sâmbătă, 27 ianuarie 2018


27 ianuarieIon Buzdugan n. 9 martie 1887 - d. 27 ianuarie 1967
              

Una dintre marile personalităţi ale culturii şi istoriei noastre, Ion Buzdugan s-a născut într-o comună din apropierea oraşului Bălţi, dintr-o familie de răzeşi. Şi-a făcut studiile la Gorki, Moscova şi Cameniţa; în timpul primei conflagraţii, ca ofiţer în armata ţaristă, a deconspirat un complot al armatei ruse împotriva regelui Ferdinand. Mare patriot, fulminant publicist, a făcut parte din Sfatul Ţării, ca Secretar al acestui prim parlament basarabean, (dimpreună cu alţi faimoşi patrioţi luptători pentru Unire: Pelivan, Inculeţ, Halippa, Baltaga, Elena Alistar), redactând şi semnând proclamaţia de Unire cu ţara. În momentul citirii proclamaţiei, pentru jurământ îşi ţinea mâna pe Biblia lui Şerban Cantacuzino, semn al latinităţii limbii vorbite în Regat dar şi în Basarabia.
După Unire, şi-a completat studiile la Iaşi şi Cernăuţi, luându-şi doctoratul în Drept şi economie politică. A fost timp de 14 ani în Parlamentul României şi în funcţii ministeriale, reprezentând judeţul Bălţi, la a cărui propăşire a contribuit substanţial.  Din 1940 s-a stabilit în Bucureşti. Marginalizat ca militant principal al Unirii Basarabiei cu România, a făcut traduceri din poeţii ruşi clasici: Puşkin, Esenin, Bunin, Gorki, dar şi din avangardă: Briusov, Blok, Balmont.
Poet de mari resurse, unul dintre cei mai importanţi din Basarabia, s-a afirmat şi ca publicist şi  folclorist, admirat de Iorga, care l-a numit "un excelent român".
Volume publicate: Miresme din stepă, 1922; Ţara mea, 1928; Păstor de timpuri,1937; Metanii de luceferi, 1942; Cântece din Basarabia, 2 volume.

Citiţi mai mult:  http://www.google.ro/search?q=ion+buzdugan&ie=utf-8&oe=utf-8&aq=t&rls=org.mozilla:ro:official&client=firefox-a

***
După multe căutări infructuoase, am găsit într-o carte de telefon de la Biblioteca Academiei adresa unde a locuit Ion Buzdugan, în ideea de a-i pune o placă memorială marelui patriot şi scriitor, practic iniţiatorul Unirii Basarabiei cu Ţara. Însă lucrurile au rămas la nivelul bunelor intenţii, căci USR şi-a luat mâna de pe Proiect. Ce-i drept, după ce reuşisem să pun plăci memoriale pentru mai mult de 220 scriitori...

***


Florian Saioc, n. 27 01 1931

avatarurile


a cântat de trei ori azi noapte cocoşul
se crapă de ziuă – destinul mă paşte
ce roşu e soarele şi cerul e roşu
iar Petru se face că nu mă cunoaşte
aceasta e firea noastră-omenească
dar în fire fără număr sunt firile –
nu vin singure nenorocirile –
trebuia oare să se-mplinească
absolut toate prorocirile?
aplecat către cruce spre cruce m-am dus
să-i iubesc pe prieteni să-i ocrotesc pe duşmani
cu crucea-n spinare îl cat pe Iisus
printre măslinii din Ghetsimani
pe mine dogmatica şi lacoma castă
m-a răstignit în lume şi-n timpi
o suliţă rece mi-e-nfiptă în coastă
şi-mi cade pe cap cununa de ghimpi
iar crucea e grea ca piatra de moară
şi-n jurul meu parcă mă hrămăie grupul
încep şi pământul şi cerul să doară
când bicele-lupi-îmi sfârtecă trupul
mă uit însetat la cerul opac
şi-L rog pe Tatăl cel viu:
iartă-i Părinte că nu ştiu ce fac
dar fac foarte bine ceea ce ştiu
P.S.: priviţi-l ce ţanţoş păşeşte sutaşul
şi cât de mândru îşi poartă panaşul

Scriitorul zilei: Victoria Dragu Dimitriu, n. 1944.  

