miercuri, 24 ianuarie 2018


Scriitorul zilei: Victor Eftimiun. 24 ian. 1889 - d. 27 noiembrie 1972

   
Pornit de la Boboştiţa-Macedonia, unde se născuse, dintr-un tată negustor albanez, după terminarea claselor primare (în limba greacă, desigur) vine la Bucureşti, unde se stabileşte definitiv în anul 1905. În curând va intra în viaţa literară, scoţînd revista Speranţa, 1908, colaborând apoi, la Sibiu, cu Goga şi Chendi la revista Ţara noastră. Devine foarte curând unul dintre scriitorii de frunte ai primei jumătăţi de secol, în multe privinţe neegalat de nimeni, căci desfăşoară, cu mijloace artistice prodigioase, ajutat de o imaginaţie fecundă şi de o neobişnuită măiestrie în stăpânirea limbii române, o activitate literară susţinută, în absolut toate secţiunile literaturii: teatru, poezie, proză, literatură pentru copii, aforisme, memorialistică, traduceri (din Sofocle, din Puşkin) - fiecare dintre aceste laturi ale activităţii sale fiind prea suficientă pentru a-i fi asigurat un loc de frunte între literaţii vremii.
Publicistica fără frontiere, cronicile şi ciclurile de conferinţe, sunt dovada unui talent de o fecunditate ieşită din comun. Încă în 1920-1921 a devenit directorul Teatrului naţional din Bucureşti şi director general al teatrelor, post în care a revenit apoi de câteva ori.
S-a ilustrat mai ales în dramaturgie, scriind peste 40 de piese, absolut în toate genurile şi speciile, de la basme, legende (pe un fond de sentiment patriotic) şi feerii, la comedii, farse, drame, tragedii antice, dar şi volume de poezii, cu o neegalată performanţă în sonet (701 sonete, 1966). Cele mai importante lucrări dramatice: Înşir-te mărgărite - căreia G. Călinescu în Istoria sa îi consacră două pagini entuziaste: "stăpân pe mijloace atât de puţin comune"..." Nu se poate închipui o mai juvenilă explozie de poezie fabuloasă, o mai înlesnită maturitate a versificaţiei... cu necesara fluiditate pentru a nu îngreuia declamaţia..."..."cu ceva din Călin Nebunul şi din umorul gros popular al lui Ion Creangă". Rapsozii, 1911; Strămoşii, 1912; Cocoşul negru, 1913; Prometeu, 1920, Tebaida, 1924, Atrizii, 1939; piese din antichitatea grecească, din evul mediu: Poveste spaniolă, 1922; Glafira, 1926; Theochrys, 1932; volume de poezie, începând cu debutul din 1912: Poemele singurătăţii, apoi  Candele stinse, 1915; Lebedele sacre, 1920, Cântecul milei, 1925, şi până la culegerea Odă limbii române, 1957; Poezii, 1964 şi la primele volume din seria de Opere, începută în 1969.
