marți, 30 ianuarie 2018

30 ianuarie: I. L. Caragiale, n. 30 ianuarie 1852 - d. 9 iunie 1912.

  http://www.blogger.com/blogger.g?blogID=2678444635787075432#editor/target=post;postID=5916614679647805821

Consemnare din 2012: La Sala Euterpe, Centenarul I.L. Caragiale.
 
Duminică dimineaţa, în cadrul emisiunii televizate Ilinca Dumitrescu şi invitaţii săi a fost deschis anul aniversar I.L. Caragiale.
Se împlinesc în acest an un secol de la moartea genialului dramaturg şi 160 de ani de la naşterea sa.  Marele dramaturg a trăit doar 60 de ani, ultimii 10 în exil la Berlin. Se speră că manifestările omagiale centenare vor fi pe măsura celui mai mare dramaturg din literatura noastră. Invitaţii dnei Ilinca Dumitrescu au fost prof. univ. dr. Grigore Constantinescu, muzicolog şi istoricul şi criticul literar, prof. univ. Valeriu Râpeanu. Tema anunţată: Caragiale şi muzica,  nu putea decât să ne intereseze la maximum, căci nu ştiam decât lucruri nesemnificative despre legăturile dramaturgului cu muzica. Au fost, nu doar statornice de-a lungul unei vieţi, ci marcate de mari emoţii şi de indicibile bucurii. Îmi dau seama că nici despre clasicii literaturii noastre nu cunoaştem decât unele aspecte, dar în lipsa ansamblului este imposibil să-ţi faci o idee corectă despre personalitatea unui mare scriitor. Cei trei protagonişti ai discuţiei, documentaţi la sânge, vin cu numeroase citate semnificative din scrierile celor care l-au cunoscut îndeaproape pe Caragiale. Un sensibil portret este făcut de Cella Delavrancea, care a crescut sub semnul marii prietenii dintre Barbu Delavrancea şi Caragiale. Tânăra pianistă a locuit o vreme la familia Caragiale, în Germania şi dramaturgul a ascultat-o în nenumărate ocazii. 
Alt portret privindu-l pe scriitorul-meloman este semnat Nicolae Iorga. O evocare scrisă în 1912, la dispariţia marelui dramaturg. Cei doi mari oameni au fost în relaţii privilegiate, de preţuire, întrerupte de mici disensiuni de moment. Pe când Iorga nu avea decât 19 ani a primit o carte cu dedicaţie de la Caragiale, încrezător în talentul de excepţie al tânărului literat şi istoric. Or, această evocare a lui Caragiale de către Iorga (din volumul într-o nouă ediţie Oameni cari au fost) îngrijit de Valeriu Râpeanu, este fără îndoială una dintre cele mai frumoase pagini de literatură scrise în limba română. Câtă pătrundere în adâncurile firii unui om despre care noi credeam a fi fost o fire pozitivă, un scriitor talentat, cu vervă, ironie, spirit de observaţie şi replică nimicitoare. Dar până una alta, o fire complementară lui Eminescu. Era în schimb omul Caragiale un romantic, era un sentimental, o fire ultrasensibilă, trecând de la entuziasm la suferinţă atroce, om care izbucnea în lacrimi la ascultarea unui pasaj din Mozart, din Beethoven... 
Alte referinţe cu privire la Caragiale împătimit de muzică aflăm din scrierile unui Paul Zarifopol. În perioada berlineză a lui Caragiale, deci după 1904, cei doi se întâlneau în mod special ca să meargă împreună la concertele de la Berlin, dar şi la Leipzig, pe atunci un foarte important centru muzical al întregii Europe. Corespondenţa dintre cei doi este înţesată cu amănunte legate de concertele pe care le audiaseră sau la care urmau să asiste. Nu ştiam decât foarte vag că I. L. Caragiale a ţinut cronică muzicală în numeroase reviste, că era preocupat de starea Operei române, pentru a cărei înfiinţare se zbătea pe acea vreme George Stephănescu. Dramaturgul avea în casă un pian şi se exersa în momentele de destindere. Mereu subliniind cu regret, ca pe un complex al său, că nu a făcut destulă şcoală, I.L. Caragiale deţinea cunoştinţe cu privire la intrumentele muzicale, era în situaţia să poată face deosebirea dintre sunetul unei viori a lui Paganini, de exemplu, şi vioara la care solistul X interpretase o sonată, la Berlin. Scria un astfel de text: O vioară pe care Paganini ar fi aruncat-o în sobă, şi la care totuşi X a reuşit să cânte mai mult decât onorabil. E genul de minune asemănător unui frizer care nu te rade cu briciul ci cu o custură, fără ca totuşi să te taie... (citat din memorie, ca să ne facem o idee despre nivelul abordărilor lui Caragiale în ceea ce priveşte arta interpretativă a marilor muzicieni ai acelor vremuri). Cu sublinierea faptului că dramaturgul îi ascultase aproape pe toţi înterpreţii şi soliştii vremii sale - şi nu doar atât, ci cunoştea muzica tuturor marilor compozitori ai sfârşitului de veac XIX şi începutului de veac XX.
Este discutată nu doar contribuţia lui Caragiale la viaţa muzicală a timpului, ci şi modul cum opera sa a insipirat pe compozitori: Paul Constantinescu a scris  Noaptea furtunoasă, o capodoperă. Care din păcate n-a mai fost pusă în scenă de decenii. Sabin Drăgoi a scris o operă Năpasta, nici aceasta jucată de multă vreme. Când aceste compoziţii ar trebui să se afle în repertoriul permanent al Operelor din ţară. Iar Teatrul Naţional din Bucureşti, după multele renovări, ar trebui să-şi înscrie pe fronton adevăratul nume: Teatrul Naţional I. L. Caragiale
Cunoscut ca autor al unor piese de excepţie: Noaptea furtunoasă, Scrisoarea pierdută, D-ale carnavalului, Conu Leonida faţă cu reacţiunea, a unor sclipitoare Momente şi schiţe, se cunosc mai puţin şi se discută doar în treacăt despre nuvelele lui Caragiale. Kir Ianulea, Păcat, O făclie de Paşti. Sau despre drama Năpasta. Or, există două etaje ale operei lui Caragiale: scrierile care au în obiectiv lumea oraşului şi a mahalalei - comediile sale, schiţele sale - şi un alt etaj, al scrierilor cu subiecte din lumea satului, toate acestea sunt de natură dramatică-tragică. Dramaturgul considera că la sat viaţa se desfăşoară sub alte coordonate morale, acolo sunt de găsit trăirile fundamentale ale omului din totdeauna, neinfluenţat de istoria momentului. "Pentru faptă răsplată şi năpastă pentru năpastă!", replica Anei din drama Năpasta sintetizează viziunea lui Caragiale cu privire la lumea satului românesc. Administraţia statului nu are a se amesteca în treburile obştei, care se conduce după legi imuabile şi îşi face singură dreptate, restabilind cursul firesc al vieţii. În acelaşi sens se desfăşoară lucrurile şi în nuvela Păcat, inspirată dintr-un caz real.
Ascultăm aria lui Spiridon, aria Ziţei, ambele din  Noaptea furtunoasă  şi aria lui Ion din  Năpasta  de Sabin Drăgoi.
Un foarte substanţial debut al anului centanar Caragiale. Pe care ni-l dorim plin de realizări la cel mai înalt nivel, cum o şi merită genialul dramaturg.

