duminică, 25 februarie 2018



25 febriarie: Corneliu Buzinschi n. 25 febr. 1937 - d. 27 mai 2001
Dintr-o familie de ţărani, îşi face liceul la Bacău, iar facultatea de Istorie-filologie la Iaşi, absolvită în 1961.  A scris prouă scurtă, nuvele şi romane, unele cu temă pentru copii şi adolescenţi. S-a inspirat din atmosfera târgului provincial, dar şi din istorie, cu unele mijloace de SF. Din 1967 a fost urmărit de securitate pentru că se abătuse de la realismul socialist. Pentru Hoţii de vise a luat Premiul Uniunii scriitorilor. Imediat după Decembrie 1989 a colaborat intens în presa de atitudine: Baricada, Dreptatea, Alianţa Civică etc.  Tată nenorocit datorită faptului că unica sa fiică Anta Raluca Buzinschi, tânără poetesă de  mare talent, s-a sinucis. Cum spune clasicul: "Nu e pe lume durere mai mare..."
 Opera: Secvenţe dintr-o margine de lume, Bucureşti, 1966; Sfinţii se vând cu bucata, Bucureşti, 1967;  Strigătul, Bucureşti, 1967;  Numiţi-mă Varahil, Bucureşti, 1969; Ochiul alb al visului, Bucureşti, 1969;  Porunca cea mare, Bucureşti, 1970; Nuanţa albastră a morţii, Bucureşti, 1971; Hoţii de vise, Bucureşti, 1972; Păcală şi Tândală, prefaţă de Ovidiu Papadima, Bucureşti, 1973; Vina noastră cea de toate zilele, Iaşi, 1973; Nuanţa albastră a căderii, Bucureşti, 1974; Ulise trece pe Strada Mare, Bucureşti 1974; Duhul pământului, prefaţă de Const. Ciopraga, Bucuresti 1976;  Contemporanii Bucureşti, 1978; Divertisment cu măşti, Bucureşti 1980; Aventuri cu Varahil, Bucureşti, 1996; Noaptea umbrelor, Bucureşti 1998;  Noaptea uşilor deschise, Bucureşti, 1999.

***
L-am cunoscut în treacăt pe Corneliu Buzinschi, om înalt, vânjos, cu ochelari, barbă de lipovean, ins cu deosebire blajin, însă marcat iremediabil de o mare suferinţă. Mi l-a prezentat poatul-medic Pan Izverna. pe care, conducându-l spre blocul de scriitori din Apolodor 13-15, ne-am întâlnit şi am conversat cu prozatorul băcăuan în dreptul bisericuţei îngropate în pământ din Piaţa Operetei, către restaurantul Bucur. Cei doi se vedeau mult mai des, Pan Izverna redactor la Dreptatea, iar Buzinschi unul dintre colaboratori; se vedeau desigur şi în Apolodor, unde Pan Izverna îşi vizita cumnata, pe profesoara universitară şi traducătoarea din literatura franceză Irina Mavrodin.
Am pus două plăci comemorative la cele două intrări ale blocului cu scriitori. Imaginea casei apare şi în albumul  Literaturile Bucureştiului, ed. MNLR, 2010.



Poezia zilei: Mihai Elin, n. 25 februarie 1941
Va trebui

Va trebui să privim cu alți ochi.
Ei bine!
Cei mai bărâni dintre noi
au câte două sau trei
şi unii chiar câte patru perechi de ochi
pe care i-au dosit prin cufere, prin poduri
Şi scotocesc prin lucrurile vechi
şi calcă în picioare fotografiile vinete, 
bâjbâie pe deasupra, 
foşnesc pe dedesubt, 
pipăind relicve pâcloase
şi se ridică în papuci de casă
cu strigate anemice, 
cu junghiuri în oase
şi cu pânze de păianjen pe fețe.
Cu ochii regăsiți, 
unii văd lumea plecată spre dreapta, 
alții - prăvălită spre stânga, 
unii o văd grozav de turtită, pe brânci, 
şi, în sfârşit, cei rămaşi
nu o mai văd de loc
pentru că ochii lor sunt opaci de vechime.
Iar, noi, cei lipsiți de memorie încă, 
noi stăm în ferestre, 
cu fețele de var, absorbind prin degete lumea
pentru ochii cei adevarați.
 

 Poezia zilei, Marian Drăghici, n. 25 februarie 1953

***
pe măsură ce se însera
am privit pagina albă goală 
cu disperare crescândă: pe un câmp luminos luminos
oare ultimii funigei întunecară harul meu poetic sau
albul dinților tăi femeie
răsăriteană? De departe cred că aveam
o uimire-a figurii de bătrân ce nu-și mai poate duce
biserica rămășiței
de la masa de scris pân-la marginea patului 
de la marginea patului pân-la masa de scris


și lin începe să plângă - și plângi și plângi -
pe treptele acelei biserici
a rămășiței
cu albul ochilor întorși mult în timpul din urmă
unde iar se văzu

tânăr și liber

într-un fel, între toate
cel mai mult iubind în înserare
aerul înserării plin de idealitate.

