vineri, 26 ianuarie 2018


Ne-a părăsit Neagu Djuvara, la 101 ani...
Redau mai jos o cuvântare a Dsale la lansarea cărții memorialistice a lui Sorin Isvoran. Astăzi începe de mâine, la Sala Oglinzilor de la Casa Monteoru - USR:

NEAGU DGIUVARA: Doamnelor şi domnilor, trebuie să vă spun de la început că în primii ani după ce am ales libertatea, prin 48-49, după abdicarea regelui, mă aflam secretar general şi, în fapt, omul care primeam refugiaţii care veneau la Comitetul de asistenţă a refugiaţilor, iniţiat de câţiva membrii ai fostei Cruci Roşii Române şi, în special, de Nicolae Caramfil, fost ministru de aviaţie al lui Carol al II-lea. Omul căruia ar trebui să i se ridice o statuie. El este cel care a secat lacurile din jurul Bucureştiului, prin anul 1936. Nici nu vă daţi seama ce a însemnat această iniţiativă! Era un om destul de antipatic, foarte orgolios, frumos bărbat, arăta bine, dar la apropiere, era destul de dificil. Însă el era, lucru rar la români, un excelent organizator, făcuse şcolile lui de inginerie în Olanda, mi se pare. El a reuşit să monteze la Paris un comitet de asistenţă, aproape din nimic, ca să zic aşa, căci erau şi fără bani şi fără local şi nu prea bine primiţi în Franţa, ci cu destulă reticenţă. Şi trebuie să spun că asta a fost suferinţa noastră de ani de zile. Pentru mine era cu atât mai straniu, pentru că-mi petrecusem jumătate din viaţă în Franţa, -  căci s-a amintit aici, fiind orfan, am fost trimis intern în Franţa, de la vârsta de 12 ani. Şi, deci, România n-am cunoscut-o decât în cele patru luni de vacanţă de vară şi stăteam pe unde puteam, mai mult pe la ţară. Eu am cunoscut mai bine România ţărănească, decât Bucureştiul de pe Calea Victoriei şi întâlnirile intelectualilor la Corsso şi la Continental. Căsătorit cu o franţuzoaică dintr-o familie de mari burghezi, nu vă pot spune ce prost am fost primit. O neînţelegere totală. Spun acum nişte lucruri intime, n-ar trebui s-o fac, dar le spun în public: bunica nevestei mele, care era posesoarea unui palat din secolul XVII-lea, la Paris, îl avea închiriat, dar păstra pentru sine, în acest palat, un apartament cu 11 încăperi. În acel moment ea era retrasă la o fiică a ei, marchiză, în alt castel. Deci, apartamentul era gol, dar eu n-am fost primit în acel apartament gol. M-am dus la un bun prieten, fost camarad de şcoală; când acel camarad a avut al cincilea copil şi nu mai era loc pentru noi, atunci, nevastă-mea, i-a scris bunicii ei: dă-ne voie să ne mutăm în două odăi! şi a catadicsit să ne dea două odăi dinspre scara de servici. Am stat acolo numai 9 luni şi a trebuit să ne mutăm, pentru că se terminase războiul şi bunica se hotărâse să revină la Paris şi ne-a dat afară. Şi atuncea, cum devenisem secretar general al acestui Comitet de asistenţă al lui Nicu Caramfil, am primit o cameră la Comitetul de asistenţă, aşa că primeam zeci de refugiaţi în timpul zilei, dar îi primeam şi noaptea, pentru că îmi băteau la fereastră, ştiind că acolo este adresa. Şi trebuia să mă scol şi să-i duc la metrou, să-i plasez la vreun hotel. Acesta este un aspect al meu, parţial, dar să ştiţi că toti refugiaţii au avut această problemă. Bineînţeles că dumneavoastră, din România, aveaţi nişte greutăţi infinit mai mari: riscul de închisoare, confiscarea tuturor bunurilor etc, dar să nu vă închipuiţi că cei care au avut norocul să plece în străinătate au huzurit! A fost o cale foarte grea. Iar cea din cartea pe care o discutăm acum a fost cea mai extraordinară.
