marți, 9 ianuarie 2018




9 ianuarie: Henriette Yvonne Stahl, n. 9 ian. 1900 - d. 25 mai 1982

Descriere: *     

Născută chiar la sfârșitul secolului XIX, într-o localitate din Lorena-Franţa, familia se naturalizează la Bucureşti, tatăl  H. Stahl, devenind stenograful lui N. Iorga şi prieten de-o viaţă. Sora sociologului H.H. Stahl, afiliat şcolii lui Dimitrie Gusti, Henriette-Yvonne, cu mari probleme de vitalitate încă de la naştere, face şcoala primară în particular, apoi liceul şi urmează actoria între 1922-1925. Debutează în 1931 şi în acelaşi an se căsătoreşte cu poetul Ion Vinea. Duce o viaţă sentimentală mai ciudată, în 1945 se căsătoreşte cu mult mai tânărul Petru Dumitriu, pentru încă 10 ani şi tot ce urmează în viaţa ei particulară nu e lesne de urmărit şi poate nici de înţeles. Oricum ar sta lucrurile din acest punct de vedere, care mai puţin interesează, fapt este că autoarea se afirmase în proza ultimului deceniu interbelic, (apreciată de Ibrăileanu şi de Sadoveanu) - aşa că G. Călinescu îi consacră o coloană în Istoria... sa, insistând pe observaţia de mediu social dar în principal pe tematica feministă, cu subiecte în care femeia are prim-planul atenţiei naratoarei, luptând pentru fericirea sa, dar în fapt dând frâu liber unei sexualităţi  ce nu are legături cu moralitatea şi cu rânduielile sociale.
Cu instalarea Regimului bolşevic, urmează douăzeci de ani de interdicţie scriitoricească, în cazul HYS după fuga lui Petru Dumitriu a survenit detenţia - iar reintegrarea se va face abia în anul 1965, cu Fiul meu, omul; în anul precedent apăruseră, cu modificări de circumstanţă, spre a deveni publicabile, poeziile lui Ion Vinea, Ţara fântânilor - exemplarul de semnal Vinea l-a primit pe patul de moarte! -, în acelaşi an avusese loc reapariţia în revistele literare a lui Doinaş, a lui Ovidiu Cotruş; H.Y.S. apare un an mai târziu, în serie cu Dragoş Vrânceanu, cu Adrian Maniu, cu alţi câţiva, printre care  şi  vecinul de stradă Vladimir Streinu, el însuşi fost deţinut politic.
E de meditat asupra destinului acestor mari scriitori, nevoiţi să tacă - şi să se teamă! - iar unii să facă ani grei de puşcărie politică - în perioada cuprinsă între 1945 şi 1964, suprapusă peste anii de maximă putere creativă la autorii menţionaţi. N-ar fi aici o explicaţie că literatura română, la 1989, recuperând cât s-a vrut şi cum s-a putut din opera scriitorilor interbelici, precum şi din cea a scriitorilor din exil, nu a reuşit să devină chiar ce s-ar fi cuvenit?
Traducătoare de mare forţă stilistică, a îmbogăţit cultura noastră cu traducerea integrală a ciclului Forsyte saga, dar şi cu  La răscruce de vânturi, dar a tradus şi din autori japonezi, din palmaresul ei neputând să lipsească tocmai literatura franceză: Maurice Brion, Andre Maurois... Câteva romane de-ale sale au apărut în Franţa, în traducere proprie.
Capodopera autoarei pare să fie romanul  Voica, 1924, având subiect din viaţa rurală (a trăit într-o familie de la ţară, în copilărie, din cauza sănătăţii precare), apărut în foileton în Viaţa Românească, apoi în volum, reeditat în 1947 şi pentru care îl acel an a primit Premiul S.S.R.
În 1928 apăruse Mătuşa Matilda, un grupaj de 4 nuvele, în 1934 Steaua Robilor, în 1965  Fratele meu, omul,  în 1971 Între zi şi noapte, iar în 1972 Pontiful.
Fotografia pe care o reproduc aici, preluată de pe Wikipedia, pare să fie de la sărbătorirea scriitoarei, la Sala oglinzilor a USR, la vârsta de 80 de ani, ciocnind cu Eugen Jebeleanu, eternul vicepreşedinte al U.S.R..