(din HARRUM - cartea ratării, ed. Vinea, 2001)


Alţi scriitori:
Cezar Bolliac, m. 1881
Al. Duiliu Zamfirescu, n. 1892
Virgil Duda, n. 1939





Ion Lazu - Veneticii, fragment: Dona și Gică

 
...Bine măcar că e vară şi timp frumos, putem sta cu fereastra larg deschisă. Altfel cum să dormim atâtea suflete într-o cămăruţă ca asta? se gândea Vera. Şase cu Gelu cel mic, şapte cu Dona şi acum opt cu Gică, venit în permisie. A crezut că stau aici numai o noapte, ca să plece a doua zi la Turnu-Severin, dar au renunţat la planul lor. Ar fi însemnat să piardă tot timpul pe tren şi nu s-ar fi ales decât cu oboseala. Aşa, o să plece la Turnu-Severin doar Dona, după ce Gică se va întoarce la regimentul lui, în Moldova.
Toată după amiaza, cu Grigore şi cu vecinul Vasile Dincă, la un pahar, au vorbit despre război, despre o posibilă întoarcere a armelor… Şi ce o să fie după aceea? Am pierdut războiul, am pierdut şi Basarabia, a doua oară. Cine a rămas acolo, nu mai pupă România! Ruşii închid graniţa, cum au mai făcut-o, şi peste Prut n-o să treacă nici pasărea-n zbor! Cioburciul acolo, noi aici… Gică vine din linia întâi, el ştie care sunt mişcările, la ce ne putem aştepta. Oricum, au căzut bine prăjiturelele făcute pentru ziua Ancuţei. Uite că a împlinit deja trei ani… Doamne, ce s-a mai chinuit cu ea, până la vreun an şi jumătate. Mereu între viaţă şi moarte. Întinde mâna şi îi pipăie căpşorul. Ca şi în seara trecută, s-au culcat de-a latul patului, ea şi copiii, iar Grigore pe ladă, cu picioarele sprijinite pe un taburet. Dona şi Gică, în patul de la fereastră. Au stăruit să ia cu ei pe vreunul din copii, dar ce rost ar fi avut?! În fine, s-au liniştit toţi, fiecare în colţul lui.
Au stins şi lampa, să nu mai dea şi ea căldură şi să le ia aerul. Copiii au adormit demult, doarme şi Grigore, de asta nu te poţi îndoi, fiindcă sforăie, bietul de el. Nimeni nu e vinovat de somnul lui. Dar e de vină Vera că e trează încă şi că aude şi simte tot ce se întâmplă în preajmă, nu numai în cămăruţa asta cât o nucă, dar şi în ogradă, în şopron şi la poartă?!
Cei doi din patul de la fereastră, care nu s-au mai văzut de luni şi luni de zile, desigur că tare greu se pot stăpâni… Sângele lor dă în clocot, pe cât ar vrea ei să nu se facă de ocară. Din prima clipă după ce s-a stins lampa, în acea foială prin care omul îşi caută poziţia somnului, Gică s-a şi lipit de Dona, dintr-o singură mişcare, cu tot corpul şi şi-a înfipt degetele în burta ei. E cu buzele pe obrazul Donei, iar dinţii lui mărunţi vibrează în efortul de a nu-i străbate pielea, în timp ce-i suge cu lăcomie carnea - şi n-ar fi de mirare ca mâine dimineaţă locul să apară învineţit…
Dona încearcă să-l potolească. Degeaba. Aduce binişor o mână, i-o pune pe faţă, îl mângâie liniştitor, îl împinge cu blândeţe. A băut şi ea în seara asta un pahar cu vin, el mai multe, şi-l înţelege. Dar, fir-ar să fie! unele lucruri nu se cuvin… E clar, Vera încă n-a adormit. Şi chiar de-ar fi să doarmă, somnul ei e mai subţire ca foaia de ceapă, iar patul ăsta e guraliv ce nu s-a pomenit. Ieri după masă, când au plecat cu capra la păscut, în crângul dinspre Satu Nou, sub un motiv sau altul Vera l-a întors de la poartă pe Andrei, care se luase după ei, încântat la culme de şotiile nesfârşite ale unchiului Gică. I-a lăsat, deci, singuri pe vale, să se descurce cum or şti…
Tot aşa, azi dimineaţă, venind vorba că de ziua Ancuţei ar vrea să coacă nişte prăjiturele, Vera spusese că trebuie să facă un drum până-n sat, la Găiţoaia, ca să ia înapoi sita pe care i-o împrumutase încă de la Rusalii; şi plecase, luându-i cu ea pe copii: "ca să nu facă vreo năzbâtie". Asta numai ca să-i lase singuri pe ei doi. Dona îi puse mâna pe faţă şi îl împinse uşor. Gică îşi desprinse buzele de pe obrazul ei, dar îi înhăţă între dinţi degetul mare. Mai-mai să-l strivească, dându-i fiori din creştet până în vârful picioarelor. Mult mai târziu, îşi apropie gura de urechea ei şi, înecându-se cu propria salivă, îi şopti: “A adormit!” Doar atât. Se înţelegea prea bine despre cine e vorba. Dona scutură din cap, continuând să răsufle rar, ca omul care a luat-o pe calea somnului; apoi încearcă să-i răspundă, tot în şoaptă: "N-a adormit!"; îşi modulă respiraţia pe aceste silabe, o dată, de două ori, de trei ori, încercând să articuleze "n-a adormit!", însă încet, ca Vera să n-o audă. Dar nu se auzea nici ea însăşi… Atunci, mai spuse o dată şi i se păru că acum a izbutit, deşi era mai mult un oftat: "N-a adormit…" După care, înciudată că nu fusese destul de iscusită, îi întoarse spatele lui Gică.
Vera, ce să facă? Dona continua să răsufle adânc şi, cândva, tresărind, ca din somn, spuse cu voce răguşită: "Gică, unde sunt chibriturile, vreau să merg afară, mi-e nu ştiu cum de la vinul ăla…" Şi se ridică în capul oaselor, în pat. "Hai că merg şi eu!" spuse Gică. Şi cei doi, de mână, pe bâjbâite, se strecurară spre uşă. În tindă, Gică aprinde primul chibrit, căutând clanţa. Între timp, Dona ochise sacul împăturit, pus decuseară la îndemână, pe ladă.
Va urma