duminică, 28 ianuarie 2018

Scriitorul zilei: Martha Bibescu, n. 28 ianuarie 1889 - d. 28 noiembrie 1973.


Scriitoarea franceză de origine română era fiica lui Ion Lahovary şi a Smarandei Mavrocordat. Prin căsătoria ei în 1905 cu George Valentin Bibescu, continuator al familiei domnitoare din Ţara Românească, devine principesă, înrudită prin soţ cu altă scriitoare româno-franceză, contesa Ana de Noailles, dar şi cu Elena Văcărescu, iar prin rudele din Franţa înrudită până şi cu familia lui Napoleon. Şi-a făcut educaţia în Belgia. În 1908, în urma unei călătorii prin diverse ţări, inclusiv Persia, împreună cu soţul diplomat, îi apare prima carte de însemnări de călătorie Les huit Paradis, în curând premiată de Academia franceză. Cu numele său sau sub preudonimul Lucile Decaux a scris numeroase romane, unele cu conţinut evocator-istoric, altele de ficţiune, dar şi poezii: Isvoru- Ţara sălciilor, 1923; Papagalul verde, 1923;  Destinul lordului Thomas; 1927; La bal cu Marcel Proust, 1928; Confesiuni şi portrete, 1970; Corespondenţa cu Paul Claudel, 1972, Portrete regale, Raiul naiadei..., A scris eseuri, a ţinut conferinţe. Dintre care destule editate şi la noi, (un Jurnal politic), dar mai ales după Decembrie 1989. A avut un număr record de prestaţii la o emisiune culturală la Radio France. O prezenţă magnetică: frumoasă, inteligentă, instruită, talentată, generoasă, încântând pe toată lumea, căutată şi admirată de mulţi intelectuali de frunte ai Franţei, ai Angliei, ai Europei.

***
Se întîmplă că această rubrică a mea, pe care am iniţiat-o din spirit ludic, nepretenţios, şi ca semn al ataşamentului meu declarat pentru ideea de scriitor român, nu a avut de la început şi cu atât mai puţin în desfăşurarea sa, vreo legătură cu ideea de istorie literară, ignorând prin urmare ierarhiile pe bază de criterii valorice, fiind doar o înşiruire simpatetică de nume care au ajuns într-un fel sau altul până la mine. Căci altfel, văd a se practica în tratate şi istorii literare o discriminare fără excepţie a românilor care nu au scris sau nu scriu în româneşte. O face, spre mirarea mea şi Marian Popa, în foarte temeinica şi echilibrata sa Istorie. (Şi totuşi, din câte înţeleg eu ca ne-filolog, istoria unei literaturi musai să includă şi traducerile, ca fenomen de interacţiune cu literaturile lumii, cu cele vecine sau înrudite în ultimă instanţă... (Iar mai simplu spus, câţi dintre colegii mei de generaţie nu-şi vor fi încropit pospaiul de cultură literară citind traducerile de la Cartea Rusă, apoi şi din alte literaturi, în secetoşii ani 50, când marii noştri scriitori interbelici erau la index?!). Măcar G. Călinescu, în paragraful ce li-l rezervă străinilor, spune fără echivoc, de exemplu despre Panait Istrate: nu a fost şi nu va fi scriitor român. Traducerile pe care el însuşi le-a făcut din propria operă sunt considerate fără valoare, lipsindu-le, chipurile, chiar ceea ce le-a asigurat succesul francez: exprimările de metec. Şi adaugă, cu un fel de satisfacţie: iar istoriile literare franceze nu îl menţionează nici măcar la indice. Căci, o scrisese în acelaşi paragraf, dacă un muzician precum Enescu poate cânta pe toate meridianele, scriitorul (cât este) e al limbii pe care o alege. În articolul cu pricina nu-i face loc decât Annei de Noailles şi lui Ch. A. Cantacuzino (i-am pus o placă memorială!).
Ce bine că nu sunt şi nu mă tentează să fiu critic şi istoric literar! Am citit cu delicii poezioarele Marthei Bibescu: Ţara sălciilor, Flautul de soc. Dar cu şi mai mult profit La bal cu Marcel Proust, care mi s-a părut un preţios pandant la opera marelui francez. Apoi, nu pot uita că Marhta Bibescu a fost soră de caritate pe frontul primului război mondial, un fel de mamă a răniţilor, dar şi o persoană cu minte ascuţită, care a ştiut să le transmită combatanţilor noştri manevre ale inamicului neamţ. Că apoi a avut un rol cum nu se poate mai important în tratativele de la Paris, în urma cărora s-a ivit ca din cenuşă,- întrecând cele mai nesăbuite aşteptări!- România Mare. A rămas până în ultima clipă a viaţii sale, deşi despărţită de ţară, o militantă inimoasă şi cu deosebire influentă întru binele naţiunii. (Acelaşi impact teribil l-a avut asupră-mi opera lui Panait Istrati, indiferent de acuzatele carenţe ale traducerilor; inclusiv confesiunile teribile din Cum am devenit scriitor.).
E chiar minunat că atâtea lucruri care nu încap într-o riguroasă istorie literară îşi găsesc un loc privilegiat în inima cititorului - inocent, cum altfel? - (de oriunde ar proveni ele!), răsfăţându-se el, de pildă, într-o plină de ciripituri dimineaţă de vară, întins în iarba grasă a Parcului Palatului Mogoşoaia - ultima proprietară: Martha Bibescu! - la umbra cărţile în floare...
 Pe când cele două principese ale poesiei, Ana de Noailles şi Martha Bibescu s-au însingurat într-o criptă din cimitirul parisian Montparnasse...
***

