciste.
Din 1993 se stabilise la Bucureşti, unde devine unul dintre secretarii Uniunii Sriitorilor. Activ, cooperant, cu carismă, iubit de toată lumea literară fără deosebire, apreciat pentru poezia sa, recompensată cu premiul Struga, apoi cu premiul USR şi al scriitorilor din Republica Moldova. Un actant neobosit, mereu prezent la evenimente scriitoriceşti, implicat, dăruit poeziei, cam în genul lui Adam Puslojici, alt actor teribil al Poeziei, pe care adesea îl seconda în periplurile sale prin ţară, dar şi dincolo de Prut. Impresia era de doi supermeni ai liricii dezlănţuite, de neoprit. La aceasta contribuind poate şi patima poeziei, dar până la urmă şi alura celor doi din Banatul sârbesc: doi gladiatori ai metaforei.
I-am pus o placă memorială pe faţada blocului de 10 nivele de pe Bd. Unirii, undeva spre Piaţa Alba Iulia.


Descriere: *

Poezia zilei; Ioan Flora, n. 20 dec. 1950 -d. 3 februarie 2005

Colina mişcătoare

Urcam dimineața prin pădure și aerul scârtaia
sub pașii mei,
ca zăpada în februarie.
Mă împresurau o respirație nemaiîncercată,
o rupere de țesuturi, un scâncet, o negură deasă;
era cum te-ai prăbuși brusc în afara lumii,
cum te-ai rezema de pereții de gheață
ai balenei albe,
de umbra dovleacului uriaș,
răsărit dintr-un munte de nisip.
Și-atunci, deodată se făcu ziuă și-n față
se arătase o luncă și-n mijlocul ei un arțar
și-n mijlocul arțarului, o bufniță albă,
iar în vârful ei, cerul albastru.
Bufnița avea urechi ascuțite și ochii roși și pleoape
și vise roșii.
Dacă stătea așa, împietrită, răspândea în jurul ei
o noapte de aluat moale și lipicios
și clăbuci de lumină.
Dacă zbura,
nu atingea aerul și nu rumega razele roșii de lună.
O priveam năuc, așteptând să latre, să grohaie
sau cel puțin să vorbească.
Mă așteptam să se tulbure oarecum

arătându-și limba, toiagul și mantaua de purpură; să se metamorfozeze pe loc în lup, în apă curgătoare.
Or ea stătea nemișcată în vârful cerului albastru,
nici vie, nici moartă,
și-atunci pădurea se urni din loc
ca o simplă colină mișcătoare.


Alţi scriitori:
Sergiu Filerot, n. 1921
Constant Tonegaru, m. 1952
Tudor George, 3 febr. 1929 - d. 10 ian. 1992
Ionel Teodoreanu, m. 1954
Vasile Gârneţ, n. 1958
Neagu Rădulescu, m. 1972 



