sâmbătă, 17 februarie 2018



17 febriarie: Mihai Ursachi, 17 februarie 1941 - d. 10 martie 2004
Un poet singuratic, dintr-o comună ieşeană, trăind în orgolioasă simplitate, totuşi reuşind să se impună încă de la debut şi să rămână la o cotă foarte înaltă în estimările criticii literare
Liceul la Botoşani, facultatea de filosofie la Iaşi; însă în 1961, deci la doar 20 de ani, este arestat pentru motive politice. După 3 ani la detenţie la Jilava, beneficiază de un decret de amnistiere. Îşi va relua studiile universitare, de data asta la Germanistică-Iaşi, absolvind ca şef de promoţie, 1965-1970. Neconformist, încă în 1981 a emigrat în Statele Unite, stabilindu-se în Texas, la Fort-Wort, apoi în California, unde a făcut carieră universitară, specializat în limba germană. Îşi ia doctoratul cu o temă despre influenţa filosofiei lui Haidegger în poezia lui Paul Celan. Încă în ţară fiind, tradusese din mari poeţi germani: Holderlin, Schiller, Celan. Revenit în România imediat după revoluţie, a fost numit director al teatrului Vasile Alecsandri din Iaşi, de unde demisionează după doi ani, din motive de neadecvare... Unul dintre membrii fondatori ai Alianţei Civice. Din 1996 profesor sociat la Literele din Iaşi.
I-am citit poemele enigmatice, chiar ciudate, ce par făcute, dar care, într-un mod insidios reţin atenţia lectorului. Criticul Alex Ştefănescu, scrie la moartea poetului: "face poezie de la distanţă",  şi pune aceasta pe seama atitudinii senioriale a poetului. Oricum, faima îl premergea. L-am zărit de câteva ori, nu mai mult de trei, în compania altor poeţi ieşeni (nici aceia cunoscuţi mie decât din vedere şi mai mult din lecturi), ce descindeau la intervale în Bucureşti, probabil la conferinţe de breaslă, unde nu am participat.
Titluri: Inel cu Enigmă  (1970), Missa Solemnis (1971), Poezii (1972), Poemul de purpură și alte poeme  (1974), Diotima (1975), Marea înfățișare.(1977), Arca.(1979), Zidirea și alte povestiri (1978; ed. a II-a revăzută, 1990), Poezii (1996), în colecția "Poezia română contemporană" îngrijită de Mircea Ciobanu, Nebunie și lumină (Ed. Nemira, 1999) , Inel cu Enigmă. Opere complete (Ed. Cartier, Chișinău, 2002), Benedictus (2002).


Poezia zilei, Mihai Ursachi

Missa solemnis

I

Și nu se mai aude... Prin vaste nebuloase
Mai rătăcesc departe, stinghere și disperse, 
Ca niste fluturi-îngeri; nici semn nu mai rămase, 
Și căile-s pierdute, pe care totuși merse.

„Se-aprinde și se stinge mereu după măsură.”
O, nu se va aprinde nicicând și nicăirea
Întocmai ca aceea de sfântă și de pură, 
Cum nu s-a mai aprinde în sufletu-mi iubirea...

...................................................................

La ce să se jelească aceea ce-a fost ceară
Obscură și inertă, sortită consumării, 
Când razele plecate din sine în afară
Lumină sunt și viață, din moartea lumânarii?

Spre lacul perfecțiunii duc drumurile sfinte, 
Și pânza lui subțire cu-a cerului e una, 
Pe care delirează febrilă și fierbinte
Corabia, nebuna.

Acolo se aude. Concentricele valuri
Emise dintru sine spre tainicele sfere, 
Chemate sunt la sine din lacul fără maluri
Situat la înălțime, umbrit de conifere.

II

În pânzele apei se înfățoară
Cu funii de raze la cer se pogoară
În limpede groapă
Săpata în apă.

Deasupra lui zac rânduri de lespezi străvezii
Cioplite din cristaluri albastre-așa de clare, 
Încât nici nu exista: pe ultima-n tării
Clipește-ncrustată hipnotic Ursa mare.

III 

Faclii din ceara vieții aprindeți, și cunună
De chiparos și laur gătiți pentru-necatul
Ce cârmuie prin stele Corabia nebună.

