duminică, 21 ianuarie 2018


Scriitorul zilei: Petru Creţia, n. 21 ian. 1927 - d. 15 aprilie 1997


 A urmat Limbile clasice de la Filologia bucureşteană, luându-şi licenţa în 1951, după care este asistent apoi lector de greacă până în 1971, când trece la Institutul de Filozofie, până în 1975. Trece la MLR şi îl continuă pe Perpessicius, editând împreună cu D. Vatamaniuc volumele VII-XVI din ediţia naţională Mihai Eminescu. Din 1989 preia direcţia revistei Manuscriptum. A fost poet, editor, traducător. Principalele volume: Norii, 1975, Epos şi Logos, 1981; Poezii, 1983, Pasărea Phoenix, 1986; Catedrale de lumini. Homer, Dante, Shakespeare, 1997, iar postum Testamentul unui eminescolog, 2000. Devotat lui Eminescu şi apreciind la maxim contribuţia lui Perpessicius la editarea integralei Eminescu, a avut o viziune critică asupra abordărilor acestuia, în principal  cu privire la discriminarea antum/postum, propunând editarea în ordinea cronologică a ultimei intervenţii eminesciene pe textele sale, precum şi cu privire la delimitarea neavenită a unei secţiuni de poezii originale de inspiraţie folclorică.
A fost un reputat şi foarte selectiv traducător, din greacă: Cărţi din Vechiul Testament Dialogurile lui Platon; din latină: Dante; din italiană. Bontempelli, Cecchi, Longos; din franceză: Margueritte Yourcenar, Alexis, Dumezil, Cioran; din engleză: Virginia Woolf, eseurile lui T.S. Eliot, Yates, Swift...
Citeşte mai mult: http://www.pruteanu.ro/4doarovorba/emis00-crl-emin-cretia.htm
*
Pe eminescolog l-am zărit doar în trecere: la MLR, la sediul USR, la conferinţele pe ţară ale scriitorilor, mereu sobru, retractil, interiorizat. Am asistat la câteva conferinţe ale sale, la Muzeul Ţărnului Român, fără să reuşesc a obţine rîvnitul autograf pe Norii  sau pe vreo traducere din ciclul Platon.
I-am pus o placă memorială la adresa din calea Moşilor, spre intersecţia cu Mihai Bravu, unde a locuit preţ de 10 ani împreună cu Gabriela Creţia, colegă de catedră la universitate, prima dintre cele trei soţii, ce au menţinut între dânsele relaţii amiabile, toate trei participante la comemorarea lui Petru Creţia în 2007, când eminescologul ar fi împlinit 90 de ani.

Din Ion Lazu: Odiseea plăcilor memoriale
21 apr. 2007. Mă opresc la MLR pentru Rotonda Petru Creţia 80, vorbeşte M.H.Simionescu, foarte dezlânat, ca de obicei: el scrie acum ceea ce stabilise cu Petru Creţia pe vremuri, scrie ca sub dictarea lui P.C.; apoi un Radu Bercea, învăţăcel şi încheie Sorin Vieru, citind un scurt text, după care ni se proiectează un CD cu sărbătorirea din 1997, an în care a şi murit eminescologul. Acolo vorbiseră Pleşu, Liiceanu, Petre Roman şi Creţia însuşi, poate şi alţii dar nu vedem Cd-ul până la capăt. Îl abordez pe R. Bercea şi-mi indică pe soţia lui P.C., mă prezint şi-mi spune că cu dânsa a locuit puţin, în Grigore Alexandrescu, dar pot să vorbesc cu cealaltă soţie, dna prof univ. Gabriela Creţia, aflată şi ea în sală. Aceea îmi spune mai multe despre scriitorul comemorat, îmi indică adresa din Calea Călăraşi 175, unde au stat 20 de ani, după care P. C. a trecut la a doua soţie – ”suntem trei, zice, cu umor, şi foarte bune prietene.” Şi chiar le văd sărutându-se, schimbând cărţi de vizită. Este şi o expo-foto, organizată prin contribuţia celor trei neveste care spun că a fost un om foarte bun. Intru şi la directorul MNLR Al. Condeescu, singur şi bolnav, îmi cere să-i aduc o listă cu scriitori dispăruţi, să vedem dacă au adrelele lor...
Imaginea casei cu placă memorială apare şi în albumul  Literaturile Bucureştiului, ed. MNLR, 2010.