***
S-a întâmplat să asist la lansarea romanului   Între zi şi noapte, la Librăria Sadoveanu, invitat de redactorul de carte de la editura Minerva. Autoarea, a venit însoţită de o altă doamnă în vârstă, presupun a fi fost Alice Botez, totuşi cu 10 ani mai tânără decât sărbătorita. Amândouă numai spirit, aş spune, căci pierite fiziceşte, slabe-pergamentoase, aproape nişte fantome, cu priviri fosforescente, halucinate. Le priveam eu însumi fără să clipesc: fascinante, apariţii neverosimile în plin ceauşism, translate ca de pe altă lume, cu vestimentaţia de zile mari, din anii 30, cele două "foste" sprijinindu-se una de alta, mai ales la modul simbolic. Fragile, însă bravând triumful, iar în fapt doar neînfricate, decise să înfrunte viscolul ostilităţilor ideologice...
Aflasem de căsătoria cu mult mai tânărul Petru Dumitriu, care o preluase fără ezitare de la Ion Vinea, alt proscris al Regimului roşu. Se spunea că aceşti doi mai vârstnici scriitori, care nu întrevedeau nici o şansă de a publica ei înşişi, îi relataseră lui P.D., poate că îi şi scriseseră într-o primă variantă, întâmplările din  Cronică de familie, romanul ce l-a făcut celebru pe Dumitriu, după ce mai înainte se prezentase lamentabil cu  Drum fără pulbere, romanul descalificant despre măreţele înfăptuiri ale Canalului Dunăre-Marea Neagră. Ceva trebuie să fi fost adevărat în tot ce se spunea. Şi am avut o confirmare directă, chiar din partea lui Petru Dumitriu, pe care l-am întrebat, la întâlnirea din Sala Odobescu de la Filologie, în preajma alegerilor prezidenţiale din 1992  (venise invitat de Iliescu...): Este adevărat că aţi semnat traducerea lui Hamlet, efectuată de Ion Vinea?. Răspunsul a fost afirmativ, fără alte detalii, fără vreun mea culpa, doar cu menţiunea cinică: "Dar cine trebuia să ştie a ştiut..."
Imobilul în care a trăit Henriette Yvonne Stahl, B-dul Pache Protopopescu nr, 89, pe faţada căruia există o placă memorială  "Aici a locuit şi scris scriitoarea Henriette Yvonne Stahl.".
Imaginea apare şi în albumul  Literaturile Bucureştiului, ed. MNLR, 2010.


Descriere: *


Poezia zilei: Ioana Ieronim, n. 1947
Portret de femeie

Poarta o mantie neagră de catifea 
un acord al tainei de ore tîzii 
și arcade

s-a fardat pe un singur obraz 
căciula mare trasă pe frunte 
brațele în fîșul etern albastru

ivindu-se din faldurile moi
cu o mică poșetă
sacoșa
cizmele încărcate de noroiul
cartierului nou
copilul pe lîngă ea
între tarabele de
zarzavaturi

flori vopsite roșu, vernil, auriu
miere solara
cu surîsul ferit și stăpîn, de madonă
ea strînge într-un colț de geantă
hîrtiile scrise azi-noapte
le apără
de tentaculele umede ale țelinei.

Alţi scriitori:
Ion Dumitrescu, n. 1914
Mircea Tomuş, n. 1934
Radu Cioculescu, m. 1961
Petru Caraman, m. 1980



Ion Lazu - Un alt fragment din Veneticii (cum s-au cunoscut părinții mei)
Images for ion have pictures


