marți, 13 februarie 2018

13 febriarie: Otilia Cazimir, n. 13 februarie 1894 - d. 8 iunie 1967

Lumini şi umbre

Ai ochii negri, mincinoși și răi
Fîntînile cu ape moarte- ascund
Pupile negre licărind în fund,
 
Ce mă atrag spre-adînc ca ochii tăi.

Cînd vreau să plec, mă ții în loc cu un cuvînt
Așa se zbat copacii în furtună;
Ca pentru fugă crengile- și adună,
 
Dar rădăcina- i leagă de pămînt.

De azi încolo n- am să- l mai iubesc…
Dar cînd îi văd privirile păgîne
Și zîmbetul copilaresc,
 
Mă jur că n- am să-l mai iubesc- de mîine.

Pe zi ce trece- ți semăn tot mai mult;
Așa izvorul ce se- aruncă- n baltă,
 
Se- nvăluie cu mîlul laolaltă
Și- n loc să- i spele apele verzui, își tulbură izvorul apa lui.

Mă iscodești ca pasărea de pradă,
 
Mă urmărești cu ochii reci și răi,
 
Dar uiți că dacă- s urme pe zăpadă,
 
Noroiul e lăsat de pașii tăi.

Mi- e fața împietrită ca o mască
Și- n ochi lumina- i gata să se stîngă
Chiar diamantului ca să sclipească
Îi trebuie o rază s- o răsfrîngă.

Iubirea ta nu crește și nu moare,
 
Ci totdeauna- i rece și egală
E ca o floare artificială
Pe- o pajiște cu maci arzînd în soare.

Cînd voi pleca, mă vei uita ușor
Și știu că nici nu s- ar putea altfel:
Abia o clipă valul călător
Pastrează chipul oglindit în el.

Am vrut în ciuda zîmbetelor tale,
 
Din ochii sterpi o lacrimă să storc
Și am plecat să nu mă mai întorc,
 
Dar azi, din zori de zi îți umblu- n cale.

Ce demon oare mi te- a scos în drum?!
De- ar vrea viața azi să mă dezlege
Și raiul ei să mi- l ofere- acum
Tot iadul nostru dulce l- aș alege.

Azi mi- a venit cu ochii calzi și buni
Și nu l- am întrebat de unde vine
Pe floarea de pe marginea de drum
N- o- ntrebi de- i înflorită pentru tine.

Te văd mereu ca- n clipa de pe urmă;
Încremenit în capul scării
Cu zîmbetul uitat în colțul gurii
Și- n ochi, tăișul crud al nepăsării.

Ești rău. Dar cînd aud c- o spune altul
Mă uit în jos și strîng din pumni și tac.
Că numai eu în toată lumea asta
Am dreptul să te cert și să te- mpac.

Eu am să plec cu sufletu- mpăcat
Că nu las nimănuia moștenire
Un suflet greu de ură și iubire
Bănuitor și trist și- nfrigurat.

M- am resemnat; atît a fost să fie.
Mă uit cum cade soarele- n apus
Și- aștept răspunsuri care n- or să vie
La întrebări pe care nu le- am pus.


*** 
Cea mai mică (şi sosită cu destulă întârziere) dintre cei 5 copii ai unui învăţător nemţean, Otilia Cazimir (pseudonimul Alexandrei Gavrilescu), copil cuminte, prea timid, a dus lipsa tovarăşilor de joacă, iar în adolescenţă, atrasă de lumea curată a copilăriei, a început prin a le povesti nepoţilor ei, doar cu puţin mai mici, închipuiri de-ale sale, dar şi din ce ea însăşi citise, dar şi despre stele, de pildă, una dintre pasiunile sale. Liceul şi facultatea de litere la Iaşi, oraş pe care nu l-a mai părăsit niciodată. Scria poezii încă din şcoală, a continuat în adolescenţă şi la 18 ani a debutat în paginile Vieţii româneşti, unde şi-a publicat mai toate scrierile. Pentru copii, în primul rînd. Delicateţea, umorul, tonul jucăuş fiind principalele ei atuuri, ceea ce i-a asigurat preeminenţa în sectorul literatură pentru copii. Dar mai târziu şi amintiri, evocări ale scriitorilor pe care i-a cunoscut la Viaţa românească şi în târgul Iaşului.  Este prea cunoscută prietenia de o viaţă cu George Topârceanu,  căruia i-a supravieţuit 3 decenii. 
 În ce mă priveşte, îmi vin în minte mai ales versurile în care Topârceanu face aluzie la prietena lui. Poate pornind de la faptul că mi se părea neverosimil că poeta ieşeană era încă în viaţă la mijlocul anilor 60, pe când minunatul George Topârceanu pierise încă înainte de a doua conflagraţie mondială... Cu surprindere constat că memorasem şi prima parte din poezia pe care am reprodus-o mai sus...Memorie de tânăr...
Câteva titluri: Jucării, Baba Iarna intr-n sat, Lumini şi umbre, Fluturi de noapte, Cântec de comoară. Prietenii mei, scriitorii, A murit Luchi, Cumătra vulpe...