Cărțile autoarei: http://www.edituravremea.ro/autori/dragu-dimitriu-victoria; 

un interviu cu scriitoarea: http://adevarul.ro/cultura/carti/interviu-victoriadragu-dimitriu-scriitoare-bisericile-tes-sistem-autoaparare-bucurestiului-1_579b73725ab6550cb84f2500/index.html



Cărți de Victoria Dragu Dimitriu la standul editurii Vremea, 2017






Alţi scriitori:
George Mărgărit, n. 1923Ionel Pop, n. 1889 – m. 27 01 1985
George Cușnarencu, n. 27 01 1951
Mircea Constantinescu, n. 1945 – m. 27 01 2014
Ioan Masoff, m. 1985 



Ion Lazu - Veneticii, fragment (Bălan, Geană și 

Țandără)














La podeţul primăriei se adunaseră câţiva oameni care le priveau cu interes. Când se apropiară îndeajuns, un om mai în vârstă, deşirat, cu suman şi căciulă neagră, se mişcă în întâmpinarea noilor veniţi şi spuse repede: Bună zâua! Vorbirăm la telefon cu dom’ suprefect. Două familii cu copilaşi. Să ne îngrijim de găzduire. Trimisăi după nişte oameni, tre’ să vie acuş…
Şi cu asta făcu un pas înapoi, semn că pe moment nu mai avea nimic de adăugat şi îşi întoarse privirile explicit spre cele două capete ale satului, în aşteptarea celor convocaţi. Femeile puseră boccelele jos, cu cei mici ciopor lângă ele. Câţiva şcolari se căţăraseră pe gard, alţii stăteau buluc în poartă, împinşi de cei care se înghesuiau din spate. Jos, jos!, strigă un şcolar care se afla în dreptul scării. Dar prea târziu! Şcolarii săriseră jos ca arşi, dar domnul învăţător îi luase la ochi, din cadrul uşii şi nu le spuse decât : Voi patru, la clasă ! După care se făcu nevăzut.
Primarul îşi drese glasul şi privi la vârful bocancilor. Vera se uita spre capătul uliţei, la cei ce se iveau pe la porţi, încercând să-şi anticipeze norocul. Trăsura dispăruse, la răscrucea cu fântână. Aşteptarea se prelungea, primarul se muta de pe un picior pe altul şi la un moment dat se întoarse către cineva din curtea primăriei şi întrebă, ca să spună şi el ceva: Ce-a zis, mă, a lu Lemnaru, vine? Vine, păi sigur, aşa zise! Cu asta le arătase refugiatelor că se făcuse ceea  ce trebuie, oamenii fuseseră într-adevăr înştiinţaţi. Cu trinu venirăţi? Da, cu trenul. Şi fu multă lume? Multă cum nu vă închipuiţi, domnule primar. Toată Basarabia e pe drum. Şi Bucovina. Şi lume de pe front şi din Moldova şi de aiurea… Şi de când sunteţi la drum, cu copilaşii? De treisprezece zile, în seara asta se fac treisprezece zile. Şi noi vă ţinurăm acilea, în picere… să fi intrat în primărie, să staţi jos… Vera clătină din cap. Se gândea : De stat pe scaun îmi e mie? Eu m-aş întinde pe duşumele şi aş zăcea acolo măcar o săpătămână. Se aplecă totuşi să ridice bagajele. Atunci îl auzi pe un om care stătuse tot timpul pe scări, sprijinit în baston: Dom primar, uite-i că vin, Dincă M. Ion şi Geană D. Dumitru!