Alţi scriitori:
Ion Herdan, n. 1920
Vera Hudici, m. 1999
Felicia Antip, n. 28 01 1927 – m. 2013
Livius Servien n. 1902 – m. 28 01 1959


Ion Lazu - Veneticii, fragment (Vadra)





"Staţi acilea până-l leg, că nu se ştie…", le spuse Dincă. "Muşcă?" “Te face fărâme, nu alta!” Rămaseră la poartă, după ce Dincă se strecură în ogradă, având grijă ca fiara să nu-i ţâşnească printre picioare. Striga la câine, dar acesta, cu coama zburlită, se mai aruncă de câteva ori spre gard, lătrând să se înece şi rupând cu colţii din ulucă. Stăpânul, tot înjurându-l, îi înfipse mâna după ceafă şi îl târî, împingându-l şi cu genunchiul, spre colţul ogrăzii.
Aşteptau în faţa porţii, cu bagajele la picioare. Dincă părea să aibă probleme cu legatul câinelui, îl înjura, îl buşea. Dar şi după ce termină cu el, nu reveni să-i ia şi, pe deasupra gardului, Vera  îl văzu că urcă treptele de la intrare şi dispare înăuntru, tocmai când o femeie, probabil nevastă-sa, dădea să iasă pe uşă, stârnită de la treburi de hărmălaia de afară. "Ce e, Ionele? Cine sunt…?" "Cin’ să fie… refugiaţii! Vin încoa’ pe capete, de frica ruşilor…" "Şi-acu…?" "Şi-acu… Chiţu mi-i dete mie…" "Cum iaca-cui, să-i ţinem noi?""O noapte două, îmi zise, d’aci le caută alt loc…" "Da’ ce-avu cu noi, ozâcă?!""Nu fi proastă, muiere! Că d-alde ăştia o să stea p’aci luni, poate ani. Şi io dacă scap iute de ăştia de-acu, s-a zis, Chiţu nu mai are nas să-mi dea alţii!" "Da’ de ce nu-i băgă la ăsta din spate, că e singur…" "Vorbişi să n-adormi! Cum să bage o femeie la un văduv, nu te gândeşti?" "E-tee! Şi unde-i băgăm?" "Păi unde crezi?  Îi băgăm aci, la drum!" "În ţoalele-ale bune?" "Le iei d-aci!".
Vera se uita la casa lui Dincă. Nu degeaba se gândise primarul la el. Casa avea ceva deosebit faţă de cele văzute până aici: albă, înaltă, acoperită cu tablă, cu prispă închisă; în dreapta, o altă construcţie, ceva mai mică, dar foarte cochetă, iar în spate un saivan încăpător. Toate aceste acareturi, date cu var, străluceau de curăţenie şi aveau un aer milităros, ca trase cu rigla de un meşter maniac, care întinde sfoara şi măsoară de zece ori înainte de a bate un cui. Lemnaru? Asta trebuie să fie meseria lui, sau porecla…
În timp ce privea gospodăria lui Dincă, încercând să anticipeze ce-o aşteaptă, îi auzea, în mare amănunţime, pe cei doi, retraşi în tindă, ascunşi vederii, fără măcar să se mire de asta; ba, mai mult de-atât, fiind în discuţie soarta alor ei, era convinsă că i-ar fi auzit chiar dacă s-ar fi retras în pivniţă, sau dacă ar fi vorbit în gând… În fine, gospodarul reapăru în pridvor şi veni spre poartă.
"Îi detei drumu’ cât fusei plecat, că muierea, de!, pân casă, cu ale ei şi nu ştii cine  îţi intră în curte… Acu haideţi!"  Şi le deschise poarta. Vera le spuse copiilor să intre, apoi băgă pe rând bagajele în ogradă şi închise poarta, trăgând zăvorul : începea să înţeleagă cum mergeau treburile aici. Copiii făceau paşi mici, neştiind ce urmează, îi stăteau în cale Verei, care voia să ajungă mai repede unde avea de ajuns. Nevasta lui Dincă apăruse pe prispă. Noua venită îi spuse de jos bună ziua, dând din cap şi prinse să urce treptele, ţinându-şi echilibrul cu bagajele, atentă şi la fetiţă, care se nevoia în urma ei, trăgând-o de fustă. Când ajunse pe prispă şi ar fi fost să o privească pe gazdă în faţă, aceasta deja dispăruse, aşa că intră după dânsa în casă. O tindă aici, însă foarte întunecoasă, doar într-un colţ licărea focul din vatră. Gazda îi chema însă în altă parte: "Aci să veniţi…"
