luni, 29 ianuarie 2018

Scriitorul zilei: Gheorghe Brăescu, n. 29 ian. 1871 - d. 15 martie 1949

  
S-a născut la Iaşi, ca fiu al unui arendaş. Şcolarizare problematică, adolescenţă aventuroasă, ajungând să facă doi ani în legiunea franceză africană. Revine şi urmează o şcoală de ofiţeri, dar alege să fie profesor la o şcoală de subofiţeri şi inspector cultural al armatei. În Primul război mondial, ca maior în timpul campaniei din Transilvania este rănit, îşi pierde braţul drept, dar drama personală nu se încheie aici, căci ajunge prizonier la nemţi, într-un lagăr din vestul Germaniei. În 1918, cu grad de general, este trecut în rezervă, la 47 de ani. Începe să frecventeze cenaclul Sburătorul, foarte bine primit de Lovinescu. Se lansează pe piaţa literară, colaborând la numeroase reviste ale vremii.
Dar de unde venise ideea lansării în literatură? O împrejurare în sine plină de tâlc:  În lagărul german, ca să-şi amuze camarazii de suferinţă, începe să spună istorioare cazone, descoperindu-şi înzestrarea nativă. Schiţe umoristice, 1922;  Schiţe vesele, 1924;  Un scos din pepeni, 1926;  Alte schiţe vesele 1928;  La clubul decavaţilor, 1929. Publică şi câteva romane, inspirate din cele trei medii pe care le cunoştea îndeaproape: cel cazon, cel sătesc şi cel al mahalalei bucureştene: Moş Belea, 1927; Conaşii, 1935; Margot, 1942, însă rezultatele îi dezamăgesc pe cititorii vremii, încântaţi de schiţele sale scrise impecabil stilistic, concetrat, cu vervă, cu umor irezistibil. Scrie şi teatru, însă numai Ministrul este pusă în scenă. Memorialistica sa din Amintiri se citeşte cu oarecare interes pentru atmosfera dezinhibată a anilor de copilărie ai autorului.
*
I-am pus o placă memorială în str. Mecet nr. 24, colț cu Popa Nan, sectorul III. Imaginea casei cu placă memorială apare şi în albumul  Literaturile Bucureştiului, ed. MNLR, 2010.



Poezia zilei, Mihai Moșandrein. 1896

  
Ora virgiliană

De poţi, mai cântă, liniştit şi clar,
Tihna veche şi potolită a casei,
Petunia ca sângele de iepure amar
Danţând sub cerul vânăt al terasei,

Postavele pădurii, şi noaptea din tălăngi,
Şi panoplia veche, şi geanta-nsângerată,
Cu pene de ieruncă, sub scuturări de crăngi,
Pendula ce susură şi pâinea miresmată.

În aerul de vârfuri, prin auritul rai,
Când inima scânteie, cu bradul către cer,
Ascultă-ţi viaţa dusă, când vântul cimpoier
Sfâşie lin făgetul şi-al frunzelor alai.


Alţi scriitori:
Paul Constant, n. 1895
Mircea Popa, n. 1939
Matei Vișniec, n. 1956 


Ion Lazu - Veneticii, fragment. Frigul




... Tresări, prin somn. Atât cât să-i dea prin minte că doarme şi că nu ar vrea nicicum să se trezească, ci să rămână mai departe acolo, în somn, oricât de mult. Dar, la un timp, tresări din nou, de data asta cât să se întrebe de ce s-a trezit. Fusese un zgomot sec şi scurt. Cât şi-ar fi dres glasul cineva. Cât o tuse. Nu cumva…? Ba da, tuşise unul dintre băieţi, la picioarele ei. Unde erau deci? Se ridică puţin de pe pernă şi căscă ochii în întuneric, rotindu-i în jur: o beznă de n-ai fi putut spune unde e fereastra. O trezise… o trezise tusea băiatului. S-o fi dezvelit? Sau a răcit când le făcea baie?
Frica se năpusti asupră-i, ca un câine cu coama zburlită. O trecură toţi fiorii; simţea că în frigul neclintit al odăii ei îi arde capul, iar din piept i se revarsă valuri de căldură. Asta ar mai lipsi acum, să i se îmbolnăvească băiatul! Dar să nu-şi piardă firea. Poate doarme cu faţa în sus şi i s-a uscat gâtlejul. Era cazul să nu facă mişcări în plus, să nu împrăştie căldura de sub pături.
Aseară când s-a băgat în pat, după ce şi-a făcut ea însăşi o baie şi a îndesat rufele la muiat în apa sleită, pe jumătate udă şi pe de-a-ntregul ţeapănă de frig, şi-a tras păturile peste cap – ea, care n-a suportat niciodată să doarmă cu capul sub plapumă! – şi a început să sufle şi iar să sufle aer cald, descântat de ea: îl trăgea rece ca gheaţa în piept şi aştepta să se încălzească acolo, în adânc, apoi îl sufla până la ultima picătură: ca să le fie bine copiilor, să doarmă şi să se refacă după atâta neomenească oboseală, iar ea însăşi să se încălzească oleacă, în acest colţ care o înghiontea ca un sloi; aşa o şi prinsese somnul, suflând în neştire printre braţe aer cald spre picioarele copiilor, nedorindu-şi altceva decât să aibă nişte plămâni mari-mari şi încinşi ca foalele: "Iar boii au suflat spre El / Căldură ca să-i facă…"
Iar acum, tusea asta. Poate i s-a părut. Deocamdată să nu mişte, să nu lase să se strecoare sub pături boturile reci ale frigului din încăpere. Picioarele ei erau în continuare lipite de trupul lui Mihăiţă, să-l încălzească, să-l împiedice să se rostogolească din pat. Începu să pipăie cu mâna dreaptă, milimetru cu milimetru, zona dinspre mijlocul patului, adunând picior lângă picior şi mâini pe lângă trupuri, trăgând cearşafurile pe ele, să nu se risipească nici un fir de căldură. Iar capetele copiilor erau învelite în căciuliţe şi cârpe, de nu le mai rămăseseră afară decât năsucurile. Un copil nu se dezveleşte decât dacă îi e prea cald. Chîî! Asta fusese tuse. Mihăiţă tuşeşte, a răcit! Probabil are temperatură…
Frica se aruncă din nou asupră-i. Îi simţi izbitura labelor în piept şi răsuflarea hidoasă pe faţă. E trecut de miezul nopţii. Afară s-a lăsat gerul. Uşile sunt baricadate, dar asta nu e de-ajuns. Să vadă dacă s-a uscat paltonul şi să-l pună peste băieţi? Sau să ia vreunul dintre macatele de pe ladă, iar mîine în zori să-l strecoare la loc, până să prindă gazda de veste? Dumnezeu vede şi înţelege. Nu-i trebuie decât să calculeze mişcările pe care le are de făcut pentru a-şi aduce planul la îndeplinire : din câţiva paşi fu lângă ladă, dibui  macatul cel mai gros, îl trese dintre celelalte ca pe o carte, fără măcar să deranjeze stiva, îl despături în aer, pe când se întorcea la pat, îl aşternu de-a latul peste băieţi, le pipăi capetele, îi luă temperatura lui Mihăiţă, strecurându-i mâna sub guler – nu, nici  o fierbinţeală! Acum stătea iar lungită la locul ei, sub pături, suflând aer cald, ca mai-nainte…
Te sperii din orice, când e vorba de copii. Iar în ce te priveşte, simţi că nimic nu te poate pune la pământ; nici măcar fiorosul zăvod al gazdelor.
Va urma

Ion Lazu - Ocolind Groapa Văcărești, II