Poezia zilei: Victoria Milescu
  Vaya con Dios

Merg pe o stradă mută
nu știu ce nume are, ce vârstă
nici ale cui sunt casele înalte
cu frontoane, capiteluri, coloane
înnegrite de vremuri, cu un cubaj al aerului perfect
straniu, irespirabil, sub pânzele de păinjen
doar pașii mei se aud sonor pe strada
ce i-a oprit din drum pe mulți, cândva
cu un sărut, un pumn, un glonț
oare cât sânge a înghițit, câte lacrimi
câte ploi au spălat-o de ciumă, holeră, plictis
cât petrol a curs pe fața ei caroiată
să nu miroasă a contrabandă
câți stâlpi i-am înfipt în inimă să stea dreaptă
câte torțe aprinse în spinare
să o vadă cei ce călătoreau pe mare
strada tace precum marele mutilat
martor la cumpărare
nobilul prinț o încarcă pe vapor piatră cu piatră
îi demontează anotimpurile, poveștile, cântecele
la chitară, mandolină, banjo, arborii
cu fructe mici, roșii, având nume secrete
străjerul din turnul cu ceas, foișorul deși incendiat
moara veche ce măcina făină de stele
bolțile de viță-de-vie cu strugurii vineții
coborând singuri în butoaiele aduse special
e strada lui, face ce vrea cu ea
o duce la capătul lumii, nici n-a fost scumpă
încarcă și câinii vagabonzi, pisicile, viespile
purtând veninul nemuririi, cioburile porțelanurilor
de Meissen dansând încă sub amantul hoinar
strada dispare, bărbații ei
afundați în beciuri, în crame la o plachie, un rachiu
se furișează noaptea prin catacombele seculare
să se îmbarce pe vasul fantomă...

(din volumul Strada Lăcustei, ed. eLiteratura, 2017)



Alţi scriitori:
George Vâlsan, n. 1885
Al. Sever, n. 1921  


Ion Lazu _ veneticii, fragment (Ceainicul)



(din ciclul Oameni pe care i-am întâlnit)