Pâna-n înaltul apei i-atât de-adânc întinsul, 
Bătăile de clopot abia dacă-l străbatu-l, 
Ca zvonul sărbătorii s-ajungă pân’ la dânsul...
  


Miron Radu Paraschivescu, m. 1971

  Prefața

Bătrân, în fine, să-mi mai fac iluzii
Despre ce-a fost sau cum putea să fie,
Scăpat de optative și gerunzii
Și tolănit în dulcea sindrofie
A viselor, de-acuma înainte
Nepăsător de se-mplinesc vreodată
Ori, aburite numai în cuvinte,
Dispar ca orice oaste degradată,
Sătulă să mai lupte și să moară,
Încerc nebănuita voluptate
A tocului uitat în călimară.

Atâtea mori de vânt ce asaltate
De mine-au fost cândva, și ele-mi lasă
Acele brațe lungi și rășchirate,
În cruce potolită peste casă.
Zoilul mi-e amic, dușmanul – frate.
Invidii, râvne-n mine stau să moară
Și toamna aurită și amară,
Aceste vorbe minunate-n șire
Îmi pâlpâie ca frunza ce-și coboară
Vopselele din pomii-n desfrunzire
Spre a-și piti paleta în pământ.
Așa cum de prin turle părăsite
Cad cioburi de vitralii ce-au răsfrânt
Din ochi mirați de prunc și blânzi, de vite,
Cândva, lumina întru Domnu Sfânt.

2 noiembrie 1970
(din Ultimele, 1971, ed. Cartea românească)
*
I-am pus placă memorială în Bdul Magheru nr 43, sector 1. Imaginea casei apare şi în albumul  Literaturile Bucureştiului, ed. MNLR, 2010.



Alţi scriitori:
Titel Constantinescu, n. 1927
Elena Văcărescu, m. 1947
Stelian Tănase, n. 17 II 1952
Ion Petrovici, n. 14 iunie 1882 - m. 1972