Păşiră peste pragul înalt, într-o încăpere mare, luminoasă. Copiii, după ea. Dincă la urmă, cu restul bagajelor. Femeia ajunsese în celălalt capăt al odăii, lângă masă şi de acolo le arăta patul, aşezat la peretele opus ferestrei. O ladă mare, în colţul dintre fereastră şi masă, stivuită cu covoare şi perne. Şi un aer neînceput, în care se baricadase tot frigul de astă iarnă. Un sloi în care să te înfunzi, sfârâind. Vera simţi că nu trebuie să se oprească din mişcare şi, privind în jur, întrebă: "Nu e o sobă aici, sau o plită?" "Nu o mai făcurăm, că iarna durmim cu copiii, dincolo…" Şi cum o să stăm în frigul ăsta?! ar fi exclamat Vera, dar îşi muşcă buzele.  Ştia deja răspunsul lui Dincă: Păi ce-mi spui mie? Întreabă-l pe Chiţu, că el te trimise încoace! Are el habar ce e în casa omului?! Aici o să dormim, hotărî Vera şi puse mâna pe pat: teama ei se adeveri – acolo nu era nici o saltea. Un macat dublu, întins direct peste scândurile tari ca osul şi îngheţate bocnă.
Femeia dădu să iasă, dar Vera îi păşi în cale:"Să ştiţi că am cearşafurile mele şi o pătură. Restul bagajelor vin pe tren; aşa că  ne mai trebuie ceva, să punem peste noi, la noapte." "Păi ştiu şi eu…?" făcu femeia şi întoarse capul, spre a-şi da seama ce crede bărbatul ei despre asta. Dar Dincă le părăsise fără un cuvânt, ca să nu zică nici da nici nu. Descurce-se cum or şti! "Să văz…" se codi gazda, trăgând cu ochiul spre stiva de pe ladă, înciudată cu nu reuşise să o dosească. "O să vă aduc o cergă, ceva…"
Copiii erau încă în picioare, dar Vera nu avea răgaz să se ocupe de ei; simţea că femeia lui Dincă vrea să o şteargă înainte de a-i cere una şi alta. Avea de dus o luptă pentru a-i smulge strictul necesar. "E musai să-i îmbăiez pe copii, suntem pe drum de două săptămâni, nu se mai poate…" "Albie am, da e cu rufe la muiat." "Şi atunci…?" "O să le prijon în ceva şi aduc albia, la foc…" Vera nu înţelegea unele cuvinte, dar încerca să deducă despre ce e vorba, ca să nu scape situaţia de sub control. Îi promisese o albie, asta era clar. “Şi cu apa…? "Aducem de su’ dial, de la izvor." Femeia făcu un gest vag, încotrova. Or, lucrurile nu puteau rămâne încurcate. O oră, două şi se întunecă, îşi zise refugiata. De mâncat au să mănânce ei mai încolo, acum să vadă ce poate face cu baia copiilor. Să-i frec cu cârpa săpunită, altfel ne năpădesc păduchii, îşi zise. Se trase din drumul gazdei, poate o să-i aducă albia promisă. Se mira cu câtă străşnicie se ţine la distanţă această femeie, parcă de teamă că noii veniţi îi vor cere cine ştie ce hatâruri… Sau… s-o fi temând că avem  păduchi?! Asta ar trebui să-i dea ghes, la o adică.
"Mamă!"… scânci Ancuţa. Vera o luă imediat în braţe, îngrijorată. Bieţii copii, sunt zdrobiţi de oboseală! O ridică pe fetiţă pe marginea patului, îi desfăcu şireturile, îi scoase botoşeii, apoi băieţilor, aşezându-i unul lângă altul pe pat; puse o pătură pe picioarele lor; le văzu ochii, de aproape. Un fior o străbătu, de slăbiciune: Copiii mei! "Staţi aici cuminţi! Da, Mihăiţă?"  
Trecu iute în tindă, dar femeia nu era de găsit. Făcu doi trei paşi spre vatră, cu grijă, încercând să se orienteze în semiobscuritate. Pe vatră, în jurul focului, câteva oale de lut burduhănoase, înnegrite de fum. Pământ pe jos, în tindă, pe când dincolo erau duşumele.