Poezia zilei: Claudia Voiculescu
Visez păduri 

Visez păduri în care să m-afund 
Ca-ntr-o iubire mare, de jertfire 
Să pot uita de mine şi de fire 
Să pot dormi în linişte, profund... 

Şi să mă pierd total ca-ntr-o neştire 
S-ajung cumva la soare, pe un prund... 
Visez păduri în care să m-afund 
Ca-ntr-o iubire mare, de jertfire... 

Să nu mai am de cine să m-ascund 
Să pot să fiu în voie împlinire 
Să nu mi se mai pară nălucire 
Chiar gândul meu de pace şi rotund. 

Visez păduri în care să m-afund... 


Ceva demonic în oglinzi 

Ceva demonic în oglinzi 
Şi parcă ţi se ia o vamă 
Şi-ai vrea din ele să desprinzi 
Un chip ce nu se mai destramă. 

De unde oare să cuprinzi 
Imagini ca-ntr-o panoramă? 
Ceva demonic în oglinzi 
Şi parcă ţi se ia o vamă... 

Retrospectiv vrei să colinzi 
Calea bătută în aramă 
în van arcadele întinzi 
Peste un timp ce te recheamă. 

Ceva demonic în oglinzi... 

Cer risipit, tezaurul ce arde 

Părea să fim doi îngeri spre înaltul 
Cer al splendorii-n graţia divină 
Că vom purta în suflete lumină 
Şi nu vom fi străini unul de altul. 

Părea să fim un pom şi-o rădăcină 
Un trunchi râvnind mereu pe celălaltul 
Nălţând coroana cerului cum psaltul 
Spre Dumnezeu liturgic se închină... 

Părea să fim nedespărţiţi şi-n moarte 
Când părăsi-vom viaţa deodată... 
Dar care clipă s-a-ntinat cu mască 
Şi ne-a numit simţirile deşarte? 

Că astăzi bogăţia adunată 
E prada unui gol care se cască. 

(preluate din România literară)



Alţi scriitori:
Gr. Pleşoianu, n. 1808; m. 1857
Dinu Săraru, n. 1932
Claudia Voiculescu, n. 1950
Ion Laca, m. 1972
Radu Petrescu, m. 1982
Gh. Crăciun, m. 2007



Ion Lazu - Veneticii, fragment. Un vis din viitor...
















