duminică, 18 februarie 2018



18 febriarie: Radu Albala, 18 februarie 1924 - d. 10 mai 1994
 
Bucureştean până în măduva oaselor, îndrăgostit de oraş în varianta sa antebelică, prin firea sa un matein, a făcut Dreptul şi Literele, dar la schimbarea regimului a fost dat afară din barou. Cândva redactor la ESLA, este înlăturat din nou. Îşi găseşte un loc la editura Litera, care scotea cărţi în regie proprie. Un adevărat domn de viţă veche, care îţi impunea respect şi te punea pe gânduri prin distincţia sa. Foarte puţin a publicat, la mari intervale, titlurile induc ideea unei lumi mirifice, dispărute nemilos:  Antim Ivireanu şi vremea lui, 1962; Desculţe, 1984; Făpturile paradisului, 1987; Femeia de la miezul nopţii, 1994. Bucureştii în literatură, un alt titlu vorbind despre iubirea pentru trecutul oraşului natal. A publicat traduceri din franceză, cum era de aşteptat de la un domn stilat, dar şi din latină, tot un efect al fugii sale din prezent.
Nu l-am cunoscut personal, deşi poate îl voi fi zărit cândva, pe culoarele editurilor din Ana Ipătescu. În câteva rânduri, mi l-a evocat cu mare căldură şi cu nostalgie, ca pe un matein de indicibile rafinamente, scriitorul George Bălăiţă. Autor atipic, de vechi parfumuri, de inestimabile bijuterii stilistice, Radu Albala nu doar că este eludat de editori, dar nici criticii nu-l frecventează, iar istoricii literari îl dau de-o parte în abordările lor; nefiind nici măcar un "autor de dicţionar", înţelegi mai bine obstinatul său refugiu într-o vreme revolută, ideală. A murit la exact 70 de ani, probabil din decenţă, şi ca să nu creeze dificultăţi celor care ar dori să memoreze datele scriitorului. Dar cine se interesează de boierii vieţii noastre literare?!
I-am pus o placă memorială în str. Trotuş 95, dincolo de Piaţa Domenii, după mari lupte cu proprietarii de la cealaltă adresă, din Vasile Mironiuc, nr. 16, unde trăise până la moarte. Imaginea casei apare şi în albumul  Literaturile Bucureştiului, ed. MNLR, 2010.








                               

Poezia zilei: Ion Nicolescu, d. 19 februarie 2011
 

*

iubito calci în străchini ţi-am spus-o şi ţi-o repet
acesta e gavota şi dânsu-i menuet
sertarele sunt noaptea dejunul e dejun
şi rufele se spală cu apă şi săpun
să nu faci paşi în beznă opreşte-te în tindă
să nu te mire domnul albastru din oglindă
acela-i Dostoievski o urnă ne desparte
stă între noi oglinda să nu cădem în moarte
în bibliotecă-i haos dar ţine-nchisă uşa
să nu se risipească peste pământ mătuşa
icoanele sunt vechi le ţii ca bibelouri
când trec geamgii prin aer să nu le faci cadouri
să nu mănânci veioza nu zgâria tapetul
suntem vecini cu cerul ai să observi cu-ncetul
nu-i chiar o ceaşcă luna să nu o calci pe rană
avem şi reproduceri acolo e o stană
de marmură se poate dormi pe ea cu trudă
dar poţi să o consideri neinvitată rudă
de fapt afară-i marea dar pune-ţi şalul verde
în valurile-i albe cândva de te-oi pierde
nu prea mai văd deşi sunt tinere vlăjgan
la vârsta mea Novalis murise de un an

(preluare de pe Internet)


Lidia Lazu, Cântece în aer liber
Palatul brâncovenesc Brebu:
http://youtu.be/LfgV2B4yBxk



Alţi scriitori:



Mircea Grigorescu, m. 1976 



Ion Lazu - Veneticii, fragment


Grigore, vezi că e cineva la poartă! ar fi vrut să spună Vera, trezită din somn. În gând chiar spuse aceste cuvinte, dar nu rosti nimic cu voce tare, ci îşi ciuli urechile ca să prindă orice zgomot de afară. Noapte în toi, aşa i se părea. Conturul geamului abia desluşit, căci zorii păreau încă departe. De ce crezuse ea că ar fi cineva la poartă? Nimic din acea parte. Dar tot ascultând cu urechea pe deasupra perinei, îşi dădu seama că sub şopron caii se treziseră şi ei, de-a-n picioarele; pocneau uneori din copite, îşi scuturau capetele. Căţelul Bobic, din culcuşul lui de pe prispă, nu dădea nici un semn. Este prea mic, deocamdată latră doar la nimereală. Lasă-l să doarmă, să se facă un zăvod de nădejde. Mai bine că nu-l trezise pe Grigore.
Ea însăşi nu mai putea dormi acum decât pe spate, avea doar grijă să-şi întoarcă pe-o parte capul, înainte s-o ia somnul, ca să scape de acel leşin dureros şi prelungit, asemănător cu ceea ce simţi înainte de a vomita. Dar de ce această nelinişte? Îşi ascultă pântecul; nici o durere. Sau se apropiase sorocul? După socoteala ei mai erau trei săptămâni bune. Să adoarmă din nou? Asta nu era aşa de important. E bine că poate să stea întinsă în pat, ca acum, între somn şi trezie. I se pare că atunci şi plodului îi e mai bine, îşi află locul şi se aşază cum îi vine lui. Oare doarme tot timpul? Sau are şi el, de pe acum, momente de trezie, când se ţine pe curent, mişcând uşor, ca peştele?