Ion Lazu - Veneticii, fragment. Dona



- Allo, domnu’!
De pe bancheta căruţei, Grigore întoarse capul spre locul de pe trotuar unde izbucnise acest strigăt ironic. Fusese o voce de femeie şi el ştiu imediat a cui este, chiar înainte de a o fi zărit în îngrămădeala străzii. Şi asta pentru simplul fapt că nu oricine ar fi avut îndrăzneala să strige astfel, din mijlocul unor oameni necunoscuţi, într-un oraş străin… În clipa următoare o şi zări pe soră-sa Dona, oprită pe marginea trotuarului, la numai câţiva paşi de căruţă, plină de bagaje şi veselă nevoie mare, râzându-i cu toată faţa.
Grigore trase de hăţuri, sări jos din căruţă apropiindu-se de Dona, care îl aştepta, amuzându-se ca de fiecare dată când îi făcea o farsă fratelui; se aplecă şi o îmbrăţişă strâns, nemaiaşteptând ca ea să-şi elibereze mâinile de bagaje. Când se apleca, precum o făcuse chiar acum, Grigore părea să fie, prin nu se ştie ce ciudăţenie, încă mai înalt decât era în realitate, la cei 187 cm cu care fusese înregistrat la Regimentul 22 Artilerie din Bolgrad, unde îşi făcuse armata. Iar Dona, fiind dintre femeile scunde şi cam butucănoase, nu era uşor să-ţi dai seama din prima clipă că sunt frate şi soră, mai ales că de data asta Grigore era îmbrăcat ca pentru lucru, pe când soră-sa părea coborâtă din vitrina modei de iarnă-primăvară: căciuliţă de astrahan negru, fular alb, palton gri la două rânduri de nasturi, de asemenea cu guler de astrahan, cu cordon lat şi cataramă argintie, poşetă neagră şi ghete înalte, cu garnitură în sus de glezne.
Grigore luă bagajele două câte două şi le aşeză peste fânul din căruţă, iar Dona urcă fără fasoane pe banchetă, urmată imediat de frate-său, care apucă hăţurile. Aşezaţi unul lângă altul, marea diferenţă de înălţime aproape că dispăru, ca prin minune, în schimb acum se observa mai bine cât de mult semănau la chip cei doi: feţe mari, osoase, păr negru coborând într-un V adânc pe frunte, aripile larg deschise ale sprâncenelor, ochii bulbucaţi deasupra unor cearcăne mari, nasul zdravăn ("cârma"), tenul smead cu deosebire; peste toate aceste asemănări "de familie", îi trăda felul cum îşi manifestau amândoi bucuria revederii.
- Dona dragă, de unde ai apărut, aşa de-odată?
- Ian ascultă, tu nu ştii cu cine ai de-a face? M-am interesat la cantina refugiaţilor…
- Deşteaptă fată!
- Păi ce, credeai că scapi de mine, bosiacule? Şi râseră amândoi, pe săturate.
- Ia spune, a ajuns frontul la Ripiceni? întrebă fratele, după ce se mai potoliră.
- Încă nu ajunsese, dar nici mult nu mai avea! Să ştii că sunt plecată de-acasă de vreo trei săptămâni. Ah, prin câte am trecut! Am să-ţi povestesc mai pe urmă… Da, dragă, am văzut că nu mai e de aşteptat. Doar ştii ce-am păţit data trecută, cu Lida. I-am scris lui Gică, pe front, că plec la părinţii lui, la Turnu-Severin. Acolo mi-am trimis şi lăzile cele mari, iar vouă v-am scris să plecaţi în grabă şi să lăsaţi ciortivomati toată averea!
- Am plecat şi aşa, Dona, chiar că nu mai era de stat …
- Da… şi în Bucureşti m-a prins bombardamentul cel mare…
- Dumnezeule! Doar nu te-ai nimerit chiar în gară, în ziua aceea?!
- Ba da! şi am scăpat doar printr-o minune. Ce crezi, m-am aruncat într-o groapă de bombă… Mi-am amintit ce-mi povestise Gică de pe front, că niciodată o bombă nu cade unde a căzut cea dinaintea ei. Aşa că m-am aruncat în prima groapă din cale şi n-am păţit mare lucru, decât că m-a acoperit cu pământ, de era să mă înăbuşe. Însă bagajele astea nu le-am lăsat din mâini, Doamne fereşte! Râse, apoi schimbă tonul: Ca să vezi din ce-am scăpat! Apoi, zile la rând, trenurile n-au mai circulat. Trăsesem la un hotel. I-am scris lui Gică şi Getuţei, la Brăila, poate ştie ceva despre voi. Şi am început să aştept scrisori... De-acum trenurile mergeau din nou. În sfârşit, vine răspunsul de la Getuţa. Aşa am aflat unde să  vă caut. M-am gândit să trec întâi pe la voi şi abia după aceea să plec la Turnu-Severin.
- Halava i dve uho! spuse Grigore; şi pe loc se posomorî. Se gândea: Cioburciul pierdut, iar acum şi Ripicenii! Şi doar nimeni nu ştia mai bine ca Dona ce însemnaseră Ripicenii în viaţa fratelui ei! Dona îl privi cu coada ochiului şi îl întrebă:
- Cum v-aţi aranjat aici?
- Ei, ne-am aranjat… o bojdeucă acolo, ai să vezi tu îndată.
- De la ceilalţi aţi primit veşti? Spune tot!
- Ce să-ţi spun, Dona? încă n-am primit nimic.
- Dar tatăl Verei e cu voi, nu-i aşa?
- Asta e, că bătrânul a rămas pe linia frontului şi de atâta timp n-avem nici o ştire de la dânsul. Nu trece refugiat pe la cantină să nu-l întreb, doar oi afla ceva de la Cioburciu. Vera şi ea…
- Ce e cu Vera?
- Ce să fie, e îngrijorată …
Grigore trase de hăţuri spre dreapta, era un drum mai scurt, pe lângă Şcoala de Minori şi peste câmp, direct spre Satu Vechi.
- N-are rost să mai ocolim prin oraş. O să-l vezi tu, în zilele următoare…
- Nu mă interesează oraşul ăsta chiar deloc, dacă vrei să ştii. Şi de ce ai zis zilele următoare, că doar plec mâine, cu acelaşi tren. Am făcut întrerupere.
- Dona, n-o lua aşa… Abia ai venit. Mai stai şi tu cu noi, mai vorbeşti cu Vera…
- Da’ ce-i cu Vera, mă rog?
- Ce să fie? Nimic, decât că e în luna a opta.
- Da?! de aia tăceai, motanule?
Va urma