Pe vremea liceului meu dejist, deşi Eftimiu era academician încă din 1950, nu am aflat mare lucru despre scriitor, poate şi pentru că proletcultismul întâmpinase dificultăţi în a şi-l asimila. În anii 60, scriitorul fiind încă în viaţă, am putut constata că Eftimiu devenise o legendă vie, măcar printre scriitori şi actori. Se vorbea despre sonetist, mai ales, dar şi despre dramaturg. Pe Calea Victoriei, la teatrul de revistă Tănase, piesa-feerie Înşir-te mărgărite a ţinut afişul ani la rând. Un şef de-al meu de la Prospecţiuni geologice, probabil bănuindu-mă de aspiraţii literare, îmi recita:"Gură de om, gură de câine / Cere pâine!", dar şi din Cocoşul negru: "Arunci un pumn de aur şi cea mai bună fată / Se leapădă de lume, se-apropie îndată...", ceea ce izbea prin francheţea tiradei, dar şi prin scriitura impecabilă. (Neavând textul piesei la îndemână, găsesc tot în Călinescu un alt fragment, poate în acelaşi context: "Arunci un pumn de aur şi vezi crescând deodată/ În jurul tău palate de marmoră curată/ Cu trepte şi coloane şi statui şi oglinzi  (..) Acolo, scoici de aur cu pietre scumpe-n cute/ Împart, în tremurare, cântări necunoscute/ Iar apele răsună de parcă-ar fi cleştar..." p.. 716. În vitrinele librăriilor vedeam Odă limbii române, un tom cu deosebire voluminos, ce nu îndemna la lectură. Se spunea că ar fi singurul scriitor care şi-a asigurat încă în viaţă fiind, o statuie, plasată în grădină, chiar în dreptul ferestrei sale. Printre noii mei ciceroni în lumea literară, Tudor George îl invidia sincer pentru  imensul număr de sonete şi îşi jura în barbă, de data asta la propriu, să scrie nu 700, ci exact o mie şi unu de sonete. Poate va fi reuşit, între timp... Actorul Ludovic Antal m-a dus la masa maestrului, aflat cu amici săi de generaţie la restaurantul scriitorilor. Intimidat peste măsură, nu am reţinut mai nimic din ce s-a discutat. Probabil tot cancanuri din viaţa literară, dar care pentru un novice erau lipsite de cheie.
*
Statuia este de fapt un bust şi se datorează lui Paciurea (ceea ce va fi sporit invidia confraţilor de condei), aflat în grădiniţa imobilului de la una dintre intrările în Cişmigiu, pe strada numită chiar Victor Eftimiu, ceea ce nu e puţin lucru, după cum nu e nici suficient. S-ar cuveni ca unul dintre teatrele noastre bucureştene să-i poarte numele. Placa memorială de pe imobil, cu un basorelief, a fost pusă de Comunitatea culturală albaneză, la împlinirea a 100 de ani de la naşterea dramaturgului.
Pe faţada aceluiaşi imobil se mai află o placă memorială cu basorelief, este a academicianului Petre Antonescu, din domeniul arhitecturii. Am pus tot acolo, la nr. 9, o placă memorială pentru scriitorii Ioanichie Olteanu şi Horia Matei.
Imaginea casei cu placă memorială apare şi în albumul  Literaturile Bucureştiului, ed. MNLR, 2010.