Un nechezat! Şi bătăi din copite şi capete scuturate desluşit sub pătul, de se auzeau urechile lovindu-se între ele. Răspunzând altor izbituri de  copită, în drum.
- Grişa, scoală, detca, e cineva la poartă! îi spuse, zgâlţâindu-l uşor.
- Ha! Cine să fie?! Ţi s-o fi părut… sau a trecut vreo căruţă la moară…
- Nu, Grişa. Sunt nişte cai la poartă, mai spuse pe şoptite, ca să n-o trezească pe Dona.
Grigore se ridică în capul oaselor, pe marginea patului, încă buimăcit, din somnul cel dulce. Ce spune Vera? Să fi scăpat armăsarii de sub şopron? Trebuie să iasă în grabă şi să vadă despre ce e vorba. Să aprindă lampa? Afară se crapă de ziuă. Dibuie după haină şi şi-o trage pe mâneci. Apoi se strecoară afară pe uşă. În urma lui, Vera aprinde lampa.
- Ce-i, Vera? o aude pe Dona, din celălalt pat.
Se trezise şi ea şi nu ştia ce se întâmplă. Acum ascultau amândouă. Grigore coboară de pe prispă şi merge cu paşi mari spre poartă. O deschide şi imediat începe să vorbească nu se ştie cu cine.
- Eu sunt, Grişa, Clemente Sârghi, spune omul din fundul căruţei, unde se culcuşise. Dar Grigore, cunoscând atelajul, deja ştie despre cine e vorba. Doar că nu-şi dă seama ce e cu primarul aici, în toiul nopţii.
- Bine ai venit, cumetre!
- Grişa, am plecat cu noaptea în cap, anume ca să te prind acasă. Mi-am zis: cine ştie, poate are drum undeva, în zori şi ar fi păcat să nu ne vedem la despărţire. Pentru că să ştii, eu m-am hotărât să plec înapoi. S-a anunţat la radio că ruşii au fost respinşi până dincolo de Razdelnaia; şi atunci…
- Cumetre, făcu Grigore, care încerca să-l ajungă cumva din urmă pe primar în ceea ce gândea şi spunea. Eu n-am auzit de aşa ceva. Basarabanii tot vin şi vin încoace. Şi atunci, de unde până unde…?
- Îţi spun, Grigore, am auzit cu urechile mele. Ieri toată ziua numai despre asta s-a vorbit la radio. Oamenii nu ascultă… Dar eu m-am împrietenit cu un pensionar din sat, un om care a fost pe vremuri învăţător la Sângerei, în părţile Orheiului; şi, cum îţi spun, ieri am auzit cu urechile mele, de mai multe ori, la radio, că ruşii au fost aruncaţi hăt, peste Nistru. Învăţătorul mi-a spus că ascultase şi alaltăieri, deci nu este doar o chestiune de moment, e o acţiune serioasă, ai noştri s-au întărit pe poziţii. Da, şi m-am hotărât să plec înapoi. Fie ce-o fi! Acolo mi-e casa, acolo nevasta. Aici, cine sunt şi ce fac? A ieşit lumea la câmp, în grădini, eu n-am pe ce pune mâna, înţelegi? Stau şi mă uit. Nimic nu-i al meu. Am ieşit de vreo două ori cu caii la arat, să ajut şi eu pe câte cineva. Dar s-a terminat şi cu aratul… Să mă ierţi că am venit la ora asta, dar voiam să te prind acasă. Şi e drum de mers, nu?
- Drum, nu glumă… Nici nu ştiu ce să zic. Dar haide în casă, de ce stăm aci, la poartă? Hai, dom’ primar!
- Nu e cazul, am trecut doar aşa, ca să-ţi spun…
- Haide, cumetre, se poate? Să schimbi câteva cuvinte cu Vera. E trează, ea mi-a spus: Grişa, vezi că e cineva la poartă.
- Ca să vezi! V-am trezit pe toţi, ce păcat!
- Nici vorbă, cumetre, hai în casă, oameni suntem…
- Fie, dar să ştii că nu stau decât două minute.
- Deschid poarta, să bagi căruţa…
- Nu, asta nu, caii mei nu pleacă din loc, doar îi ştii…
Veneau pe lângă prispă, discutând.  În tindă primarul spuse:
- Să rămânem aici!
- Dar poftiţi, domnu’ Sârghi, se auzi glasul Verei.
- Îmi pare rău că v-am trezit aşa în zori, dar n-aş fi vrut să plec fără să-mi iau rămas bun.
- Dar unde plecaţi, cumetre?
- Înapoi, în comuna noastră. I-am spus lui Grişa: Ruşii au fost respinşi peste Nistru…
Şi de data asta, fiindcă erau mai mulţi de faţă, primarul simţi nevoia să vină cu toate argumentele, încheind: "În situaţia asta, m-am hotărât să nu mai aştept, mă întorc acasă!"
Tăcu, stingherit, gândind: Desigur, femeile astea mă judecă: Uite-l, a plecat singur de-acasă, a lăsat-o de izbelişte pe nevastă-sa, bătrână şi beteagă. Copii nu s-a milostivit Dumnezeu să le dea, ar fi avut cine să rămână cu dânsa, să-i poarte de grijă. Şi se mai cheamă că e primar! Aşa s-or fi gândind femeile. Nu şi Grigore, care e altfel de om, el a înţeles prea bine că nu curajul mi-a lipsit. Dar dacă ea n-a vrut să facă un pas din ogradă! Mi-a spus: Clemente, eşti om în putere şi ai fost primarul comunei sub români, ai primit Ordin, pleacă degrabă, aici nu ai scăpare! Singur ai văzut ce le-au făcut ruşii în ‘40 fruntaşilor comunei. Aruncă în şaraban ce ştii şi ce-oi putea, dă bice cailor şi nu te mai uita înapoi! Eu sunt mai în vârstă ca tine şi mă simt tare şubrezită. Mi-am trăit traiul lângă tine şi n-am avut a mă plânge. Martor mi-e bunul Dumnezeu. Dacă mi-o fi dat să mai trăiesc, am să trăiesc. Ruşii au treabă cu armata, n-au să se împiedice de o bătrână… Acum au să vadă Vera şi sora lui Grişa că, deşi se aşezase omeneşte în satul unde a fost repartizat, la cea dintâi ocazie, primarul lor, despre care crezuseră cine ştie ce, nu stă o clipă pe gânduri să se întoarcă în Cioburciu, înaintea tuturor! La drept vorbind, i-ar fi putut scrie lui Grigore, sau să-i lase un bilet la cantina refugiaţilor, dar voise să dea ochii cu el şi cu Vera, anume pentru că ţinea în mod deosebit la părerea lor. Acum tăcea, stânjenit, dar şi mândru de hotărârea luată, în stare numai ea să şteargă orice judecată pripită în ce-l priveşte. Era curios să vadă cum o să primească Vera această veste şi ce-o să zică: Foarte bine că ţi-a venit gândul cel bun! sau, dimpotrivă: Cumetre, gândeşte şi singur, acolo e iadul pe pământ…
Grigore  se aşezase pe marginea patului, lângă Vera, care îşi luase un halat peste cămaşa de noapte. Primarul stătea pe lada de lângă uşă, iar Dona se ridicase în capul oaselor, sprijinită de tăblie, cu pătura trasă până sub bărbie, scuzându-se: "Mă iertaţi că stau aşa…"
Nu degeaba îl chemase Grişa în casă, îşi dădu seama primarul. De discutat? Ce-ar fi fost de spus, peste ce deja discutaseră afară? Or, Grigore îl adusese aici ca să vadă ce e de văzut. Da, bieţii oameni, refugiaţi tocmai de pe malul Nistrului! Se aciuaseră aici, într-o bojdeucă de s-o iei subţioară; îşi înjghebaseră un cuib, oricât de înghesuit. Copiii dorm, Vera aşteaptă să nască în curând, cumnata venise şi ea, tot dinspre părţile noastre, să-i fie de sprijin în perioada cea mai grea. Dar unde era Timofei Spiridoncic? Nu sosise!? Apoi asta nu era încă o dovadă că ruşii n-au trecut Nistrul în zona noastră? Da, s-au adunat aici, zumzăie ca într-un stup. Şi eu? Ce-o să spună Vera până la urmă?
- Până mai schimbăm două vorbe, să pun de-un ceai, spuse Vera, cu chibriturile în mână, gata să aprindă primusul. Şi să vă dau o pâine şi ceva de gustare, la drum…

