marți, 23 ianuarie 2018

Descriere: *

Scriitorul zilei: Ileana Mălăncioiu, n. 23 ianuarie 1940   
           









A doua fată dintr-o serie de patru a unei familii muscelene (Godeni), viitoarea poetă a făcut liceul la Câmpulung, absolvit în 1957, a urmat Filozofia la Universitatea din Bucureşti, luându-şi licenţa (1968) cu Locul filosofiei culturii în sistemul lui Lucian Blaga, apoi doctoratul cu Vina tragică, 1977. A fost redactor la Televiziune, la revista Argeş, la Animafilm apoi la Viaţa Românească, din 1980 până în 1988, când şi-a dat demisia în semn de protest faţă de presiunile cenzurii. Apucase să publice din Noica, Liiceanu, Pleşu. După 1989 a lucrat la Revista 22, la editura Litera şi la România literară.
A debutat cu poezii în Luceafărul, 1965, iar în volum cu Pasărea tăiată, 1967. Au urmat volumele de poezii: Către Ieronim, Inima reginei, Poezii, Crini pentru domnişoara mireasă, Ardere de tot, Peste zona interzisă,1984, Sora mea de dincolo, Linia vieţii, 1982, Urcarea muntelui, 1985; în 1996 îi apare o antologie de Poezii la Vitruviu, în colecţia înfiinţată de Mircea Ciobanu. Între timp îi apăruseră câteva volume antologice, inclusiv în colecţia Biblioteca pentru toţi. Câteva ediţii bilingve, în franceză, în engleză, în suedeză, în germană.
Eseuri şi publicistică: Vina tragică, 1978; Călătorie spre mine însămi, 1987; Crimă şi moralitate, 1993; Cronica melancoliei, 1998; A vorbi într-un pustiu, 2002; Recurs la memorie, 2003. Exerciţii de supravieţuire, 2010. Unele volume au fost reeditate la edituri prestigioase. Premii ale USR, ale Academiei.
O poezie meditativă, abstrasă din context, de o anumită monotonie semnificativă, plasată ca sub hipnoza unui vis-coşmar, pe care poeta încearcă să-l descifreze, să-l îmblânzească, să-l decodeze - să-l stilizeze până la urmă. Un descântec împotriva răului ce se insinuează în sufletul omului, totdeauna singur în faţa existenţei, a morţii prin urmare. Trebuie să existe o motivaţie a marii forţe de persuasiune a acestor poeme, toate înnegurate, evoluând cu o lentoare terifiantă, rău-prevestitoare, atrăgându-te în vortexul unor spuneri oraculare, doar aparent asemenea cu vorbirea curentă.
Dintre poetele sfârşitului de secol şi mileniu, Ileana Mălăncioiu este una dintre cele mai importante, dimpreună cu Ana Blandiana, Constanţa Buzea, Angela Marnescu, Nora Iuga, toate ajunse la pragul celor şapte decenii. Ileana Mălăncioiu, o certitudine a liricii româneşti postbelice, mereu în atenţia criticii literare, receptată cu înalte aprecieri, dar şi cu succes constant la cititori.
Toate poetele numite mai sus şi-au câştigat un prestigiu bine meritat, unanim considerate ca nobeliabile, dacă ruleta suedeză ar indica vreodată şi numele României.
Am remarcat-o pe tânăra studentă încă la cenaclul Labiş, unde a citit de câteva ori, cu mult succes şi unde avea mereu un cuvânt greu de spus cu privire la poetul care citise în seara respectivă. Frecventa şi alte cenacluri: Neculuţă, Junimea, unde se desfăşura inevitabilul Adrian Păunescu. Am obţinut un autograf pe primul volum Pasărea tăiată. În Himera literaturii, Curtea Veche, 2007, evocând serile magnetice de la Cenaclul Labiş, îi fac poetei partea cuvenită. În Scene din viaţa literară, Ideea europeană, 2007 este adesea semnalată, în contextul de dinainte de Decembrie, la restaurantul Uniunii scriitorilor. Am luat parte împreună la numeroase lansări de carte la Târgurile Gaudeamus. 
La începuturi, din nu ştiu care motiv sau fără vreun motiv, îmi făcusem impresia că ar proveni dintr-o familie de basarabeni refugiaţi ca şi ai mei. De aici un plus de atenţie, chiar o duioşie confraternă. Când lucrurile mi s-au clarificat, sentimentul meu, în niciun fel exprimat vreodată, nu s-a şters. Rămânem în frăţia cultului pentru Poezie.