Descriere: *



Poezia zilei, Victor Eftimiu
*

Sunt drumuri albe, luminate, 
Şi verzi coline-n calea ta, 
Te cheamă vii înciorchinate, 
Fântâni de-azur ... Nu le-asculta !

Pe drumul drept, mergi înainte –
Aruncă-ţi umbra-n asfinţit ;
Sub paşi ai lespezi de morminte, 
Colea un templu mistuit.

Nu te opri ! Nu vezi ghirlanda
De trandafiri şerpuitori?
Trecutul şi-a primit ofranda
Şi pe ruine cântă flori ...

Spre piscul îndrumării tale
Te du, ferit de amăgiri ;
De ţi s-a pus amurgu-n cale
Sfâşie-i pânzele subţiri.

Se lasă noaptea grea, de piatră ...
Un codru creşte. Nou decor.
S-aud hienele cum latră :
Nu le-asculta sinistrul cor!

Se-aprinde ochiul de balaur
Şi lupi ţâşnesc – nu te uita ;
Aşteaptă ! Zorile de aur
Încununa-vor fruntea ta !
 


Alţi scriitori:
Aron Pumnul, n. 1818 - m. 24 01 1866
Nicolae Nasta, n. 24 01 1919 - m. 1994
Teofil Bușecan, n. 24 01 1927 – m. 1992
Ion Istrati, n. 1921 - m. 24 01 1977  



Ion Lazu - Veneticii, fragment (Schilodul din tren)

Îl zări în celălalt colţ al compartimentului, chiar lîngă uşă. Nu-l observase cînd a intrat, iar faptul că totuşi aceasta se întîmplase fără ca ea să fi băgat de seamă o mira atît de tare încît n-ar fi putut spune cine stătuse mai înainte pe locul respectiv: un bărbat, o femeie? Noul venit stătea în colţul lui, treaz printre pasageri care picoteau sau dormeau în plin – şi anume fără să se sprijine cu spatele de perete, ci dimpotrivă, cu capul mare adus puţin în faţă, privind nedefinit pe deasupra celor de pe bancheta opusă şi clipind doar cînd şi cînd, cît să nu zici că e orb sau mort. Cu o legătură pe după gît, dintr-un material femeiesc, culoarea cafelei cu lapte, înnodată cu fundă mare, neîndemînatec şi aducându-i pe piept un braţ mic-mic, de păpuşă, abia ghicit pe sub mîneca disproporţionată; iar din mîna propriu-zisă se vedeau nişte degeţele subţiri-străvezii, încovoiate ca gheruţa de pui. Şi acel braţ-cîrnăcior, aşa s-ar fi zis, nu pleca din umăr, care lipsea, ci de la baza gîtului. Acesta trebuind sp fie braţul lui drept. Iar stîngul? Pornit tot de la baza gîtului, însă de data asta ca o tijă, pe cît de subţire pe atît de lungă şi terminată cu o mînuţă la fel de străvezie, cu trei degete ca gheara de pui. Totuşi, prea lung acest braţ, încît nu putea fi adus în legătura de la piept, lîngă celălalt şi atunci omul îl ţinea ascuns-înfundat între pulpe, în jos de genunchi, căutînd poate un strop de căldură pentru gheruţa palidă. Grumazul de care atîrna această ghirlandă jalnică era însă al unui bărbat atletic, cu dinadins. Un ins ca la treizeci de ani, cu trăsături pronunţate: arcade puternice, sprîncene încondeiate, păr negru tras pe fruntea osoasă, nas acvilin, ochi albaştri, cam bulbucaţi şi cu cearcăne adînci; pomeţi înalţi, obraji supţi, năpădiţi de o barbă nerasă de săptămîni, buza de jos ţuguiată. Acest cap cu trăsături grave, aplecat puţin în faţă, părea tot ce scăpase dintr-un om normal aruncat între două tăvăluguri, o fîşie de trup uman între două zodii năpraznice. Un cap atît de serios, absorbit de cine ştie ce gînduri, privind oareunde şi vîslind arar din pleoape, cît să nu-l crezi mort…
Cu un frison, Vera îşi întoarse capul; încerca să se calmeze… să priceapă: de ce? Şi încă: acela din colţul opus al compartimentului era tot un om? Ce gînduri învîrteşte în cap? Se putuse împăca oare cu acea schilodenie din naştere? Cu hidoşenia care îl despărţea de restul lumii? Rămîne oare întreagă judecata unui asemenea schilod, simţirea lui? Ce-o fi în sufletul bietului om? Vera se frămînta, pe muteşte.
Dar noi, ăştia toţi, îşi zise, care părem întregi, normali, zdraveni, însă am pierdut agoniseala de-o viaţă şi am fost puşi pe fugă, noi, refugiaţii… nu suntem şi noi schilodiţi sufleteşte, cu strunele smulse, chiar dacă arătăm nevătămaţi pe dinafară? Stăruia asupra acestor gânduri, care îi devastau creierii. Nu e doar plecarea, îşi spuse, în panică; nu e doar faptul că shimbăm un loc cu altul. S-ar putea să pleci tu şi la capătul călătoriei să ajungi… altcineva; să nu mai înţelegi de ce îţi spun copiii mamă, de ce soţul întinde mâna spre tine…
Când îşi întoarse privirile spre uşă, infirmul nu mai era în colţul lui – de parcă nu ar fi fost niciodată în compartiment. Şi atunci… i se păruse?

Va urma