Se luminase de-a binelea. Clemente Sârghi sări în picioare :
- Trebuie să plec! Rămâneţi cu bine, dragii mei!
- Mergeţi sănătos! Drum bun!
Dona îi răspunde din pat, suplinind cu gesturi faptul că rămânea sub pături. Vera îl conduse până pe prispă, iar Grigore până în drum, sfătuindu-l să nu o ia prin Satu Nou, ci să revină la şoseaua naţională, prin Pârliţi. Îi spuse primarului să se suie în căruţă, apucă apoi caii de căpăstru şi întoarse atelajul. Şi în tot acest timp îşi vorbeau, se puneau de acord… cum îl va căuta pe Timofei Spiridoncic, cum vor ţine legătura… Şi tot vorbind şi îndemnându-se între ei, căruţa începu să se îndepărteze. În aceste două luni de când erau prin străini, nu se întâlniseră, nu se căutaseră; li se părea deajuns să ştie că ar putea-o face, la nevoie. Cu acest gând se şi despărţiră.
Grigore privi în urma căruţei până o pierdu din ochi, printre vitele satului, scoase acum pe poartă, la păscut. Clemente Sârghi stătea ţeapăn pe banchetă, nu întoarse capul o singură dată. Straşnic om, primarul!
Intră în ogradă, închise poarta şi pe loc tresări. De ce i se păruse că e seară şi a închis poarta ca să se ducă la culcare? Ce era cu oboseala asta cumplită care-l năpădise? Căuta în jur şi nu găsea nimic. Şi îşi spuse că oboseala şi descurajarea veneau de la gândul unui drum atât de lung, înapoi…
Se duse direct sub şopron, la cai. Erau într-un continuu freamăt. Se desfăcu la prohab şi căută din ochi vrea spărtură printre scânduri, apoi rosti încet, cât să-l audă şi armăsarii: "Au plecat iepele primarului şi aţi rămas cu buza umflată… Ptruu! Staţi cuminţi!" Şi îşi odihni palmele pe crupele lor tremurătoare.
În casă, femeile se îmbrăcaseră şi îl aşteptau pe marginea patului.
- A plecat? Hai să mai bei un ceai, spuse Dona. Sorbi de două ori din cană, apoi continuă: Am tăcut mâlc, dar acum vreau să te întreb: Aşa-i că primarul vostru nu e întreg la minte?
- Dona, de ce vorbeşti aşa? Grigore luă cana, ţuguie buzele şi sorbi cu zgomot ceaiul foarte fierbinte, cum îi plăcea lui. Lăsă capul în jos şi adăugă, ca pentru sine: Parcă mai este cineva întreg la minte, după toate astea!
Va urma