Poezia zilei, Ileana Mălăncioiu

*
Să mi se ia pentru o vreme trupul,
să rămân suflet şi atât,
să plâng cum plâng sufletele singure
când li se face urât.
Să mi se lase amintirea că am fost
trup şi suflet odată,
să mi se lase chinul vinei mele
şi dreptul de-a fi judecată.
Să-not în marea Lui cea mare
şi să mă-nfricoşeze înotul,
din când în când să fii şi tu alături
Şi-apoi să cred că ai pierit cu totul.
Să nu îmi fie clar cuvântul Lui
Să-ncerc să-l aflu şi să mă-nspăimânt
Să mi se lase toată îndoiala
Pe care am avut-o pe pământ.


Alţi scriitori:
Al. Odobescu, n. 23 01 1834 –m. 1895
Letay Lajos, n. 23 01 1920 – m. 2007
M. H. Simionescu, n. 23 01 1928 – m. 2011
Valentin Taşcu, n. 23 01 1944 – m. 2008
Gelu Negrea, n. 23 01 1945  



Ion Lazu - O evocare Elisabeta Isanos, III
 n. 8 iulie 1941 - d. 11 ianuarie 2018

Description: im90nAh_wSqeFc6oCF53tFH2Wn8ZB1MxqpmGavpEManxJ2aTKcgqQcfo4AHerFNxDYczcw=s94

Domnișoara Mierlă

Eram din lumea asta ca și scoasă. 
Un colț, o scară, podul vechi de-acasă,
Mergând pe străzi pustii în miez de iarnă
Trăgeam cu ochiul prin perdeaua groasă.

Ca domnișoara mierlă pe pământ
Mă furișam și m-ascundeam să cânt,
Și rușinoasă și nerușinată.
Scoteam un vers și-l ascundeam în gând.

Ziceam: N-aș vrea să fie cun nu este,
Pereți, minciuni, bărbați, copii, neveste,
Așa e lumea-n care mă strecor
Și-mi place cum se face de poveste!

Nu m-aș mira să fiu și eu ficțiune
Într-o minciună infinit de-adâncă,
Murind de dor de propriul adevăr.
Să intru-n timp, să răscolesc în scrum!

Sunt ori nu sunt? Nu pot răspunde încă.


Mademoiselle Merle

Toujours en marge, coins, escalier
de la vieille maison, le chaud grenier,
des soirees dhiver, des rues desertes,
un coup doeil a la fenetre couverte...

Mademoiselle Merle, faufilee
dans l’ombre pour chanter son air,
Honteuse ehontee, toujours en cachette
je poussais, invisible, mon vers.

”Je ne voudrais pas que ca change de style:
murs, mensonges, enfants, femmes, maris,
c’est ca le monde ou   je me faufile
et j’aime la fable immense qu’il nourrit!”

Suis-je moi-meme fiction? C’est possible
si le mensonge est assez profond...
Par nostalgie de moi veritable,
penetrer dans la temps et fouiller dans la cendre...
Suis-je? Ne suis-je pas? Personne ne repond.

(traducerea în franceză aparține autoarei)


Balanţa

Simt tremurarea mãrii de departe,
cu greul ei pe tas mã cântãreşte,
ca sã mã urce-n cer, în zãri descreşte,
scãzând sub mal ca apa Mãrii Moarte.

Uitându-şi urma-n aerul golit,
adânc din înãlţimi se va lãsa,
când eu apãs ca plumbul, urcã ea,
îşi scoalã-n zare muntele lichid.

Ce-am sã mã fac dacã disearã plouã
şi cad pe tasul meu darale mici?
Ne-apucã ameţeala pe-amândouã,
leşinã marea-n zãri, şi eu aici.


Sensuri 

Reintrã lacrimile pe canale,
se-ncuibã viermii în rotund de mere,
sub nave se scufundã marea moale,
pãmântul se taseazã sub tãcere.

Elanul spre adânc începi sã-l simţi
când se sfârşesc poveştile-n poveste,
cum se dãrâmã un fişic de-arginţi,
ai vrea sã vezi ce zace sub ce este.