...Acum, că nu mai era îngrijorată cu Mihăiţă, Vera putea să se gândească în sfârşit la cumplita muţenie a femeii lui Dincă. Simţise, pe semne, că în asta constă puterea ei – să nu spună un cuvânt, să o lase pe venetică să atârne de tăcerea ei: nu te lungi la vorbă, nu zâmbi, nu arăta bunăvoinţă, nu-i întinde noului venit un deget că îţi înhaţă toată mâna: bună ziua ţi-am dat, belea mi-am căpătat, dacă taci nu-ţi poate prinde nici o slăbiciune, n-are de unde să te apuce… Toate strădaniile veneticei să dispară, cum se duce căldura pe horn, cum dispare orice miros, cum  se pierd scânteile în neant… aşa să treacă prin tine privirile ei întrebătoare, temerile ei, neliniştea… iar de  te-ntreabă, orice te-ar întreba, ia-l în braţe pe nu, în seara asta şi mâine toată ziua şi poimâine – au zis că stau doar două nopţi, nu-i aşa?
Iată că aveau un pat unde să se întindă fiecare cât e de lung, cu capul pe-o pernă şi să doarmă pe săturate! Ce şi-ar mai fi putut dori, pe moment? Unde le luciseră ochii de dimineaţă? Unde-i apucase ora prânzului? Iar mâine… va vedea ce va fi mâine. Ajunseseră aici, scăzând din treaptă în treaptă: subprefectul, primarul, Dincă, nevastă-sa. E la ea acasă. Şi se teme că n-o să scape mai repede de noi, care i-am căzut pe cap!
Ce să-i pretind? Ei nu vor să fie scoşi dintr-ale lor, ci să-i lăsăm degrabă în pace, să-şi ducă viaţa ca până acum, bună-rea, treaba lor: se ceartă, se împacă, au ceva de împărţit, de ascuns lumii, sau nu mai vor să ştie de nimic, să zacă de oboseală, de boală, de supărare… Acasă la tine, tragi uşa, pui zăvorul şi nu vrei să mai ştii de lume. Şi, pe nepusă masă, se pomenesc cu mine, sosită de la celălalt capăt al ţării, din fundul Basarabiei, cu trei copii mici după mine  şi gravidă în luna a şasea; mâine, poimâine alt copil, cu toată zarva şi zăpăceala ce se leagă de un nou născut: tot timpul oala pe foc, albia plină, scutece întinse la orice oră, pe unde vrei şi pe unde nu vrei. Nemaipunând la socoteală că în câteva zile o să sosească soţul, cu căruţa cu caii – păi ăstora le trebuie o casă întreagă şi o gospodărie cu toate pe mână, n-ai cum să te amăgeşti cu gândul că, gata, le-ai dat o cameră, se bagă în colţişorul lor, trag uşa după ei şi nu-i mai vezi şi nu le mai auzi glasul cu zilele. Ai avut o clipă de slăbiciune, ai zis da şi te-ai trezit cu puiul de cuc în cuib. Eu stau ţeapănă şi aştept ca aceşti oameni, încolţiţi în propria casă, să se uite în ochii mei şi să vadă că sunt cinstită, harnică, destoinică, iar pe de altă parte atât de urgisită de soartă; că n-am de gând să rămân pe capul lor, dacă inima nu le dă ghes să mă accepte… Vezi, asta e, stau ţeapănă, mută şi aş vrea ca ei să citească pe fruntea mea că…
Abia acum, încercând să readoarmă, Vera reuşise să descâlcească, de parcă ar fi ieşit din întunericul unei cămări, pe prispă, la lumina clară a amiezii, ghemul simţămintelor  şi gândurilor care o frământaseră toată seara. Îşi putu da seama că trezirea asta, în miez de noapte, nu se datora doar faptului că Mihăiţă tuşise, de câteva ori; mai fusese ceva: o nelinişte care i se impusese în vis.