. Vera, mă şi mir cum te-ai procopsit cu un pui de lele ca ăsta, spune Dona, răsucindu-se în scaun, ca să o vadă mai bine pe cumnat-sa şi râzând din toată inima.
- Mai şi vorbeşti?! i-o întoarce Vera, de sub corlată. Apoi nu chiar tu mi l-ai adus pe cap? O dă şi ea pe râs: Uite-o cum se face că nici usturoi n-a mâncat…
- Aici m-ai cam pocnit, cumnată! admite Dona, pornită pe haz. Eu ţi l-am adus, aşa-i. Însă şi mai vinovată e Nadia cu scrisoarea ei: Dragii noştri verişori, ce-ar fi să veniţi la Talmaz ca să petrecem revelionul împreună?
- Şi tu, ce socoteală ţi-ai făcut? Ia să-l dezbar eu de-aici pe iubitul frăţior, poate scap de dânsul, mai ştii?
- Cam aşa, răspunde Dona. Dar de unde ai dibăcit tu toate astea?
- Ei, lasă, dragă Dona, că se vede cusătura de la o poştă… Vera râde. Însă iute cade pe gânduri: Mă mir şi azi cum de m-aţi zăpăcit. Aţi venit cu mare alai, cu vorbe meşteşugite…
- Parcă te văd venind pe mijlocul drumului, spune Grigore, dintr-odată serios.
- Dar ce, eu nu v-am văzut? Mi-am spus: Ăştia cu sania sunt oaspeții mei, ei trebuie să fie…
- Nadia mi-a dat cu cotul: Dona, uite-o pe Vera, cea care vine încoace… Am făcut ochii cât cepele.
- Poate v-aţi mirat că nu vă aştept în poartă, anunţată fiind că veniţi. Dar mergeam în vecini, să duc un cadou de ziua unui Vasile, nașul nostru. I-am spus Nadiei: Vin şi eu imediat. Băgaţi sania înăuntru. Mama o să se ocupe de dumneavoastră.
- Ne-a primit cu toată cinstea, ce-i drept, confirmă Dona.
- Mi-amintesc ca azi, sania ne-a costat trei sute de lei. S-o fi speriat soacră-mea când ne-am dat jos din sanie: eu şi Dona, Nadia şi Zina, Hoitu, şeful Ocolului silvic, inginerul Vlăiculescu. Şi săteanul cu sania. Făcusem revelionul împreună, la Ocol. Beam noi, ne distram şi Nadia se leagă de mine. Zice: Grişa, ai de-acum douăzeci şi şase de ani, nu ţi-e în gând să te aduni de pe drumuri? Eu, ca să nu creadă că sunt vreun sălbatec: Dragă Nadia, să-ţi spun drept, până acum m-am descurcat destul de bine şi ca burlac, însă nu am de gând să îmbătrânesc holtei. Dacă aş da peste o fată bună, potrivită pentru mine… La vorbele mele, Nadia parcă a înghiţit flăcări: că are ea o bună prietenă în satul vecin, cu care merge pe la baluri. O fată aşa şi pe dincolo, are avere, prăvălie. Ce mai, Vera, te-a lăudat până la cer. Să nu pierd ocazia de a o cunoaşte pe acea domnişoară. Ne-am culcat spre ziuă, dar după câteva ore ne-am trezit. Iar discuţii. Nadia : Peste un ceas trece pe-aici factorul poştal, se duce la Cioburciu să ridice corespondenţa şi se întoarce; Grişa, dacă eşti hotărât, eu îi scriu un bileţel Verei şi dânsa o să-mi răspundă prin acelaşi poştaş. Zic, bine, scrie-i! Şi ţi-a scris. Iar tu ai răspuns: Poftiţi, vă aşteptăm cu dragă inimă!
- Da, chiar aşa a fost…
- De cum am intrat, pe masă bunătăţi, se întoarce Grigore către Gică. Dintre cei de faţă, numai el n-a fost atunci, la Cioburciu… Ne aşezăm la masa plină cu de toate, Ana Melentievna mai aduce platouri, carafe. Dona, la pândă. Eu, foarte calm. În fine, se aud bocănituri pe scară, în antreu. Vera se întorsese din vizită. Intră, îi salută pe toţi oaspeţii, apoi cu curaj vine şi se aşează lângă mine. Asta mi-a plăcut cel mai mult…
- Asta ţi-a plăcut? întreabă Vera, mândră.
- Asta ţi-a plăcut? îl ironizează Dona. Nu face pe janghinosul, spune tot!
- Ei, am vorbit noi, s-a băut un pahar de vin, două, eu nici atât… la un moment dat s-a ridicat în picioare inginerul Hoitu, om umblat, care ştia să întoarcă vorbele. A mulţumit gazdei pentru frumoasa primire. Ne simţim aşa de bine, am mai sta, dar din păcate timpul petrecut în plăcere se scurge prea repede. Însă avem cu noi un tânăr, pe domnul Grigore Manu, şef schimb recepţie la fabrica de zahăr Ripiceni, cu care am discutat în aceste zile şi ne-am împrietenit. Dânsul mi-a mărturisit că vrea să-şi întemeieze un cămin. Ştim că aveţi şi dumneavoastră o domnişoară de măritat, n-ar fi bine ca tinerii să se cunoască mai îndeaproape, în vederea unei căsătorii? S-a aşezat Hoitu pe scaun, dar cu capul sus şi cu ochii ţintă la Ana Melentievna. Dânsa îşi drege glasul, ne mulţumeşte pentru onoarea ce i-am făcut cu această întrebare. Da, zice, avem o domnişoară de măritat. Pe Vera noastră. Şi eu, ca mamă, nu am nimic împotrivă ca tinerii să se cunoască. Dacă Vera e de acord… Acum toate privirile s-au aţintit asupra Verei. Ce era ea roşie la faţă, s-a făcut ca para focului. Ceva trebuia să răspundă, nu? Atunci ce-mi vine? Mă ridic de la locul meu, privesc la cei din jurul mesei şi spun: Vă rog să-mi permiteţi să schimb câteva cuvinte cu domnişoara, între patru ochi.