Să vin acum la fapte; eram deci cel care primeam refugiaţii la acest Comitet de asistenţă a românilor (Carom). Fac o vagă socoteală şi constat că am interogat cam 5000 de refugiaţi, pe care i-am interceptat în cei trei ani cât am activat acolo. Din acele 5000 de poveşti pe care le-am cunoscut atunci, trebuie să spun astăzi, aici, că a lui Sorin Issvoran este cea mai extraordinară. Una singură care mi s-a părut că seamănă cu a lui, dar era din fericire mult mai scurtă, a fost cea a lui Petre Rosetti, care trăieşte acum la Paris. Petre Rosetti a trecut ca şi dânsul înot Dunărea, cu doi camarazi şi a fost băgat în diverse închisori, bineînţeles separat de ceilalţi doi; a ajuns într-o mină de cărbuni, dar lângă graniţa bulgară, numai cu prizonieri bulgari. Într-o zi s-a luat hotărârea ca toţi să fie expulzaţi în Bulgaria, şi românaşul nostru odată cu ei. I-au trecut înapoi, dincoace de Cortina de fier. Norocul lui şi, desigur, inteligenţa sa, că vorbind perfect franţuzeşte, a minţit că era franţuz şi din Petre Rosetti a spus că e Pierre Rosset. A venit consulul Franţei şi el a explicat că are un unchi la Paris, din fericire ţinea minte adresa lui, iar acela nu avea un nume prea românesc – Negruzzi, ca al marelui scriitor Costache Negruzzi. Aşa că s-a trimis o telegramă la Paris şi acolo s-a înţeles despre ce e vorba, de data asta s-au purtat în mod admirabil, i-au trimis o viză şi consulul l-a dus în Turcia, fără să spună în tren un singur cuvânt, ca să nu se înţeleagă că a fost vorba de o prefacere.
Dar cazul lui Petre Rosetti este mai de scurtă durată decât a lui Sorin Issvorn, care a stat luni şi luni în diferite închisori - şi este de remarcat norocul pe care l-a avut, căci de zece ori, de douăzeci de ori părea că situaţia este insolubilă. Deci aici s-ar potrivi vorba românească „fă-mă mamă cu noroc şi aruncă-mă-n foc!”. Fiindcă sunt convins că mai toate situaţiile asemănătoare cu cele prin care a trecut el n-au izbutit şi s-au terminat dramatic. Mi-amintesc drama unei tinere franţuzoaice, căsătorită cu un român, şi care a plecat odată cu soţul ei. Ea fusese secretară la ambasadă şi, nici o mirare, fusese bănuită de spionaj, şi atunci au hotărât să nu treacă pe la acelaşi punct de graniţă; şi ea, fiind prinsă, avea cianură în gură şi s-a sinucis pe graniţă, aşa că el a plecat singur Eu l-am cunoscut, căci a fost contabil la noi la Carom. Dar cazuri dintre acestea au fost o mulţime. Aşa că prima parte a cărţii lui Sorin Issvoran este extraodinară, pentru că vă spun că nu cunosc un itinerar atât de periculos şi trecând prin atâtea faze care puteau fi fatale. Noi acuma ştim că autorul a scris o carte, dar dacă ai face din asta un film, ai crede la fiecare clipă că acum este moartea, că acum este sfârşitul.
La fel de interesantă este şi faza a doua, când dânsul a intrat în lumea liberă şi credea că va fi primit cu braţele deschise, cum am crezut şi eu. V-am spus adineauri ce puţin deschise au fost pentru mine braţele din Franţa. Dar la dânsul era mult mai grav, pentru că dânsul era un nenorocit de refugiat, care a trecut clandestin graniţele într-o ţară liberă care era Austria. M-a frapat antipatia cu care l-au primit ofiţerii britanici şi în ce condiţii l-au ţinut, şi pe urmă scuzele lor, că nu sunt ei de vină că a fost încarcerat într-o pivniţă, e vina austriecilor, iar austriecii dădeau vina pe englezi. Vă spun deci că primirea pe care ne-au făcut-o nouă românilor nu a fost elegantă. Acum fapt este că şi ei trecuseră prin cinci ani de război, erau disperaţi de bombardamente şi dânşii, iar acum le veneau pe cap aceşti refugiaţi din răsărit. Ei nu puteau să ştie ce era infernul de dincolo de Cortina de fier şi aveau impresia că aceştia sunt nişte oameni inutili care au venit pe capul nostru degeaba. Însă eu pot să vă spun că miile de tineri români pe care a trebuit să-i însoţesc la poliţia din Paris – şi încă Franţa a fost una dintre cele mai generoase şi cele mai simpatice – dar nu vă puteţi închipui ce înjurături am primit eu în acele ocazii: ce-mi vii cu ăsta, ce caută el aici?! etc. Îngrozitor! Plus de asta, când s-au mai calmat lucrurile, să zicem că unii şi-au găsit de lucru, au început să aibe relaţii cu franţujii, dar aceştia nu înţelegeau situaţia de la noi şi nu numai că nu înţelegeau ce se întâmplă întradevăr, cât de grav era, că comuniştii au pus mâna pe ţară şi au decis transformarea ei totală, în toate ramurile vieţii, dar ei nu puteau înţelege; şi chiar dacă un jurnalist era trimis în România, se întorcea şi spunea: Ei, se plâng şi ăia! Cam cum spuneau despre aristocraţii francezi din tipul revoluţiei lor. Deci spunea: Ei au avut averi, au avut moşii, le-au pierdut, dar nu e grav! Cam asta era mentalitatea.