… Vedea de la oarecare distanţă o coşmelie în mijocul unui câmp deschis. O magazie de scânduri înnegrite, poate o baracă scălâmbă şi cu acoperişul ruinat. Nici o cărare până acolo. În întunericul bălţat al încăperii intraseră doi bărbaţi vorbind monosilabic. Cel tânăr îl ducea anevoie de braţ pe cel vârstnic. Nu le putea vedea bine chipul, dar înţelegea că mai tânărul încerca să-şi aducă tatăl înapoi, acasă, în locuinţa pe care o părăsiseră de mulţi ani. Nu se aşteptau să o găsească în bună stare, dar, pe de altă parte, nu le mai rămăsese decât speranţa că vor ajunge acolo şi se vor odihni. Însă nu mai avuseseră putere şi timp să ajungă până la casa lor părăsită şi atunci fiul îl condusese pe bătrânul lui tată în această coşmelie, iar acum încerca să-l convingă că vor rămâne aici peste noapte. Bătrânul, fiind prea pierit, fiul ar fi lăsat să se înţeleagă că asta e chiar casa unde voiseră să ajungă. Buimăcit, bietul bătrân se crispă deodată, îngrozit că va trebui să rămână peste noapte în această dărăpănătură, într-un frig cu nimic mai prejos decât cel de-afară. Atunci o femeie slabă, poate la fel de slabă ca acel unchiaş, apărută de nu se ştie unde şi văzând cât de descumpăniţi erau cei doi, trecu în faţa lor, se aşeză în fund, la vreun metru depărtare de peretele de scânduri, cu mari goluri prin care se vedea lumina înserării şi, cu mâinile amândouă zgepţănând, începu să tragă de pe jos vălătuci de pleavă şi paie şi funze uscate, peste picioarele ei, peste genunchi şi de jur împrejurul şoldurilor, spunând cu un fel de fervoare: "uite aşa o să facem! Uite aşa…" Îmbrăcată într-un halat de casă, maroniu, vechi şi tocat. Cei doi o priveau cum se acoperea cu paie şi frunze, cum se culcuşea, hotărâtă să rămână acolo peste noapte, înfruntând frigul care venea din toate părţile, prin golurile dintre scânduri, prin uşa ieşită din balamale şi care nu se închisese bine, pe la colţurile dezbinate ale barăcii, prin tavanul desfundat…
Iar ceea ce o tulburase pe Vera, simţea asta, nu era doar visul, ci bănuiala că nu era un vis de acum  - părea mai curând un vis din viitor. De ce stătuse ea la oarecare distanţă de baracă? De ce privind silueta bătrânului tată gândul ei se dusese la Grigore? Dar neliniştea ei venea mai ales de la faptul că fiul care îl adusese de braţ nu părea să fie Mihăiţă, cum s-ar fi aşteptat, ci un alt fiu al lor, mai mic. Şi ce să caute într-un asemenea vis Odochia, moartă acum doi ani? Tot gândindu-se la asta şi încercând să păstreze în faţa ochilor imaginea acelei femei cu faţa în jos, cu privirile în pământ, zgrepţănând cu amândouă mâinile, cercetându-i cu luare aminte chipul ascetic şi uimită de convingerea cu care acea Odochie repeta: "Uite, aşa o să face !" îşi dădu deodată seama că femeia din vis nu e sora mai mare a tatălui ei, ci era chiar ea, aşa cum va fi peste ani şi ani; dacă nu cumva este sufletul ei de acum, însă îmbătrânit de griji, chinuindu-se să reziste în restrişte...
Va urma 



Ion Lazu - Ocolind Groapa Văcărești, pe dig, III