Dar în oglinzi, adânc şi-nalt se-ncurcã,
atenţi copacii când în lac se vãd,
se bucurã când e de fapt prãpãd,
coroanele-n cãdere parcã urcã.

Pãmântul naşte munţi, şi valuri marea,
din viermi ies fluturi, crinii sar din cepe,
comori renasc... Uitându-şi brusc urmarea,
povestea rãsuflatã-abia începe.


Carcasa

Când scriu fãrã mâini, înnegrindu-mã-n gând,
mai șterg, mai bifez ori mai schimb câte-o frazã,
şi stau nemişcatã -n adânc alergând,
din gros încleiatã-ntr-o fostã amiazã.

Sã nu mã treziţi, cãci poeme se rup,
sincope au loc şi blocãri de artere,
fluidele calde stau fãrã putere,
şi cheagul de vers nu mai curge prin trup.

Pe dos decât alţii mã faceţi sã mor
când frânele faptei mai frâng câte-un vers:
aceea pe care-o-ndemnaţi uneori
e fixul vehicul al frazei în mers.

De sute de pene-am zãcut pânã-acum,
cândva o sã vinã o ultimã oarã,
silitã voi fi şi împinsã la drum:
carcasã din care poeme coboarã.


Viile arse
În ţara cu viile arse,
toţi umblã cu gurile
negre de struguri.
În ţara cu limbile smulse,
toţi umblã
cu cântec în gât,
cântã de frunzele verzi,
în ţara
fãrã nici o pãdure.
Publicul bate
din palmele dure.
Cerul nu spune nimic,
ninge şi-atât. 



Te culci om liber

Te culci om liber şi te scoli legat,
Ai adormit într-un minut de pace,
şi-n timpul nopţii, iar rãzboi se face,
şi te trezeşti de oști înconjurat.

Te culci sperând în zorile opace,
şi te trezeşti la ziuã disperat,
Adormi pe-obraz de altul mângâiat,
şi singur eşti când pulsul nopţii tace.

Om tânãr te-ai culcat, te scoli bãtrân,
Te scoli cãrunt, când te-ai culcat valid,
Te culci – gând slobod, te trezeşti în ham...

Eu, din ce-am fost sã fiu, cu ce rãmân?
Ştiu cã mai bine nu mã mai trezeam,
şi totuşi ochii singuri se deschid.




Ion Lazu: Elisabeta Isanos - Drumul spre Ombria (Din vremea ciumei roșii)
                                                            partea a doua