In plus de asta mai era şi o învinuire împotriva românilor. Aici intru într-un domeniu unde eu susţin nişte idei care ştiu că nu sunt acceptate de marea majoritate. Eu zic că noi am făcut o singură mare greşeală în Al doilea Război Mondial, la începutul lui, anume că nu ne-am luptat în Basarabia la 27 iunie 1940, fiindcă e clar că în acea săptămână am fi pierdut mai mulţi oameni decât am pierdut în patru ani de război, spre est şi spre vest. E clar apoi că germanii nu-i lăsau pe ruşi să treacă Prutul, pentru că ei aveau nevoie de petrolul român pentru planul lor pe care toată lumea îl ştia: împotriva Rusiei. Deci noi am fi avut în timpul războiului întreg soarta Poloniei, ocupaţi de cei doi monştrii, în răsărit de Rusia, iar în apus de Germania. Asta ar fi fost soarta noastră, că am fi mâncat salam cu soia trei sau patru ani mai mult, asta e cert, dar mai întâi am fi avut faţa curată, am fi fost eroici şi nu ne-am fi stricat cu Europa întreagă. Nu numai cu rusul. Pentru că desigur am vrut să recâştigăm Basarabia, dar după cum au spus Maniu şi Brătianu, nu trebuia să trecem Nistrul. Eu, care am făcut lucrul ăsta, ca elev ofiţer am trecut Nistrul, nu am fost conştient atunci, acum am altă mentalitate, după 65 de ani, o mentalitate schimbată de mersul istoriei; dar ca tânăr elev-ofiţer, cu capul împuiat de luni şi ani de zile că facem cruciada împotriva bolşevismul, eu am crezut că e normal, când de fapt era o eroare pentru o ţară mică, deşi România nu e o ţară mică, e o ţară medie, dar totuşi faţă de Uniunea Sovietică sau faţă de Rusia ca atare este o ţară mică – ea nu trebuie să se strice definitiv cu un vecin pe care istoria i l-a dat. Adică te asociezi cu neamţul de la distanţă, care are interesele lui? Noi trebuia să facem ca finlandezii care, cum bine ştiţi, nu şi-au depăşit graniţa – motiv pentru care germanii n-au putut să ia Leningradul, pentru că ar fi trebuit să atace şi pe la nord, ceea ce nu au putut să facă. Deci, a fost o mare eroare a noastră. Dar, încă o dată, toate erorile decurg de la faptul  că a trebuit să facem războiul alături de germani şi atunci Apusul ne întreabă până şi astăzi: bine, dar de ce aţi făcut războiul alături de germani? De parcă noi l-am fi făcut de plăcere alături de ei! Asta e considerată o pată asupra noastră şi care continuă. Suntem la fel de vinovaţi. În al doilea rând alte lucruri care nu s-au spus la noi în istorie: Antonescu a dat voie germanilor să treacă prin ţara noastră ca să atace Belgradul, or, noi eram prieteni de sute de ani cu sârbii şi aveam o alianţă militară cu sârbii – cum de i-am lăsat noi pe germani să atace Belgradul din România? Dar nu numai sârbii, ci şi grecii au păstrat de atunci nu neapărat o ură, ci o scârbă pe români, cum că noi am fi cu curul în două luntrii, ba cu unii, ba cu alţii - şi să ştiţi că totul vine de la nerezistenţa noastră din 27 iunie 1940. Asta am s-o spun cât voi trăi şi sunt convins că încetul cu încetul lumea se va convinge să nu mai facă altădată acelaşi lucru. Nu dai un petec de pământ fără să tragi un singur foc de puşcă!
Revenim la cazul lui Sorin Issvoran. Şi el a avut impresiile pe care le-am avut şi eu ajuns în Franţa, când a văzut frumuseţile de acolo. Când vezi Verssailles, mai ales când vorbeşti limba... dar să ştiţi un lucru, nouă ne era frică, noi credeam că vine Al treilea război mondial. Când a fost blocajul Berlinului, când a fost războiul din Coreea, de fiecare dată ne temeam, ah! acum izbucneşte al treilea război mondial! Eram aproape siguri. De aceea am comis în viaţa mea una dintre greşelile care şi acum mi se reproşează: că am acceptat să fiu reprezentantul Comitetului Naţional în legătură cu serviciile speciale occidentale, adică cu CIA şi cu ZDEC-ul francez. Nebunul de Brucan mă consideră că sunt un trădător, un laş. Acum am remuşcări că în acei patru ani, cât am colaborat cu aceste servicii americane, am făcut lucruri care au fost greşite, când am trimis paraşutişti în România, care au căzut din primul moment. Este o tragedie pe care continui să o am, ca un fel de remuşcare.