... nu mai aveau pic de apă în ceainic. Singura nădejde ar fi fost ca la prima oprire în  staţie să apeleze la vreun om de pe peron să alerge cu ceainicul la cişmea şi să-l umple. Chiar îl rugă pe un om de pe culoar să o ajute, dar la prima oprire îşi dădură seama că gara era pe cealaltă parte. Ce-i de făcut? Să aştepte altă oprire? Dar dacă va fi aceeaşi situaţie? Ah, de ce nu s-o fi deschizând geamul ăsta!? În secunda următoare, Vera se ridică şi trase cu toată puterea de geam. Îl deschise fără dificultate. Deci se gândise ea bine: briceagul fusese pricina blocării ferestrei…
Scoase capul afară, scoase şi mâna în care ţinea ceainicul, anume ca să se facă mai uşor înţeleasă, căuta să atragă cumva atenţia, să prindă privirea vreunuia dintre cei care alergau spre tren, cu ochii în pământ, să nu se împiedice.
Unii licăreau cu privirea încoace, spre geamul deschis, dar altceva ar fi vrut ei să vadă, în mare grabă, necum să răspundă unei solicitări. "Fiţi bun! Fiţi bun!" striga Vera, agitând ceainicul. Se opriseră buluc la scara vagonului şi încercau imposibilul : să se urce în tren…"Coboară cineva? Coboară?" Nici un răspuns. Continuau să strige unii la alţii, cei de la capătul vagoanelor, cei de pe scări, cei de pe terasament, care încercau să se agaţe măcar cu o mână, cu un bagaj…, cei de pe tampoane, de pe acoperiş… Nu te puteai uita la nimeni anume, pentru că fiecare dorea acelaşi lucru: să urce în tren, cu nevasta, cu copiii, cu părinţii, toţi având în mâini două-trei bagaje, boccele, cufere, geamantane, paporniţe, sarsanale…
Un om se desprinse din acea înghesuială şi, cu valizele rupându-i mâinile, în loc să se întoarcă pe peron, o luă înapoi, de-a lungul trenului, sub cine ştie ce imbold. Vera strigă direct spre el: "Domnule, e vreo cişmea în staţia asta?" El ridică o clipă capul şi răspunse, în trecere: "Este, în spatele gării." Ce era de făcut? La cine să apeleze? Dai ceinicul şi nu ştii dacă ţi-l mai aduce ….
Mihăiţă, de alături, zise: "Mamă, dă-mă pe mine pe geam şi mă duc să umplu ceainicul." "Dar… ai să poţi?" "Am să pot, mamă!" "Oare cât o mai sta trenul ăsta?" "Abia s-a oprit. Nu spuneai tu că stă de-l uită cucii? Mă duc iute!"
Şi asta a fost greşeala ei. L-a ajutat pe Mihăiţă să încalece fereastra, l-a prins de mâini şi l-a lăsat să alunece până a ajuns cu tălpile de pământ ; i-a dat ceainicul şi i-a spus să alerge în spatele găii: "Dar să nu stai; dacă nu-l poţi umple imediat, vii fuga înapoi, ai înţeles?"
L-a urmărit cu privirea până a dispărut în capătul peronului. Apoi… timpul a început să treacă îngrozitor de repede. Câţiva oameni s-au agăţat, totuşi, de scara vagonului, cei mai mulţi au trebuit să renunţe; stăteau încă pe terasament, aşteptând cine ştie ce miracol sau privind înciudaţi trenul. Nici măcar nu se retrăgeau sub streaşina staţiei. Căci prinsese să bureze, fără veste, iar prin acea bură, destul de rărit, ca o cărunţeală, se strecurau fire de zloată. Locomotiva îşi drese glasul, acum pufăia apăsat, aruncând jeturi de aburi albi pe care le scărmănau curenţii de pe peron. Iar Mihăiţă nu apărea nicicum…
Pe cine să trimită în căutarea copilului? Nimeni nu te ia în seamă, nimeni nu ţi se uită în ochi! Impiegatul era de mult în dreptul locomotivei. Vera ar fi vrut să strige, să facă semne spre ceferist, dar de la toate ferestrele trenului se ridicau mâini, se iţeau capete, se făceau semene al căror tâlc ea n-avea de gând să-l dezlege. Începu să strige :"Domnule, domnule!" Numai că Mihăiţă nu se arăta, la nici un colţ, la nici o uşă. Vera era numai ochi, se aplecase de tot în afară şi, de i-ar fi stat în putinţă, şi-ar fi lungit gâtul pe după staţie, până în spatele gării: Vino, Mihăiţă, vino! Ce cişmea e aia la care n-ai reuşit să umpli ceainicul? Ce copil e ăsta care ştie că trenul pleacă dintr-o clipă într-alta şi totuşi întârzie? N-ai putut să iei apă, n-ai luat, dar de ce nu te întorci odată? Copilule!
Asta e, că îi vorbise ca un om mare şi ea s-a lăsat păcălită! Se mişcau oameni pe peron, încoace şi încolo; Vera se temea de-acum că n-o să-l recunoască la timp pe băiatul care caută din priviri fereastra vagonului lor, pe mama lui ; care aşteaptă un semn de la ea, o chemare – iar ea, de îngrijorată ce este şi de tare ce s-a speriat, nu se poate concentra să-l recunoască şi să-i strige: "Mihăiţă, aici, aici!"… Şi că, din cauza ei şi a zăpăcelii care a cuprins-o, îl va pierde pe copil, va rămâne în staţie… Pierdut, pierdut…
Şi tocmai acum  şi parcă anume ca să-i sporească panica, pe uşile gării se iviră, începură să curgă fără oprire militari, militari… Bocănind, tropăind, târşâindu-şi tălpile cu potcoave şi măsele. Ticsind peronul până la bordură, dinspre cele două uşi pe care continua să curgă acest aluat verzui care se închega ca un meterez de netrecut, de netrecut… Mihăiţă al ei! Unde e băiatul mamei!? Tremura din toate încheieturile. Inima bătea să-i spargă pieptul. Se auzi o bufnitură grozavă. Ce era asta? Garnitura se urnise din loc!
Vera înălţă braţele: "Mihăiţă, Mihăiţă! Copilul meu!" Ah, acolo, foarte departe, la uşa gării, îl zări pe băiat. Un militar îl ridicase pe braţe. Băiatul ţipase o dată: "Ma-măăăă!" şi apoi se lăsă purtat pe braţe, din soldat în soldat, până la fereastra unde Vera îl aştepta hohotind; îl înşfăcă, nici ea n-ar fi putut spune cum, îl trase înăuntru, din mâinile celor care începuseră să fugă odată cu trenul, mulţumindu-le, mulţumindu-le mereu… Acum îl strângea la piept, spasmodic, sărutându-l la nimereală.
Mult mai târziu, după ce le dăduse copiilor să bea apă şi înghiţise ea însăşi de câteva ori, cu nădejde, ca să-şi vină în fire, îl întrebă:
"De ce-ai întârziat atât de mult, băiatul mamei?"
"Pentru că acolo nu era nici o cişmea… Era o fântână. Şi adâncă, adâncă. Nimeni n-a vrut să mă ajute, toţi se grăbeau. Singur am coborât ciutura şi am învârtit de roată şi am umplut ceainiul cu cana, pentru că ciutura se golise pe jumătate, iar ceainicul nu încăpea înăuntru…"
"Of, băiatul mamei, trebuia să laşi, dacă ai văzut că nu poţi…"
"Dar am putut, mamă! Şi ai văzut că nu i-am dat drumul ceainicului, când mă purtau soldaţii aceia pe sus? Ai văzut  că nu l-am scăpat, nici nu l-am vărsat?"
"Am văzut, băiatul meu drag. Eşti tare destoinic şi mama îşi pune mari nădejdi în tine!"

 ...
(din ciclul Pietre)