sâmbătă, 24 februarie 2018

24 febriarie: Ovidiu Cotruş, n. 24 februarie 1925 - d 12 septembrie 1977
Nepot al poetului de răsunet Aron Cotruş, şi-a început liceul la Oradea şi l-a încheiat la Moise Nicoară din Arad; filologia la Cluj şi debutul poetic, sub pseudonim: Ovidiu Sabin, la Cercul literar de la Sibiu, prieten de-o viaţă cu Ştefan Augustin Doinaş.  Dar mai întâi se manifestase, la doar 17 ani, în critică literară şi exegetică pe teme filosofice, estetice, literare. De o inteligenţă subtilă, pe cât de cuprinzătoare, beneficiar al unei biblioteci imense, selecte, cea a unchiului său Ovidiu Cotruş, în casa căruia locuia, într-un Arad cu eclatante tradiţii culturale dar şi politice, căci aici se militase pentru Unirea din 1918; se făcuse remarcat în paginile revistei Tribuna Română, chiar de la primul ei număr, septembrie 1943, unde semna alături de Ştefan Augustin Doinaş, dar şi de Victor Eftimiu.
În 1950, la doar 24 de ani, este condamnat politic şi face 14 ani de detenţie, eliberat în 1964. Din 1965 devine redactor la revista orădeană Familia. A murit la numai 51 de ani, suferind de ficat, boală atroce, contractată în închisoare. Şi ca nedreptatea să fie dusă până la capăt, cum numai în comunism, poetul, traducătorul, criticul literar nu a apucat să vadă tipărită niciuna dintre cărţile sale. Postum, în 1977, Ştefan Augustin Doinaş a izbutit să publice unul dintre volumele sale de exegeză: Opera lui Mateiu I.Caragiale, apoi şi altele (manuscrise păstrate de credincioasa-i soţie): Meditaţii critice, 1983, pe care Doinaş a şi prefaţat-o; Dialoguri, 1990, cu prefaţă de Cornel Ungureanu; Titu Maiorescu şi cultura românească, 2000.
Trebuie menţionat faptul că în închisoare a memorat poeziile lui Radu Gyr, pe care apoi le-a transcris în cîteva volume. Fie numai şi acest fapt excepţional (memoria sa prodigioasă dar şi iubirea sa de poezie, l-au ajutat într-aceasta; iar despre poezia lui Radu Gyr adolescentul de 17 ani scrisese chiar la debutul său critic!!! - iată unul dintre noroacele mult urgisitei noastre literaturi române...), îi asigură în postumitate recunoştinţa noastră emoţionată.
Nu l-am cunoscut personal, deşi nu este exclus să-l fi zărit în redacţia Familia de la Oradea, unde (venind de la Pocola-Beiuş, sediul meu de campanie geologică în 1968) am intrat o dată sau de două ori, revăzându-mă cu Alexandru Andriţoiu, căruia îi fusesem prezentat de Ludovic Antal, în Bucureşti şi cu dramaturgul Mircea Bradu, cunoscut şi acela mie dintr-o vacanţă studenţească la Costineşti. Mi-a fost prezentat, de nu mă înşeală memoria, graficianul Eduard Pamfil, om ca de pe altă lume, de-o extremă delicateţe: înalt, slab, ochelarist, cu păr negru ondulat. (Să nu se creadă că în aceste împrejurări favorabile aş fi publicat ceva la Familia, în speţă poezii, căci pe-atunci altceva nu prezentam la redacţii, în astfel de împrejurări. O poezie mi-a apărut totuşi în ziarul local, cu bunăvoinţa poetului Teodor Crişan.).
Citeşte mai mult:  http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=8485
 http://ro.wikipedia.org/wiki/Ovidiu_Cotru%C8%99


Poezia zilei: Horia Bădescu, n. 24 02 1943

*
Şi dintr-odată
mai puţină e ziua
şi nici nu ştii cum scade
lumina,
cum de sine însăşi
în sine
se leapădă,
şi dintr-odată îl vezi la capătul
lucrurilor,
care acum
capăt al trupului tău se aşează,
cum şterge memoria umbrei
de care ţi se spijină viaţa
cu întunericul lui absolut.
*
Dintr-un altcândva
care fusese acum
mai înainte de-a fi ceea ce nu mai este;
şi totuşi
viaţa ta,
meningele pe care Dumnezeu îşi numără paşii
prin cenuşa cuvântului.
În rest
puterea de-a te aduce aminte,
puterea de-a rămâne-n picioare
precum osul copacului
în care-a zămislit memoria
vântului.