În fine, voiam să vă spun că noi eram convinşi că ne pregătim de un al treilea război mondial. Am sărit cu paraşuta, am învăţat judo, fel de fel de chestii, aveam 30-40 de ani, credeam că voi participa la al treilea război mondial, asta era atmosfera. În paşaportul meu, care era un vechi paşaport diplomatic românesc, pe care francezii mi l-au prelungit cu pagini suplimentare şi în care căpătasem, datorită unui diplomat spaniol care fusese la noi în ţară, o viză de intrare în Spania, - sigur că acea viză expirase, dar eu mă gândeam că grănicerii spanioli au să vadă că am viza, - mă gândeam că o să merg pe bicicletă până în Pirinei, fiindcă ne aşteptam să vină ruşii. Eram convinşi că ruşii ajung până la Atlantic! În atmosfera asta pleacă şi Issvoran în America, şi fapt este că zeci de mii, sute de mii de români au plecat atunci în America, în Canada, în Australia, în Argentina. Numai să nu mai fim în Europa unde ruşii vor ajunge până la Atlantic. Asta era atmosfera în care noi am trăit până hăt, destul de târziu.
Acum am să mă opresc, nu mai am multe de adăugat, aştept volumul doi, fiindcă va fi foarte interesant, aici avem partea de nenorociri a lui, să avem şi pe cea de realizări - pentru că a reuşit să fie medic în America şi asta nu e totdeauna uşor, a reuşit să pună un ban de-o parte şi banul acela să-l folosească pentru a înfiinţa un Muzeu cu lucruri de arheologie din România, deci să o facă cunoscută în regiunea cea mai îndepărtată din America, în California, care priveşte către China şi către Japonia şi nu către ţări precum România. Să deschidă un fel de fereastră ca să se vadă ce se întâmplă în această ţară din Europa, de unde n-au auzit decât despre Dracula şi Nadia Comăneci – asta fiind cam tot ce se ştie despre România. Aşa că este un mare merit şi aşteptăm şi partea a doua.
Acum ca să fac totuşi o mică critică la partea întâi, care să-i servească la partea a doua: părerea mea este că pentru o carte de amintiri nu a fost destul de selectiv, a dat prea multe dialoguri. Eu cred că trebuie sacrificate. Mie nu-mi pasă ce ţi-a răspuns franţuzul cutare. E drept că dumneata ai scris-o pentru nişte americani care nu cunosc deloc situaţia, pe când în versiunea românească nu mai am nevoie să explic drama României şi să le spun care este situaţia din România. Sunt anumite lucruri care ar trebui condensate, adică arta istoricului şi a autorului de memorii, de fapt lucrul cel mai greu, este să te rezumi. Aş vrea să-l felicit de un lucru: că a ajuns în străinătate, că a izbutit în cele din urmă să supravieţuiască, însă adevărul este că unii au devenit fanţuji, nemţi, americani şi au doar o vagă amintire că au fost români, or, dumneata ai rămas român, asta e foarte important.
Şi acum ultima critică; că nu eşti destul de Isvoranu. Eu care fac istorie şi care în momentul de faţă mă ocup de un fel de schiţă a rolului pe care l-au jucat marii boieri din România, îl învăţ pe el ce au reprezentat Isvoranii în istoria ţării. Erau printre cei mai vechi şi mai mari boieri din Ţara Românească, îi putem urmări chiar până în veacul al XIV-lea şi eu le-am găsit un strămoş cuman, aşa că el face parte din nucleul cel mai vechi, înrudit cu Basarabii şi aşa mai departe. Or, el având o mamă ardeleancă, ardeleanca l-a capturat şi a cam uitat strămoşii lui din Ţara Românească, devenind un bun clujan; aşa că pentru data viitoare, ţine minte că eşti descendent dintr-una din cele mai vechi şi ilustre familii boiereşti ale Ţării Româneşti.