(Ca să înlătur orice posibilitate de răstălmăcire a spuselor mele în privinţa literaturii autoreferenţiale, subliniez faptul că nu interesează absolut deloc dacă autoarea a intervenit asupra textului iniţial al jurnalului 66-88, sau cu o exprimare a lui G. Călinescu, referindu-se chiar la romanul Cordun, al lui Eusebiu Camilar (suntem în familie): „Nu ştiu dacă scrierea e net autobiografică, ori e o simplă invenţie la persoana întâi. În sfârşit, chestiunea aceasta e secundară.(s.n.)”. Şi punctum. Acum alt aspect, conex: în anii din urmă s-a bătut monedă pe ideea că scriitorul postdecembrist ne livrează un jurnal contrafăcut, cu alte cuvinte un text ajustat/măsluit, care să acrediteze opoziţia la regim a autorului, rezistenţa-dizidenţa sa etc.; se urmăreşte de fiecare dată discreditarea autorului de literatură autoreferenţială, prezentat ca inexact, subiectiv în exces, deci necreditabil, însă direcţia loviturii principale este de fiecare dată aceeaşi: anularea oricărei mărturii cu privire la oribila perioadă comunistă. Ce ar mai fi de luat în seamă într-un jurnal unde autorul îşi cosmetizează poziţia?, par să spună aceşti comentatori dintr-odată imparţiali – şi nu sunt puţini. (Şi toţi au lucrat la ziare centrale, cum altfel?) Or, pe un adevărat cititor de literatură nu-l mai poate interesa, după 20 de ani de la „evenimente” poziţia politică a autorului, nici propriu-zis ce ne spune el despre ororile „epocii de aur” – le ştim cu toţii prea bine!, nu le vom uita niciodată -, ci îi pot reţine atenţia doar virtuţile literare ale textului ca atare.
Mă simt dator să menţionez alte câteva jurnale de scriitor care mi s-au impus la momentul apariţiei lor: Jurnalul fericirii, de Nicolae Steinhardt, printr-o întâmplare vecin de bloc cu dna Isanos, Jurnalul unui poet leneş, de Victor Felea, Zidul martor, de Florenţa Albu, Bărbatul şi cele trei morţi ale sale, de Mihai Cantuniari. Cu Drumul spre Ombria, E.I se alătură fără inhibiţii acestui pluton de elită. Nu-i vom uita nici pe Ion Iovan, Radu Mareş, Vasile Andru, Daniel Vighi şi Ştefan Dimitriu, cu excelentul său roman Lasă zilei scârba ei.)
Poate ar trebui subliniat un aspect demn de o atenţie specială: la E.I. există o legătură indisolubilă, o condiţionare sinecvanon între demnitatea umană şi harul scriitoricesc, între morală şi vocaţie. „Nu vreau privilegii, doar să exist, nici asta nu se mai poate fără porcării. Suntem în mâna ticăloşilor.” P. 225. Elisabeta Isanos este un om hipersensibil, delicat, de tot neagresiv, un om al demnităţii şi modestiei, care ţine cu dinţii să nu-şi piardă respectul de sine, însă care nu poate evita nicicum malaxorul dictaturii roşii. Dar, avertizează autoarea: „N-ai să auzi nicio piatră strigând. N-am să strig nici eu.” p. 229. (În fapt, ce sunt ordinarele pietre din albia unui râu, la care privim mefienţi, dezinteresaţi odată pentru totdeauna? Ele sunt, oricât ar părea de surprinzător, rezultatul unei eroziuni nesfârşite, sunt nucleele tari ale unor blocuri imense desprinse din versantul muntos şi angrenate într-o moară cu abrazivi care înlătură colţurile, rugozităţile, zonele sfărâmicioase, necimentate, rezultatul fiind aceşti ovoizi nespectaculoşi, pe cât de indestructibili, cu suprafaţa şlefuită la maxim – tot astfel şi personalitatea umană în morişca nemiloasă a vremurilor comuniste.) Se sumeţeşte autoarea: ”De ce să fiu mai prejos decât pietrele?” p. 230.
Scene, decupaje din peisaj, senzaţii, alături de parabole, etimologii, basme, folclor, note despre cărţi citite - însă o extrem de severă, aproape inumană stilizare a materiei, fără excrescenţe, lungiri, redundanţe, cu grijă maximă pentru acurateţe şi expresivitate. După ce crezi că s-a spus totul, că tema s-a epuizat definitiv, autoarea revine, acum sau mai târziu, cu o forţă şi o prospeţime şi o inventivitate care cucereşte: „Aş vrea să fiu lângă tine când vei reinventa lucrurile, cu stângăcia lui Dumnezeu de la început, când experimenta variante de fluturi, şi de milă fiindcă erau frumoase, le-a lăsat pe toate să existe.” p. 243. Autoarea se individualizează printr-un limbaj original, cu exprimări îndrăzneţe, pe cât de exacte şi revelatorii. Motivele revin, prelucrate ca variaţiuni; singur motivul ferestrei, cu simbolistica sa inepuizabilă, ar putea face obiectul unei dizertaţii fastidioase.