Alţi scriitori:
Eugen Cizek, n. 1932
Valentin Berbecaru, n. 1927
Virgil Bulat, n. 1940 





Ion Lazu: Veneticii, fragment: Spre Drăgășanu




     - De două ori abia de-a reuşit să ţi-o ia înainte ofiţeru’ ăsta cu şareta… şi  acu’, a treia oară, îl lăsaşi să te-ntreacă din doi paşi, zise Niculae Chiţu, nedumerit.
- Într-adins l-am lăsat să treacă în faţă. O să oprească şi o să ne facă şi nouă semn să oprim. Numai să vezi!
- Păi de unde ştii?
- Eu nu văd cum se uită la armăsarii mei?
Şi ar mai fi spus, dar colonelul, oprind şareta pe marginea drumului, se întorsese cu faţa spre ei şi le făcea semn să încetinească. Ptruu! Şi Grigore trase de hăţuri, oprind căruţa chiar lângă şaretă.
- Bună ziua, cetăţeni!
- Să trăiţi, domnule colonel!
- Fii bun, cetăţene, i se adresă el direct lui Grigore, ai dumitale sunt armăsarii?
- Ai mei, domnule colonel!
- Şi din ce comună eşti dumneata?
- Ne-am refugiat aici, în Satu Vechi, lângă Slatina. Dar de fel suntem din Basarabia.
- Da, cunosc. Eu sunt comandantul Regimentului 3 Artilerie Olt, din Slatina.
- Am auzit de el. Că doar şi eu tot la artilerie am făcut armata…
- Şi unde anume, mă rog?
- La 22 Bolgrad, dar ce-i drept, sunt contingentul 31…
- Cu atât mai bine, poate ne înţelegem, ca între artilerişti, nu? Zici că armăsarii sunt din Basarabia?
- Da, să trăiţi! I-am cumpărat din târg de la Volintiri, acum doi ani.
- Aha, înţeleg… Uite de ce te-am oprit: îmi plac armăsarii dumitale şi aş vrea să-i cumpăr pentru regiment, la un preţ bun, dacă ne înţelegem.
- Domnule colonel, vă răspund cinstit: armăsarii mei nu sunt de vânzare.
- Nici la un preţ… foarte bun?
- Sunt cai de nădejde şi eu am familie grea…Din asta trăiesc…
- Da, înţeleg situaţia. Îmi pare rău. Totuşi, dacă te răzgândeşti, te-aş ruga să nu-i vinzi altcuiva…mai ales că eşti la un pas de Slatina. Şi am stat deja de vorbă, ca între artilerişti, nu? Uite carta mea de vizită. Mă cauţi la adresă şi facem târgul pe loc.
Colonelul scoase o carte de vizită din portofel, i-o întinse lui Chiţu, care i-o trecu pe dată lui Grigore. Apoi le făcu semn să-şi continuie drumul, iar soldatului îi ordonă să întoarcă şareta.
- Ai văzut? zise Grigore, însufleţit. Şi, impresionat de insistenţele colonelului, continuă: Nici n-avea el drum încoace, dar s-a luat după noi, fiindcă i-au plăcut armăsarii mei. Dar nu-i dau, în ruptul capului, cum ziceam. Ăştia nu sunt cai să-i vinzi. Tragi cu dinţii, dar îi păstrezi. Dacă nu erau armăsarii ăştia, aşa cum îi vezi, apăi nu plecam eu cu căruţa, tocmai de pe malul Nistrului. Îi vindeam şi mă suiam în tren, cu ai mei… Pe unde suntem acum?
- Zic c-om fi ieşit din Strejeşti; mai avem vreo zece kilometri până la Drăgăşani.
- Tocmai bine, ajungem spre spartul târgului, când scad preţurile. Uită-te la mine: purceii aici au să fie cu cel puţin o sută de lei mai ieftini ca la Slatina.
- Aşa zisăşi?
- Şi aşa este, că nu degeaba umblu la piaţă şi-n obor. Doi zici că vrei să iei?
- Doi…, păi unu’ pentru noi şi unu’ pentru Filomiţa.
- Începe să merite, nu? Economiseşti, colo, două sute. Însă pentru mine n-ar merita să bat atâta drum şi să omor caii, pentru două trei sute. În lada din spate încap zece-doişpe purcei, pe puţin. Spre seară suntem înapoi, acasă. Mâine, la prima oră, îi vând la obor. Peste o săptămână, iar la Drăgăşani, pentru purcei sau pentru altceva care se vinde bine. Trebuie să trăim din ceva. Şi să am din ce cumpăra nutreţ pentru caii ăştia, care mănâncă, nu glumă...

- Mănâncă. Păi!