Alţi scriitori:
Horia Matei, n. 1923
Șerban Nedelcu. N. 1911
Aurel Covaci, n. 1932- 18 mai 1993   
Al. Şahighian, n. 1950
Grigore Hagiu, m. 1985        



Ion Lazu - Vneticii  fragment


Drumul înapoi spre casă abia dacă urcă un pic. Şi atunci de ce i se pare Verei că păşeşte cu mare uşurinţă, oarecum plutind, ca şi cum ar merge la vale? Pesemne pentru simplul fapt că a fost la biserică. Au venit să ia Paşti. Slujba a fost frumoasă, copiii au stat cuminţi, iar la urmă s-au aşezat la rând ca să ia împărtăşanie de la popa Ilie, un om înalt şi oacheş, fără cine ştie ce voce. Asta e, fiecare parohie cu norocul ei.
Au ieşit apoi cu toţii în faţa bisericii, sub soarele sfielnic al dimineţii, aşezând în iarbă coşurile pline cu cozonaci şi ouă roşii. Ce înseamnă să intri în lăcaşul sfânt!, îşi spune. Toată oboseala ei din ultimele zile s-a şters ca o părere. De două zile şi două nopţi aproape că n-a dat ochii în geană. În situaţia ei, a frământat pâinea şi cozonacii şi i-a băgat la copt, unii după alţii, ca să economisească lemnele. Coca a crescut şi de data asta, cum creşte la ea întotdeauna, iar când i-a scos din cuptor, cozonacii mai că se revărsau peste marginile cratiţelor în care-i pusese; cei mai înalţi şi mai arătoşi au ieşit cozonacii puşi în două cutii de tablă pentru bomboane. Cutii în care, la plecare, înghesuise nasturi, ace, cheutori, foarfeci, papiote într-una şi diferite acte şi fotografii în cealaltă; în lipsa unor forme şi tăvi speciale, le-a frecat bine cu nisip pe dinăuntru, le-a spălat apoi şi le-a uns şi uite că i-au fost de folos!
Cozonacii au crescut şi s-au răsfrânt ca nişte ciuperci, "au făcut streaşină", cum a zis Mihăiţă. "Mamă, uite ce streaşină rumenă!" Tot el le-a spus frăţiorilor mai mici, pe şoptite: "Vedeţi, ăştia doi mai înalţi sunt tata şi mama, iar ceştilalţi suntem noi, copiii." Se tot învârteau în jurul cozonacilor aşezaţi pe masă, apoi trăgeau cu ochiul la pâinile  proaspete. Paştele, nu? Din puţina coca rămasă, Vera le făcuse trei hulubi, câte unul pentru fiecare şi îi pusese la copt odată cu pâinile cele mari. Ce hulubi nostimi, cu căpşor, cioc, aripi şi coadă – în fapt nişte vălătuci de cocă, făcută nod şi bibilită un pic, dexteritate pe care Vera o prinsese de la Odochia. Acum, fiecare copil cu hulubul lui în mână, îl întorseseră pe toate părţile, admirându-l, mirosindu-l, comparându-l cu al celorlalţi fraţi, tot apropiindu-l cu ciocul de obraz sau de buze: "uite-l cum mă ciupeşte!", până le veniseră de hac, fără măcar să-şi fi dat seama – dar ce să mai faci cu un biet ciot de hulub căruia i-a dispărut coada, aşa de-odată?! Vera îşi spuse că, data viitoare, o să le facă măcar câte doi de fiecare şi ceva mai mari: aceeaşi cocă, vezi-bine, dar ce tare se bucuraseră!"Să vezi ce păţanie, cumătră", spuse Zina. "Da?" tresări Vera, ca