Paragrafele nu au semnificaţia ce li se acordă în mod obişnuit. După punct, urmează altă idee, un insert, încă unul - este un stil al curgerii printr-o conductă sub mare presiune... O chestiune de importanţă vitală: „Să te strângi cât mai mult, să te ghemuieşti ca fătul în burtă. Pumnii la gură se umplu de aburii răsuflării, genunchii ating pieptul. .. Acum fără tertipuri nu mai trăiesc decât pietrele. Dacă mâine dimineaţă mă mai trezesc, voi fi ca ele.” p. 230
Este o luptă nemaisfârşită, care începe în zorii zilei, cu primul gând, cu prima iniţiativă într-ale scrisului şi care nu se termină nici seara, ci continuă în orele de insomnie sau în visele-coşmar. E.I. nu se trezeşte la program, în zori, ci pentru a-şi descifra visele de peste noapte. „Când mă aşez la scris, toate se îmbină şi se împacă, eu însămi sunt o parte acceptată a nopţii.  Poate că scrisul e un ritual, în care gestul contează, ca în dragoste... Exist, oare nu-i de-ajuns? Scriu prin somn, cu verigheta pe cearşafuri... Plouă, apa bate în geamuri, lunecă pe sticlă, crengile se zbat în lumina crudă, şi toate se petrec fără ţipăt. Şi dacă eu sunt ţipătul?” p. 66
Când se întreabă, insistent, în panică: Ce am făcut cu ziua mea?, E.I. nu se referă niciodată la obligaţiile sale profesionale ori familiale, ci de fiecare dată la rezultatele scripturale ale zilei respective. Poate să pară ciudat, dar din textul memorialistic au fost expurgate în mare parte detaliile de viaţă personală -, nu ne putem face nici cea mai vagă idee despre programul unei zile din viaţa autoarei, cu atât mai puţin vom avea cronica măruntă a zilei, o sinteză a săptămânii ce a trecut, a lunii,  etc., ca să rămână în discuţie numai ideea pură, tema scrisului ca atare, în condiţii de dictatură, de cenzură şi autocenzură. „Dar cum să nu iubesc miezul nopţii, singurătatea, adevărul?” p.132. „Cel mai propice timp este dimineaţă, cu mintea limpezită de impurităţile de ieri ca apa la maluri, înainte de prima atingere... Rămân în pat, încercând să împac starea de trezie cu amintirea somnului, un fel de a dormi şi a veghea totodată. Scriu ca o centaură, jumătate în căldura patului, jumătate în aerul răcorit de fereastra deschisă, cu pixul în loc de arc.” p. 53.
Pe parcursul a 300 de pagini nu aflăm decât foarte puţin despre şcoala unde predă autoarea, despre elevi, despre colegi: o scenă cu directoarea, alta cu un coleg care plânge în cancelarie, o seralistă căreia îi murise un copil în accident; căderea pe pervaz a unui pui de turturea; ieşirile la muncă voluntară-obligatorie, pe orice vreme şi neapărat în ziua de Paşti; ieşirile la stâlp... In rest, mersul pe străzi spre şi de la şcoală sau mersul pur şi simplu, ca anestezic, ca modalitate de a rămâne singur cu derularea în minte a propriilor gânduri, dezgrădite, lăsate în voia lor. Sunt privirile autoarei, care scanează ziduri şi străzi şi mişcarea impersonală a oamenilor, şi este prezentarea obstinată în faţa coalei de scris. Ar fi de tot curios acest gest obstinat, dacă nu am înţelege că aici este vorba de stil, de o drastică triere a materialului diaristic, pentru a ni se livra doar esenţa distilată din anii de trudă scriitoricească. Recunoscându-şi vinovăţia pentru viaţă netrăită, pentru familia neglijată, de fapt E.I. ne induce sentimentul că în spatele mărturisirilor sale auto-incriminatoare se ascunde cu mare abilitate o scoatere din cauză a respectivelor teme, care desigur nu au cum să lipsească din materialul jurnalului primar, însă au fost eludate în Ombria, din extremă delicateţe, dar şi pentru a pune mai eficient în pagină tema dominantă a scrisului-sacrificiu.