Ion Lazu - Veneticii, fragment: Cele două lăzi basarabenești


...Vera scotea pe rând lucrurile din lada mică. Le privea cu atenţie, le pipăia, ieşea cu ele în prag, să le scuture de câteva ori. Bun prilej de a vedea ce  mai fac copiii, îndeosebi Ancuţa, cea  mai mică dar şi cea mai neastâmpărată dintre ei. La început se învârtiseră printre picioarele ei, privind, întrebând, alergând de la o ladă la alta, gata să o ajute.
Continua să scoată lucrurile din lada mică. Inima îi sângera la gândul că ăsta era puţinul rămas din tot ce avuseseră; dar pe de altă parte se şi bucura, cu fiecare lucruşor scos la lumină, mirându-se că l-a luat dintre atâtea, tocmai pe acesta, la care ţinea, sau care îi era deosebit de trebuincios - şi rugându-se cu ardoare ca stiva să nu se subţieze aşa curând. Şi avea să urmeze despachetarea lăzii celei mari, din tindă. Într-un fel, deja se gândea la lucrurile de acolo: broboada ceea, cuvertura vişinie… faţa de masă…, dar erau tentative pe care n-ar fi vrut să le ducă până la capăt, pentru ca speranţa să nu se termine aşa curând. Hăinuţele într-o stivă, pe marginea patului, schimburile într-alta, vasele de bucătărie pe taburet şi pe jos, tablourile, icoana lipite de sobă,  sprijinite una de alta. Acum începea să întindă pe celălalt pat perniţele cusute de dânsa ca fată; în mijloc o va pune pe cea cu frunze de viţă şi cu strugure, împletit boabă cu boabă – perniţa la care ţinuse totdeauna cel mai mult, iar de jur împrejur alte perniţe: pe fond alb de etamină, într-un chenar dublu, numele copiilor, scrise cu litere mari, măiestrit ornamentate: Mihail, Andrei, Ancuţa; iar spre capul patului, alte perniţe delicate la pipăit: de velur stacojiu, de satin bleu, de atlaz alb…
La un moment dat îi auzi pe copii vorbind cu cineva, foarte însufleţiţi, iar acela încerca să-i potolească: "Nu vă apropiaţi, sunt tare  murdar de pe drum…"
Grişa! tresări Vera. Şi lăsând lucrul pe care tocmai îl avea în mână să alunece înapoi, în ladă, se repezi afară. Grigore tocmai le spunea copiilo : "Ia suiţi-vă voi pe prispă, să vadă tata cât de mari aţi crescut!" "Grişa!" "Verocica!"
"Ai venit, detca?" "Stai acolo, că vin. Şi îi şopti, pe ruseşte: Sunt plin de păduchi, de să ferească Dumnezeu…" Asta era o sperietură, ce-i drept şi o întâmplare scârboasă, dar de fapt o nimica toată, prin comparaţie cu cealaltă, care-i făcea inima să bată nebuneşte : de ce nu auzise bătaia căruţei? Acum îşi aruncă ochii pe deasupra bărbatului, de pe prispă direct în drum şi o luă cu fiori: unde sunt caii? Unde? În schimb lui Grigore îi răspunse:
- Nu-i nimic, pun îndată apă la fiert. Însă privirile îi rătăceau pe drum.
- Tată, să ştii că de-acum Andrei poate să se încheie singur la nasturi, spuse Mihăiţă, ca mai mare între fraţi.
- I-auzi ce ispravă! Înseamnă că eşti deja băiat mare, Andreiul tatii! Şi voi, Vera, cum aţi călătorit?
- Am călătorit ca vai de noi şi ca vai de lume, dar am ajuns. Suntem aici de pe 25 martie.  Am stat la un gospodar şase zile, iar de ieri suntem aici, în căsuţa unei văduve…
- Ştiu, am vorbit cu primarul, el mi-a spus unde vă găsesc.
- Am pus apa la încălzit şi trebuie să mai aduc două căldări, ca să-mi ajungă de opărit îmbrăcămintea de pe tine. Noroc că au sosit lăzile, aşa că ai schimburi curate.
Vera se mişca prin tindă după găleţi, dar îl fura din ochi pe Grigore, rămas în ogradă, în dreptul scării. Nu era decât foarte obosit şi neras şi cam ponosit de pe drum, dacă nu îmbătrânit cu vreun an, însă în rest se lăsa pradă bucuriei de a-i fi revăzut pe ai săi. Nu se întâmplase nici o nenorocire. Îl întrebă deci, fără teamă:
-  Unde ai lăsat căruţa şi caii?
Şi era cu găleţile pregătite într-o mână şi cu coromâsla în cealaltă.
- Mergem amândoi la apă, lasă coromâsla. Căruţa cu caii sunt la Brăila, cu alde Clemente Sârghi. Am tras la Getuţa.
Şi se întinse după găleţi.
Vera o luă de mână pe fetiţă, iar băieţilor le spuse: Voi rămâneţi acasă şi să fiţi cuminţi, da? Se îndreptară în grup spre poartă, vorbind. Deci Grigore venise. Vera îşi dădu seama că ăsta era lucrul pe care şi-l dorise cel mai mult în tot timpul călătoriei, chiar mai mult decât să ajungă cu bine la destinaţie: dorise ca Grigore să vină cu căruţa şi să fie din nou împreună. Se vede că şi el gândise în acelaşi fel.
- Dar ce e cu Papa, unde a rămas?
Începu să-i pună întrebări, iar Grigore îi povesti de-a valma ce s-a întâmplat la Cioburciu după plecarea ei…

Coboară pe uliţă, tot vorbind, bărbatul cu găleţile în mână, femeia cu fetiţa tropăind mărunţel, pe cărarea zbicită. Aşa îi zăreşte într-o clipită Radu Puiu, care ară în grădină. Grigore se uită peste gard, îl urmăreşte distrat pe omul aplecat peste coarnele plugului, călcând cu picioarele goale în urma brăzdarului; îşi aruncă ochii în cealaltă parte a ulicioarei, vede un ditamai zdrahonul care se opinteşte, răstoarnă bolovanii cu hârleţul, îi taie cruciş şi curmeziş cu lama lucioasă şi ridică o clipă capul, să vadă cine trece spre izvor. Refugiatul spune bună ziua, dă din cap explicit, ca orice străin, din dorinţa de a se face înţeles, gospodarul ridică pe sfert mâna de pe coada hârleţului, răspunde la bună ziua, se socoteşte: Pe ăştia i-a alungat frontul încoace. Alţii plecară de-aci pe front şi nu li s-a mai întors decât numele… Cine ştie ce se alegea şi de mine, dacă nu era naşu-meu, Majuru…
Locuri străine. Şi un timp cenuşiu, închis, fără anotimp; copaci fără pic de frunză, însă aşa scheletici de parcă n-ar fi avut niciodată frunză şi nici nu ar urma să aibă, cândva. Doar sălciile, de-un verzui palid, ca şi cum, vopsite în mare grabă, fuseseră apoi spălate cu grijă, ca să se repare greşeala… Pe tot drumul refugiului se menţinuse vremea asta mohorâtă; dar dacă e acum urât, de zile şi zile, își zise Vera, poate o să se termine timpul urâcios şi o să vină vremea bună, să ne desfacem din chingi, să începem a trăi…

Din capul ulicioarei, răzbind dintre garduri şi copaci la loc deschis, noul venit se uită curios împrejur, ar vrea să-şi facă o idee despre împrejurimile satului unde au fost trimişi, cu acte în regulă. O vale destul de îngustă şi adâncă, un fel de viroagă, cu pante repezi şi golaşe, în cel mai bun caz nişte izlazuri. Dincolo, pe teşitura dealului vecinse întind grădini cu garduri de nuiele, asemenea celor de pe astă parte, iar dintre copaci se ivesc câteva acoperişuri: capătul unui sat sau doar un cătun răzleţ? Iar mai departe, un petec de pădure şi alte grădini, cu rari pomi şi apoi acoperişurile altui sat… S-ar fi zis că satele se ţin lanţ aici. Dar unde se află terenurile agricole din care să se hrănească atâţia oameni? Şi mai era un lucru care îl nedumerea pe străin: această gîrlă întortochiată, despre care nu puteai spune dincotro vine şi încotro curge.
Va urma


Ion Lazu - Un zid din alt veac...


Adăugați o legendă