- Ei, asta mi-a plăcut la tine: că nu m-ai lăsat singură, la greu, punctează Vera.
- Da, asta ţi-a plăcut?, se miră Dona.
- Vera s-a ridicat pe dată şi a luat-o înainte, eu după dânsa, în cealaltă cameră, unde după nuntă am şi locuit o vreme. Şi acolo am ştiut eu cum să vorbesc. Iar Vera  a fost de acord.
- Da, îi ia cuvântul Vera, în pripă (copiii sunt pe-afară, dar cine îţi poate garanta că nu trag cu urechea, tocmai acum, când e vorba de o scenă atât de importantă…). Ţi-am spus că şi eu sunt hotărâtă să mă mărit. Însă mai înainte se cuvine să-l întreb pe tata, care se află la Tighina şi pe fratele meu, care este ofiţer la Timişoara. Trebuie să le scriu la amândoi. Da, sigur, e normal să le scrieţi. Iată cum facem, dar mai întâi vreau să ştiu cât mai rămâneţi pe-aici. Din păcate nu mai pot rămâne, poimâine trebuie să fiu la slujbă, ai zis. Atunci facem aşa: le scriu chiar mâine alor mei, au să-mi răspundă fără întârziere, iar dumneavostră veţi avea răspunsul meu în două săptămâni. Tocmai bine, în cazul ăsta, ai spus tu, îmi pot lua concediul în prima jumătate a lui februarie, ca să vin aici la logodnă. Eu am adăugat: în recomandata mea am să vă trimit şi semnul de la deget, ca să comandaţi verighetele. Mi-ai sărutat mâna, te-am sărutat pe obraz, apoi ne-am întors în sufragerie, unde ne aşteptau ceilalţi. Aşa a fost, încheie Vera, tăindu-i avântul lui Grigore.
- A doua zi am şi plecat la Căuşani şi de-acolo cu trenul la Ripiceni. Dacă nu m-o fi iscodit Dona de zeci de ori: Ce-ai minţit acolo? Ce-a zis Vera?
- Păi vezi bine că te descoseam, nu-mi venea să cred că am ajuns la un liman…
- Limanu, draga mea, e mai jos, spre Cetatea Albă, pufneşte Vera.
- Da, şi am început să aştept recomandata. L-am căutat pe poştaş şi i-am spus: Domnu’ Vlas, fii atent, eu aştept o recomandată foarte importantă din judeţul Tighina. Dumneata cum o primeşti, mă cauţi imediat, prin fabrică sau la cameră, oriunde m-aş afla. Vii direct la mine cu scrisoarea ceea, iar eu îţi fac dumitale o cinste de-ai să mă pomeneşti! Când să se împlinească două săptămâni, numai ce-l văd pe Vlas al meu venind cu scrisoarea întinsă. De cum am luat-o în mână, am şi simţit şnuruleţul, semnul pentru verighetă. Atât mi-a trebuit. Domnu’ Vlas, mulţumesc! Acum mergi dumneatale la cantină şi comandă după pofta inimii, în contul meu, că sosesc şi eu imediat. S-a dus întins la cantină, unde între mese se serveau băuturi. Eu, încă mai repede ca el, m-am suit la cameră să citesc recomandata de la Vera. Iar când am ajuns la cantină, domnu’ Vlas, care comandase rom alb, asta era băutura lui preferată, vorbea în toate limbile pământului; în ziua ceea i-au căzut scrisorile din taşcă, le împrăştiase prin curtea fabricii…
- Domnu’ Vlas bucuros, tu bucuros, dar cea mai bucuroasă trebuie să fi fost Dona, că doar ştia de cine scapă!
- Aici nu greşeşti chiar deloc, Vera dragă! Dar şi eu, ca să fiu mai sigură că îl dezbar definitiv de Ripiceni, m-am pus pe treabă. Am dat zvon printre cucoane că Grişa al nostru şi-a găsit mireasă, să ştie că s-au lins pe bot şi asta-i tot. Era o precupeaţă care aducea zarzavat pe la cucoane. O găgăuză bătrână, grasă şi vorbăreaţă-vorbăreaţă. De cum mi-a bătut la uşă, i-am spus : Ştii că Grişa se însoară? Kiru Grişa?! Ei, nu mai spune! Şi cu cine, mă rog? Cu o fată din Tighina, frumoasă, de familie, cu averi peste averi, sora unui ofiţer… şi am început să o laud pe Vera în fel şi chip. Dacă mă auzeai, mă plăteai, zău aşa…(Vera, hâtră: Pentru ce mi-ai făcut, să te mai şi plătesc?!) Iar precupeaţa, parcă o văd, proţăpită în uşă, cu mâna la gură, ţistuind şi minunându-se: Ţă bahata! Ţă bahata… adică e procopsită, nu glumă. Până la prânz, vă asigur, tot cuconetul din fabrică şi din Ripiceni aflase că Grişa se însoară cu ditamai boieroaica. Ţă ba-ha-ta!
- Boieroaică? Mai ştii dacă nu ajungeam și boieroaică de-adevăratelea, pentru că tocmai în perioada când aţi apărut voi, îmi făcea curte un moşier din Volintiri. Venea cu o şaretă trasă de doi cai ca doi luceferi. O lăsa la poartă…