Interesant este şi acest aspect: poeta nu se însingurează în faţa jurnalului său dintr-o pornire elitistă, discriminatorie, arogantă, sfidătoare la adresa omului de rând, ci e vorba de o tentativă temerară recuperatorie, de realizare personală plenară, de a-şi valoriza harul, vocaţia, menirea pe pământ şi printre semeni. Demnitate, îndepărtare de frivolităţi şi răsfăţuri, modestie, asceză, repudiere a futilităţilor, detaşare faţă cu ierarhiile şi zădărniciile vieţii sociale.
Poeta scrie despre fascinanta lume exterioară, în desfășurare prodigioasă, inepuizabilă dar mai cu deosebire scrie despre lumea spirituală a fiinţei umane, cea a sentimentelor şi ideilor, a conştientului, o lume nelimitată, proteică, a cărei cercetare poate face fericirea cuiva, dacă se renunţă la abordările gregare.  În spatele aparenţelor înşelătoare vrea să dibuiască esenţele, sensurile adânci, durabile. „Ceea ce mintea adaugă realităţii nude, mai pustie decât luna...” p. 228
După edenul copilăriei, după excursii tinereşti la munte şi la mare, drumurile se restrâng în jurul casei din centrul Capitalei, se reduc la deambulări pe străzi, de-a lungul cheiului Dâmboviţei, pe dealul Uranus, martoră a demolărilor traumatizante... Şi ca singur refugiu, ieşirile sporadice la  o staţiune de alimentare cu apă a capitalei, spre valea Argeşului, unde au grijă de protejata lor Dora, o iapă bătrână, uitată de lume, însă intangibilă, căci figurând pe inventar... O insulă sau o oază în deşertul uman al vremurilor roşii. Claustrat între graniţele cu sârmă ghimpată ale propriei patrii, care nu te lasă nicicum să o părăseşti, te sufocă la pieptul ei autist.
În mână cu textul Elisabetei Isanos, tentaţia de a da citate este irezistibilă, iar renunţarea aduce cu sine frustrări teribile:„Toate mi se par uneori mutilate, sub aparenţa neştirbită, trebuie să mai adaug ceva, să mă adaug umbrei, locului gol; toate fac o sumă la care trebuie să mă adaug. Luna nouă, ca un semn făcut cu unghia în piele, răspunsuri moi ca plumbul la întrebări care dor. Pe drumul ăsta nu mai există întoarcere. Am lustruit pagina cu mâneca, până când zborurile se văd în ea ca în sticlă.” p. 69 (Dacă aceste citate nu cunving, nu cutremură, zadarnice sunt toate susținerile mele...)
În timp, poeta sesizează o agravare a situaţiei noastre generale; de unde la început vizase o soluţie personală, trăind în izolare programatică, autoarea se radicalizează, ea trece fără echivoc la o cronică neagră, a primejdiei ce ne ameninţă pe toţi, fără deosebire: consemnarea  în notă elegiacă capătă accentele unei apocalipse sui-generis.
„Scrisul meu a eliberat vulturul din cuşcă. Am trecut într-o zi pe la uşa unei cârciumi, l-am văzut, toată noaptea am scris despre el, despre ruperea plasei şi zborul în slavă... Există sfere de influenţă care se întretaie, sunt sigură că fiecare fiinţă are raze cu care poate face orice. Eu am lucrat cu ale mele pentru eliberarea unui vultur.” p. 68
Nu lipseşte consemnarea unor evenimente importante: moartea lui Stalin, invadarea Cehoslovaciei, revolta minerilor, revolta de la Braşov... studentul ceh Jan Palas, schiorul român..., („Mă gândesc la cămaşa inflamabilă a eroilor...”, p. 46), cutremurul din 77  „M-am dus la geam, nu mai recunoşteam nimic, blocul vecin dispăruse şi vedenia cerului liber m-a izbit ca o lovitură de berbece.” p. 78; zborul spre Lună, demolările din capitala ajunsă la cheremul unui paranoic cu propensiuni faraonice: „Să nu mă sfiesc, să nu-mi pun oprelişti cuvintelor... dar n-am putere, m-a sleit frigul, am ajuns că şi somnul mă oboseşte. Pământul mi se pare bolnav ca un om. ... Locul e strâmt, murdar, respir aer respirat... Merg pe acelaşi drum, printre case vechi care se jupoaie...” p. 204, însă totul se întâmplă acum, în continuumul prezentului din jurnal. Şi diagnosticul fără drept de apel: „Suntem un popor de exilaţi.” p. 256.