de pe altă lume. I se păruse ei că i-a dispărut orice oboseală, dar această uşurinţă plutitoare pe care o simţea în tot corpul o şi îndepărta cumva de tot ce era în preajmă. "Ieri am fost la piaţă, în oraş; lume multă, îmbulzeală; deodată aud chiar lângă mine pe cineva întrebând cum se ajunge în Satu Vechi. Glas cunoscut! Mă întorc : soră-mea, Daria! Ce zici de asta?" "Ce să zic, decât că e foarte bine că v-aţi găsit aşa uşor…"
Se opriseră la răscrucea cu monument şi Zina continuă în grabă: "Au venit de câteva zile şi stau într-o comună vecină, Curtişoara; şi nu oricum, ci singuri în ditamai casa! Îi spun cât de rău am nimerit noi şi îndată o aud: Nu poţi aranja să te muţi cu noi, să fim împreună? I-am spus că am să văd ce s-o putea face, imediat după Paşti. Dumneata ce mă sfătuieşti?" "Cred că e bine să vă adunaţi la un loc, voi surorile. E numai Daria sau şi cu bărbatul ei?" "E doar cu băieţelul. Al ei e pe front, ca şi Iliuşa al meu…" "Ei, până atunci haideţi pe la noi, să ciocnim un ou, să gustăm din cozonaci…" "Cozonaci… nici n-am făcut…", spuse Zina, cu jind. Cele două se priviră o clipă, drept în faţă. Copiii tropăiau în preajmă, nerăbdători.
Porniră spre capătul satului. Zina se mai înviorase: "E înghesuială mare aici!, repetă. Oamenii ar fi cumsecade, altfel, dar văd eu că nu le cade bine…" Lada Zinei încă nu sosise; iar de pe front nu primise nici un semn, aşa că pusese la poştă o nouă scrisoare pe adresa regimentului lui Iliuşa. O sfătui să-l anunţe pe primar de mutarea plănuită, iar în rest să nu-şi facă griji, Grigore are să-i ducă la Curtişoara cu căruţa, într-una din zilele următoare.
"Îmi pare bine, dar îmi pare şi rău, pe de altă parte, spuse Zina. Mi-a fost mai uşor să ştiu că în satul ăsta e cineva de-al nostru, la care să alerg la nevoie…"
Vera zâmbi uşor, dădu din cap şi murmură: "Şi mie la fel…" De fapt, nici nu ştia ce să spună, nu era nici bucuroasă dar nici tristă cu adevărat, ci doar îngrijorată, în continuare, pentru ambele familii. Sigur, împreună fiind, surorile au să se ajute, au să gătească o singură dată. Şi, de la o zi la alta, au să sosească veşti de pe front, altfel cum? Nu aştepta ea însăşi veşti de la fratele şi de la cumnaţi şi de la alţi cunoscuţi şi prieteni? Şi nu-l aşteapta pe taică-său, care ar fi trebuit să sosească demult? Dacă pleca şi Zina, rămâneau numai ei străini în acest sat… Doamne, sunt totuşi foarte-foarte obosită, îşi zise. Oare unde a dispărut aşa de repede şi fără urmă starea aceea de înălţare şi plutire, pe care o simţise când a păşit afară din biserică, în lumina orbitoare a dimineţii de aprilie?!
Dar au să ajungă numaidecât acasă, unde îi aşteaptă Grigore; vor ciocni ouă roşii şi copiii se vor înfrupta din cozonaci, fiindcă măcar Paştele trebuie să fie Paşte, oriunde te-ai afla pe  pământ. 
Va urma