Grigore se grăbeşte să abată discuţia în altă direcţie. Oricum, expresia "doi cai ca doi luceferi" l-a luat prin surprindere; când a mai folosit Vera asemenea cuvinte? Sau poate a făcut-o într-adins, ca să nu se creadă că n-a avut alţi pretendenţi de vază?
(...)Asta a fost prin ianuarie, cred. În curând s-a desprimăvărat. Am văzut pământul de-l aveau, livezile din Arpintea, via, stuful din baltă; mi-am dat seama în ce sat de oameni gospodari am nimerit, aşa că mi-am zis: Grişa, s-a terminat cu golănia; aici e de tine! La logodnă, promisesem că o iau pe Vera la Ripiceni. Însă mi-am schimbat planul. S-a cam supărat Ana Melentievna…
- De ce vorbeşti? Nu s-a supărat defel…
- Dar nici bine nu i-a căzut. Fiul, ofiţer, om de mare viitor şi sora lui să rămână în Cioburciu, printre ţărani. Dar tu m-ai înţeles. Asta mi-a plăcut. Şi toate au început să ne meargă cum nu se poate mai bine…
vera tace, pătrunsă de cuvintele bărbatului ei.
- Şi mai zici că ţi l-am adus pe vătrai!, i-o întoarce Dona.
...



Ion Lazu - Calea Victoriei, Str. Frumoasă, Casa Filipescu-Cesianu