Scriitorul zilei: Pan M. Vizirescu, n. 16 aug. 1903 - d. 26 ian. 2000
  
  
Ultimul gândirist, cum a fost numit nonagenarul spre sfârşitul vieţii sale, P. M. V. s-a născut într-o familie de ţărani din Brăneţ, undeva între Slatina-Caracal şi Craiova, oraş unde şi-a terminat liceul început la Slatina. Ţărani, dar nu chiar obişnuiţi, fratele tatălui fiind unul dintre reputaţii ingineri de drumuri şi poduri din interbelic. Ridicat prin sine însuşi, nu se prea ştie cum. Copilandrul i-a păşit pe urme, în mare parte fiind un autodidact şi trecând clasele în particular. (Un frate mai mic, Smarand, strălucit literat, pierise între timp; un alt frate, avocat, a fost trimis la Canal...). A terminat Literele de la Bucureşti, 1929, iar în 1938 şi-a luat doctoratul Magna cum Laude, cu subiectul  Poezia specificului naţional.
A fost profesor la liceul militar din Cenăuţi, apoi în Bucureşti, succedându-i lui G. Călinescu la catedra liceului Carol I. Debutase în 1922 în  Universul literar  al lui Iorga, a colaborat la  Bilete de papagal, apoi a fost unul dintre protagoniştii  Gândirii  lui Nichifor Crainic, alături de Blaga, Voiculescu, Cezar Petrescu, Radu Gyr.
În 1943 a îngrijit antologia Poezia noastră religioasă; între 1940 şi 1944 a fost directorul revistei  Muncitorul român  şi director de cabinet la Ministerul Propagandei sub Nichifor Crainic şi apoi Al. Marcu. În 1945 este încadrat în lotul "ziariştilor" şi condamnat în contumacie la închisoare pe viaţă. Se ascunsese la rudele sale din Slatina şi a trăit în podul casei acestora timp de 23 de ani: în 1967 a fost denunţat de un vecin. L-au arestat, dar s-a constatat că se încadrase în prevederile legii din 1964 şi a fost eliberat. Abia în 1982 a reuşit să publice un volum de Poeme, susţinut fiind de Şerban Cioculescu, dar şi de Zaharia Stancu. Sunet peste culmi, 1985; Călătorie de toamnă, 1988. După 1989 a publicat câteva antologii de versuri, i s-a reprezentat o piesă la radio, dar abia după dispariţia sa, o asociaţie culturală din Slatina a început editarea integralei scrierilor acestui urgisit al soartei, care în deceniile de recluziune nu a încetat să scrie: poezie, romane, piese de teatru, eseuri, memorialistică. Mereu animat de credinţă şi de credinţă în steaua neamului său.