Uşa se deschise şi femeia dădu cu ochii de Vera care se fâstâci, pe moment, de parcă ar fi fost surprinsă într-un loc unde nu avea ce căuta: o intrusă! "Vă aşteptam cu albia", spuse. "O adusăi, păi dar! Da o lăsai răzimată de scară, să se scurgă o ţâră…" "Mă duc după apă la izvor, mi-ar trebui nişte găleţi…""Găleţi? N-avem. Adică ar fi unele p’aci, pân grajd, da taman le dădui de mâncare la ăle lighioane…" "Şi atunci…?" "Io aduc cu vadra de colo, mai e niţică apă-n ea…" Şi arătă vadra aşezată pe un taburet, în stânga intrării: un vas din lemn, cam ca un hârdău, însă prea mare şi cu două toarte găurite. "Şi… cum o duceţi?" "În cap, păi, cu glamnicu’ ăsta". Şi îi arătă un colăcel de cârpă, aşezat pe colţul taburetului. Nu cred c-aş putea, vru să spună Vera ; dar buzele ei rostiră altceva: "Goliţi-o, văd eu ce-oi face!" Dar deja ştia cum o să procedeze; iar în rest nu avea timp de pierdut.
Înşfăcă vadra şi pe-aci ţi-e drumul! Însă vasul era mult mai greu decât îşi imaginase: din doage groase, strânse în cercuri de fier, tare incomodă de dus în mână. De cum ajunse pe ulicioară, Vera o puse pe umăr, gândindu-se că de-acum n-o mai vede nimeni. Dar din cealaltă parte îşi făcu apariţia o fetişcană; venea repede la deal, bătând alandala din braţe şi ducând pe creştetul capului o oală cu apă –  numai că, pe cât de dezordonate îi erau mişcările, vasul plutea deasupra fără cea mai uşoară clătinare şi nici vorbă ca vreo picătură să se risipească! Impresia fiind chiar asta: că trupul fetişcanei făcea o mulţime de mişcări periculoase, iar gâtul i se încovoia în fel şi chip, numai şi numai ca ulcica să înainteze lin, ca trasă pe sfoară. Asta o de uimire şi admiraţie, dar în ce o priveşte, va trebui să se descurce în felul ei. Uliţa răzbătea pe panta dealului, desfăcându-se în câteva cărări; o luă pe cea mai bătătorită şi iute ajunse la izvor, într-o viroagă, sub două sălcii tinere.
Aşeză vadra pe marginea jgheabului, în dreptul vânei de apă care curgea dintr-o ţeavă groasă, de fier. Din când în când încerca vadra, să vadă cât e de grea şi dacă o va putea duce ; pe de altă parte n-ar fi vrut să se înşele cu nici o picătură, fiind vorba de baia a trei copii. Trase vadra de-o parte, o împinse iar sub şuvoi: vasul era aproape plin şi l-ar mai fi lăsat…
Pe sub broboadă avea un batic, aceasta fiind ideea ei: să treacă baticul prin cele două toarte, să înnoade colţurile şi să ducă vadra. Zis şi făcut. Colţurile baticului se ajungeau, dar nu se puteau înnoda. Ah, îşi zise, am să leg fiecare capăt cu toarta lui. Numai să reziste materialul! O să reziste, că nu are încotro - şi dacă nu baticul, atunci broboada! Cu mare ce reuşi să urnească vadra şi să o aşeze jos, în cărare.
Apă, nimic altceva decât apa cea mai limpede. Atunci, de unde această greutate care îţi smulge braţele din umeri?! Totuşi, trebuie să o duc! îşi zise. Şi am să o duc chiar de va fi să cad lată, după aceea! Se vedea chinuindu-se şi desnodându-se la fiecare pas; ştia urcuşul şi îşi dădea seama că va trebui să aşeze mereu vadra jos (bini-işor, să nu verse o picătură!) Ar fi chiar păcat să risipesc din ea, după ce o voi duce atâta cale! Mai bine să vărs acum oleacă: două căni, nu mai mult: un val mic peste buza vedrei… Nu-i mai rămânea decât să numere trei patru paşi, până la prima oprire şi apoi de douăzeci de ori pe-atât, de o sută de ori, asta nu mai avea importanţă…
Va urma 



Ion Lazu - Un ocol complet al Gropii Văcărești, I
... Ieri la prânz, pe vreme bună, cu soare prin ușoară ceață; pe un dig noroios sau încă înzăpezit, cu trei bicicliști la o oră și jumătate; cu cu două femei, una gestantă, cealaltă cu pruncul în marsupiu...; lacul complet înghețat; nici măcar o singură pasăre...Ce se fac vidrele, vulpile? Așteaptă dezghețul...