În deambulările sale poeta are sub priviri zidurile coşcovite, vomitând tencuiala dezagregată (vezi şi Istoriile lui Mircea Ciobanu) -, sunt crăpături în pereţi, denivelări în caldarâmul de pe strada Colţei, praguri putregăite, uşi scorojite, ferestre cu priviri inegale, demenţiale, unghiuri sălbatice între imobile, fum şi praf şi gratiile ploii – suprafeţe ale realului prin care autoarea deambulează, cu priviri alunecând mereu neatente, pândind o iluminare lăuntrică, enigmaticul gând al clipei: „Ani la rând, mergând spre şcoală, am urmărit cum supravieţuia un trandafir într-o curte în timpul iernii. Merită oare să treacă zece ani din viaţă ca să vezi un trandafir pe o stradă dosnică? Cu niciun pas nu m-am abătut. Victoria mea de-o secundă pe pagina albă mă face să suport restul.” p. 86 „Adevărata minune e faptul că scriu, uitând folosinţa comună a lucrurilor; ce mai contează apoi câteva fraze mâzgălite? Le las doar ca să se ştie că am existat în toiul poemului.” (s.n.). „Între paginile pădurii, cânta o pasăre fără identitate, cimitirul se zărea printre copaci, departe se vedeau depozitele luminii.” p. 51. Să spui atâtea lucruri complicate, de un extrem rafinament, de aleasă inspiraţie şi alături, cu tot curajul, să treci enunţuri foarte simple, înălţătoare în umilitatea lor...
Încrederea în sine, neînduplecarea în faţa tentaţiilor, apărarea cu ghearele şi cu dinţii a ideii de demnitate. Şi absoluta modestie. Jurământul de supunere şi sărăcie. Poeta renunţă apriori la toate beneficiile colaboraţionismului, nu are nimic mai de preţ decât propria reputaţie de scriitor nealiniat. În momente de derută, din colţul ei de recluziune, strigă catalogul marilor poeţi ai lumii, îi invocă, spre a se salva din marasm: Antonio Machado, Emily Dickinson... Eminescu...
Scriitorul nu are decât doi timpi ai respiraţiei sufleteşti, ambii trăiţi la intensitate maximă: când scrie şi când nu scrie, în aşteptarea clipei de graţie. După amânări şi aşteptări nedesluşite, vine scadenţa, vine momentul scrisului, viitura care șterge totul în calea sa...
Forme nesfârşite ale marasmului... Un recviem al naţiei, cutremurător... „Din moment ce e nevoie de scris, înseamnă că anumite lucruri nu se pot spune.” P. 211. „Şi asta nu se petrece nici în închisoare, nici într-un lagăr cu sârmă ghimpată, ci în viaţa de zi cu zi.” p. 217. Dar atenţie: această cronică neagră, doldora de frumuseţi stilistice, a fost scrisă, de-acum peste ea nu se mai poate trece!, cum îmi spunea bătrânul Iosif Cireşan Loga, ţăran care a făcut trei ani D.A. la Canal, nevinovat, nejudecat...”E o cronică pe care vreau s-o las, în versuri libere. Nimic din ce se întâmplă nu este mărunt. p. 211. De la această carte, ne putem întoarce cu atenţie şi receptivitate la cărţile de poezie ale Elisabetei Isanos, la romanele sale; îi vom acorda credit deplin autoarei, vom înţelege mai bine şi în profunzime sensurile, simbolurile, mesajele sale. Notează autoarea cu amărăciunea resemnării: „Eu sunt în situaţia mai rară a celui uitat înainte de a fi cunoscut.” p. 212
Totuşi, care ar fi sensul adânc al demersului autoarei? Căci ispitirile, se subînţelege, nu încetează prin simpla instalare la masa de scris. Sunt cunoscute tentaţiile de a colabora, de a ceda, pentru diverse facilităţi, pentru bani buni, pentru prerogativele favoriţilor regimului, pentru succes, faimă, premii etc., etc. Însă aici intervine un distinguo: la masa de scris cedările depind numai şi numai de autor. În literatură poţi face oricâte compromisuri, mai mici sau flagrante, neruşinate, însă nimeni nu te poate constrânge să scrii împotriva voinţei tale. Măcar atât. Din acest ultim motiv, E.I. consideră scrisul drept proba supremă pentru a rămâne demn, nesupus, necorupt, liber să te exprimi la dimensiunile şi intensitatea vocaţiei proprii. Abia acum ni se arată clar miza cea mare a Drumului spre Ombria, spre puritatea acelui cristal despre care amintea Pliniu, dar identificarea nu mai este posibilă. Ombria, această piatră misterioasă, ca şi uitată în imaginarul uman. Şi apoi, dacă ai dovedit că poţi să nu trădezi în scris, cu atât mai mult nu vei trăda în viaţa de zi cu zi - aceasta pare să fie convingerea fermă a autoarei.