Citeşte mai mult:
 http://www.rostonline.org/rost/mai2006/pan-bio.shtml

Despre modul cum Securitatea a  încercat să-l racoleze ca informator:
http://www.rostonline.org/rost/mai2006/pan-credinta.shtml
*
I-am pus o placa memoriala in str. Pitar Moș nr. 8. Imaginea casei cu placă memorială apare şi în albumul  Literaturile Bucureştiului, ed. MNLR, 2010.


Și însemnarea din jurnalul acelor ani (Ion Lazu: Lamentaţiile Uitucului, în manuscris):
2 aprilie 1993. La Pan Vizirescu. Cireşul uriaş înflorit din faţa ferestrei de la etajul I. O casă boierească, din celălalt secol, unde se făceau serate muzicale, unde se zice că ar fi venit însuşi. Acest bătrînel fascinant, dens în idei, patetic.
23 de ani ascuns de sora lui, într-o casă peste drum de liceul Radu Greceanu. Ar trebui să o identific, să propun cîndva o placă memorială. P.M.V. a cioplit iconiţe, cruciuliţe, ca unelte folosindu-se de ce-a avut la îndemână: limbi rupte de briceag, spiţe de bicicletă; obiectele artizanale, în modestia şi sinceritatea lor, sunt acum înfăşurate în hîrtie galbuie de sac ciment, strînsă sul cu sîrmă. Zice acest om duduind de idei: niciodată nu-mi ajungea timpul, cîte aveam de făcut. Se ascundea în podul unei case unde trăia sora lui cu familia. Numai noaptea cobora uneori din pod şi făcea câţiva paşi prin grădină... A scris în tot acest timp. Un nepot, în dorinţa de a-l ajuta, i-a îngropat manuscrisele sub podeaua grajdului. Le-a prins umezeala, multe pagini sunt de nereconstituit. Ce păcat!
Am avut norocul să întîlnesc acest bătrîn minunat, care la 91 de ani este mai viu ca noi toţi la un loc. Cireşul acesta e un spectacol, zic. El: Face fructe mari, dar nu le ţine. Zice: N-am scris nici un cuvînt fără să mă întreb unde e Dumnezeu, unde e poporul român. Iorga şi Crainic, cei doi care au deşteptat conştiinţa naţională. Aflând că am publicat zece cărţi, exclamă, către poetul Pan Izverna: Zece cărţi!? Ne-a întrecut...

Poezia zilei, Ion Lazu

 

Abia prin foi...
                       Lui Pan M. Vizirescu

O, ştiu, e soarele în creştet
Şi-n geam se-aruncă valuri verzi,
Dar un apus se-nclină veşted
În care gândule te pierzi.

Din tot ce fusem şi făcum
Abia prin foi de se mai ştie,
A mai rămas deasupra mea acum
Doar mâna palidă ce scrie
Cuvinte ce abia se înţeleg.

Ci mâna e dintr-un mai vechi înec..

(1996)


Alţi scriitori:
Nicolae Balotă, n. 26 01 1925 – m. 2014
Corneliu Sturzu, n. 1935
Grigore Zanc, n. 26 01 1940
Adi Cusin, n. 1941 – d, 21 aprilie 2008



Ion Lazu - Veneticii, fragment (Spre primăria din 


Satu Vechi)





..După o jumătate de oră, în faţa funcţionarului de la Subprefectură, Vera avea să exclame: Ah, azi e Bunavestire! Domnul acela zâmbise, încurcat. Era un bărbat trecut bine de jumătatea vieţii, blond cândva, cu părul rărit ondulat, pieptănat cu grijă pe spate, cu nasul lung şi cu buze prea groase, însă foarte mobile, pronunţând cuvintele cu oarecare întârziere, după ce ochii şi mimica lui deja te anunţaseră la ce să te aştepţi. Din gura cu dinţi de aur cuvintele ieşeau deosebit de clare, încât ai fi putut bănui că în tinereţe acest om umblase la vreo şcoală de diaconi, după care îşi luase singur seama şi ţintise mai sus în viaţă.
Acest funcţionar o cercetase cu atenţie, îi ceruse Ordinul de evacuare şi trecuse la birou, în faţa unui registru nou-nouţ. Nu spunea: deci o gravidă cu trei copii, însă cântărea din ochi situaţia, făcându-se că umblă după toc. O repartizau în prima comună de lângă oraş, în Satu Vechi. Funcţionarul ţinu să precizeze:
- Am mai repartizat acolo o refugiată cu doi copii, femeia se află acum în hol, pentru că mai întâi trebuie să dau un telefon primarului, să ştie despre ce e vorba.

O convinse pe cealaltă refugiată să ia împreună o trăsură: ziua era la jumătate, trebuie să ajungă pe lumină; primarul le aşteaptă; şi copiii, flămânzi, obosiţi, cad din picioare… Ieşiră pe trepte, locul din faţa Prefecturii unde îi lăsase trăsura era gol; se îndreptară spre cealaltă parte a piaţetei, unde zărise două trăsuri. (Firme, vitrine, oameni pe trotuare sau traversând în toate direcţiile.) Trecură strada (Restaurant, Cofetărie, Tutungerie). Vera le cumpără copiilor nişte covrigi de pe o tarabă. Îl întrebă pe birjar dacă le poate duce până în Satu Vechi. În Satu Vechi, unde? La primărie. Ehei, e drum până acolo… Şi se tocmiră la preţ.
Din acest loc de pe trotuar, pe lângă umărul birjarului, zări pentru o clipă, pe deasupra părculeţului, faţada Prefecturii cu trei nivele şi cu un ceas imens în turnul central; numai că limbile arătau o oră imposibilă. Merse în grabă să-i aducă pe copii, care se apropiaseră de un lustragiu tare oacheş, mustăcios şi cu gheb în spate, aşezat la perete, pe un scăunel şi cu picioarele răşchirate până în mijlocul trotuarului, de parcă vroia să pună piedică trecătorilor ce ar îndrăzni să-l ignore; îi atenţiona bătând cu peria în lădiţă, iar în rest, vorbea cu toată lumea deodată, hohotind la cine ştie ce glumă făcută tot de el.
Birjarul trase de hăţuri şi dădu bice; era la deal şi cailor nu le cădea bine. Ocoliră piaţeta. De la colţul parcului, Vera, atentă la copii, să nu alunece cumva de pe bagaje, zări cu coada ochiului, pe treptele de la intrarea Prefecturii, mare îmbulzeală de oameni – refugiaţii care veniseră pe jos de la gară.
  
- Primăria nu e în cătunul ăsta, de-i zice Pârliţi, e peste vale, le lămuri birjarul, cocârjindu-se şi mai tare pe capră, cu biciuşca atârnând. Drumul se îndepărta de biserica din capătul cătunului, făcea un cot adânc şi începea să coboare. Caii ţineau zdravăn, copitele loveau în legături.
Un coborâş tot mai abrupt, "cam ca la Mori" îşi zise Vera. Dar unde erau Morile şi unde armăsarii lui Grigore?! Abia când ajunseră la baza pantei, gata să treacă peste pod, birjarul slăbi hăţurile şi chiar atinse caii cu biciul. Însă nu departe de pod, pe stânga, sub abruptul celeilalte pante, se văzu o fântână cu cumpănă, sub o salcie bătrână. Andrei o prinse de mânecă pe maică-sa şi spuse: Mamă, mi-e tare sete… Vera încercă să-l liniştească: Aşteaptă, mai avem puţin…
 Ptruu ! făcu birjarul, trăgând de hăţuri. Se întoarse spre cei din spate: Daţi-le apă copiilor, cât o să ne ia? Sări jos şi, căutând în preajmă, puse o piatră la roată. Au fost săraţi covrigii, spuse Vera celeilalte femei, destul de tare ca să audă birjarul şi să nu creadă că e vorba de vreun moft. Coborâră în drum, cu copiii după ele. Vera se apropie prima, aruncă o privire în jos: apa era la nici trei metri adâncime; se întinse după ciutură, care atârna undeva, prea sus; o trase deasupra fântânii, o afundă din câteva mişcări şi iute o scoase, plină cu apă. Acum ciutura se aşeză de la sine, ca pusă cu mâna, direct pe marginea roasă a ghizdului. E rece, să beţi cu grijă! îi îndemnă pe cei mici, continuând să se minuneze cât de bine potriviseră lucrurile fântânarii.