A scrie, a ieşi din rând, a te sustrage manipulărilor de orice fel,  a nu te pierde în gloata anonimă, poate fi o formă individuală de protest, de expurgare a marasmului, de purificare spirituală. Sunt imperative ale firii sale primare, de neescamotat, sunt şi mesajele ce vin mai de departe, de la părinţi şi strămoşi. Iată în context, opţiunea Magdei Isanos: „Puterea pe care Dumnezeu ne-a dat-o trebuie s-o întrebuinţăm bine, încât în urma noastră arta să devină mai bogată şi oamenii mai buni”. La limită, încă unul dintre mesajele subiacente ale Ombriei ar fi: dacă eu sunt aşa, înseamnă că mai pot exista şi alţii neştiuţi-necunoscuţi, asemenea mie – şi atunci viaţa merită să fie trăită. Şi iată o spectaculoasă răsturnare a unei situaţii considerată fără ieşire, o adevărată lovitură de maestru:„Aş vrea să demonstrez că poţi rezista în vitrege condiţii, că nu sunt redusă la tăcere. Dar nu pot decât să iubesc, asta e ura, revolta mea. Sărut faţa boţită a spaimei, adorm în recea îmbrăţişare a fricii. Nimeni nu m-a redus la tăcere, chiar făcută bucăţi, fiecare bucată din mine ţipă... La ţărmul puterilor mele, va trebui să mă-mbarc pe pluta cât o coajă de nucă, aflată în mâinile lui Dumnezeu.” p. 197. „Ca să fiu şi eu o bucăţică de om..., trebuie oare să urlu cu lupii? se întreabă autoarea. p. 200.  O carte plină-ochi de frumuseţi sensibile, nepreţuite. Atâtea subtilităţi pe care nu le obţii decât din citit, din scris, din meditaţii nesfârşite în faţa colii albe; din tradus, dar mai cu osebire din amplificarea durerii, din coborârea la nivelul furnicii, „în nişte adâncimi unde totul pare anapoda... Dar dulcea inerţie a vieţii te readuce la suprafaţă.” p. 131.
„Din toată primăvara asta nu-mi amintesc decât puii morţi, căzuţi din cuiburi: vântul mare de acum câteva zile i-a doborât. Dar totul are aparenţa liniştii,  e o lume vătuită, să nu se audă urletul. Doar mişcarea metaforică o agită uneori, ca vântul marea. Metafora e revolta mea. p. 132. Autoarea se cuplează la starea de graţie, îşi gestionează cu infinită grijă transa... „La pândă, cu măruntaie fierbinţi, cu sudoarea în palme, aştept. Ce înseamnă a trăi aici, acum, aşa?. p.131. Ca de fiecare dată, realul încearcă să ocupe prim-planul percepţiei: „Brusc, îmi simt casca de os de pe creier... Mi-e rău de lume, abia mă ţin la suprafaţă; se aude sunetul cristalelor din ziduri.” p. 134
Mă întreb eu însumi: de ce aş începe lectura altei cărţi, cu rezultate îndoielnice, cât timp bucuria de a citi-reciti Ombria, de a stărui în ambianţa ei privilegiată, de a rămâne acolo, în carte, nu s-a diminuat, ci se potenţează de la un paragraf la altul? Acum, fiindcă sunt acolo, în text şi fiindcă ştiu la ce mă aştept, pot să mă concentrez asupra detaliilor – care brusc, aprinzându-se unul de la altul, capătă o importanţă privilegiată. Îmi pot dori altceva decât aceste „deschideri spre eternul paradis al lumii necunoscute”? p. 155
Precum în vremuri legendare Anteu, poeta îşi caută echilibrul vital în mijlocul naturii: ,,, ne plimbăm pe malul gârlei, paşii ne foşnesc de frunze... O făzăniţă ruginie se ridică brusc în aer, pleoscăind din aripi şi se-ndepărtează în zbor jos, paralel cu pământul. Iarba uscată luceşte moale. Ne întindem cu faţa la soare, ne uităm la ţărci, ultimii fluturi albaştri tremură pe spini.... Se întunecă devreme, o bufniţă iese ciufulită din scorbura unui brad şi strigă de câteva ori. Vine noaptea.” p. 254. „Oboseala însăşi lucrează la poemul meu ca o daltă.” p 228
Un text-diamant. Pe care o editură perspicace ar trebui să-l retipărească, în tiraje de masă. Un text cu mult, dar cu mult mai înalt decât toate premiile Nobel!