Aveau de urcat. Îi cam dădea dreptate birjarului care ceruse ditai preţul. Chiar înainte de intrarea în sat, drumul care o ţinuse oblic, se întoarse pieptiş spre deal, de parcă şi-ar fi pierdut răbdarea. Caii se opinteau, bălegându-se. Apărură casele satului, micuţe, însă frumos văruite şi cu acoperiş de şindrilă, nicidecum de stuf, ca prin părţile Nistrului. Vera simţi o căldură în piept şi, cu mirare îşi dădu seama că în aceste două săptămâni de mers cu trenul văzuse atâtea locuri, atâţia oameni şi în rest numai gări, halte, cantoane, gherete, magazii, triaje, depouri, remize, dar aproape că nu văzuse case şi ogrăzi; sau poate că privirile ei într-adins nu se opriseră asupra lor, de parcă s-ar fi ferit anume. La ce se gândise, în tot acest răstimp al călătoriei? Cine mai ştie?! Altceva îi era foarte clar: Că nu-şi dorise decât să intre într-o casă omenească, unde mănânci la masă, unde te culci în pat, fie el cum o fi. Pur şi simplu, în acest moment nu o mai interesa dacă aceea e sau nu casa ei…
Trăsura ajunsese la răscruce, birjarul trase de hăţuri, roţile intrară în şanţ, pe urma altor roţi care, tăind curba, mutaseră drumul în şanţ, aproape de ghizdul unei fântâni cu roată uriaşă, de fier.
Acum se vedea uliţa lungă a satului, oameni trecând în treaba lor sau opriţi pe la porţi, să se uite la trăsură. Copilandri sărind într-un picior sau alergând de colo colo, sau ciopor lângă gard, sau cărându-se unii pe alţii în cârcă ; toţi încetară joaca, îşi dădeau coate, se luară după trăsură. Unul mai isteţ sări pe marginea drumului, să ajungă în rând cu caii; cu ochii la cei din trăsură, fu cât pe ce să dea în nas, împiedicându-se de stănoaga unui podeţ. Altul, numai în cămăşuţă, deşi măricel de-acum, copil de şcoală, pândindu-l pe birjar, atacă trăsura prin spate şi Vera îl simţi agăţându-se de arcuri. Dar birjarul, păţit şi vigilent, îl dibăcise şi se întoarse să-l ardă cu biciul, însă trebui să renunţe, de teamă să nu-i lovească pe muşterii. Se răsti: Pleacă, mă, de-acolo! Ceara mă-tii! Isteţul care se împiedicase de podişcă trecu iute şanţul, luând distanţă şi apoi îl atenţionă pe birjar: Nene, nene! Băiatu-ăla se atârnă în spatele trăsurii lu tălică! Birjarul se răsuci brusc spre dreapta şi ridică braţul: De-aia ţi-e ţie?! Alaiul se lăţea. Şi încă nu parcurseseră decât jumătate din uliţa satului, atâta câtă se vedea înainte.

- Primăria e lângă şcoală, zise birjarul, trăgând de hăţuri. Ca şi la noi, fu cât pe ce să-i scape Verei, dar îşi înghiţi cuvintele. Acel "la noi" o făcu să i se strângă inima. Şcoala se vedea în stânga, o clădire mai depărtată de la drum, înaltă şi cu ferestre mari. Birjarul oprise în dreptul unei ulicioare, înseamnă că avea de gând să întoarcă aici, unde locul era mai larg. La colţ, un monument cu acvilă, împrejmuit cu gard scund, iar curtea şcolii plină de elevi în recreaţie, jucându-se. Vera îl plăti pe birjar şi îi îndemnă pe copii să coboare, în timp ce Zina îi dădea bagajele la mână, să le stivuiască pe marginea şanţului. Birjarul aşteptă răbdător ca grupul de refugiaţi să se îndepărteze, apoi scutură hăţurile şi întoarse trăsura aproape în loc; acum se vedea bine că ar fi putut face asta şi în dreptul primăriei, dar ce să-i mai zici, le adusese pe femei la destinaţie şi îl aştepta înapoi un drum lung, în gol.
Va urma


Copacii albi, copacii negri...