Vera se uită în fugă la primar. Acesta înghiţi în sec şi se îndreptă de spinare, semn că avea de gând să pună tot sufletul în discuţia ce o să urmeze. Era lucrul la care se gândise Vera în timpul călătoriei de zeci de ori: cum o să ne aranjăm? Unde? La cine? Iar acum îşi dădu seama că fusese un zbucium zadarnic, pentru că nu înaintase cu nici o iotă în aflarea răspunsului. Cum au să se uite la ea şi ce au să spună oamenii aceia în următoarele minute, numai asta avea importanţă. Se îndreptă ea însăşi de şale şi îl întâmpină din faţă pe săteanul care se apropia şi care, văzând dintr-o ochire ceea ce era de văzut, se posomorî pe dată.
-  Ce e, mă Niculae, la ce mă chemaşi? întrebă el, în loc de bună ziua şi cu o voce mai înaltă decât te-ai fi aşteptat. Probabil se pregătise să pună întrebarea mai de la distanţă, dar dând cu ochii de femeile astea cu copii şi boccele, înghiţise găluşca şi făcuse câţiva paşi în plus.
- Ce să fie? O să afli acuş. Da să-l aşteptăm şi pe Mitică, să nu bat toaca de două ori… Venişi, mă, Mitică? Bine că venişi. Bună zâua.  Bună zâua! Uite ce e, Ioane şi tu Mitică, uite de ce vă chemai. Primii telefon de la dom suprefect Ungureanu şi vă spun ce-mi spuse el mie. Ce că frontu a ajuns la Nistru şi Antonescu a ordonat evacuarea basarabenilor şi bucovinenilor. Primele familii de refugiaţi au şi sosit la mine, zise. Am aci două femei cu copii mici. Le trimit la tine, că e mai aproape de oraş, să nu se mai chinuie prin judeţ, cine ştie pe unde. Dar ascultă bine şi să fim înţeleşi: aceşti oameni sunt trimişi cu Ordin de evacuare în regulă, iar noi avem instrucţiuni să le asigurăm găzduirea şi să-i ajutăm să trăiască omeneşte, că doar sunt români de-ai noştri şi n-au plecat de-acasă de plăcerea lor, ci de nevoie. Şi mi-a mai zis el destule, că se vede că are ordine de la Antonescu. Zice: Aste două familii le-am trecut la comuna ta, că trebuie să ţinem evidenţa tuturor pe care îi repartizăm. Scăpaşi uşor, că jos e puhoi de refugiaţi… Ei, asta îmi spuse, încheie primarul, uitându-se pe rând la cei doi săteni.
Aha! făcu Dincă. I-auzi! se miră Geană. Şi tăcură amândoi. Înţeleseseră, vezi bine, dar dacă primarul o lua pe ocolite, atunci lasă-l să ocolească! Ei, asta îmi zise, reluă Niculae. Şi m-am gândit la voi, că sunteţi gospodari de frunte ai comunei şi oameni de înţeles. Cei doi nu se grăbiră să dea semn că sunt chiar aşa cum spusese primarul. Acesta, văzând că Dincă şi Geană se lasă greu, tăcând ca peştii, însă cu nişte mutre care voiau să spună: De ce tocmai eu ? (Dincă), Chiţule, de ce-mi faci mie una ca asta? (Geana), le-o trânti: Dumnealor, femei cu copii mici după ele, sunt plecate de-acasă nu de o zi, de două, ci sunt pe trin de două săptămâni. Nedormiţi şi chinuiţi ca vai de lume…
- Tomnai de copii e vorba, i-o întoarse Geană; că poate nu-ţi spusei, da la noi stă fie-mea cu copiii şi a mai venit şi noru-mea de la Teslui, cu copiii ei, de când a plecat Mărin pe front. Şi ce avem noi? Două odăi şi la foc, stăm claie peste grămadă…
- Mă, eu n-am zis că e uşor, de-aia vă şi chemai pe voi, că sunteţi oameni de înţeles. Să-i lăsăm în drum? Satu-ăsta nu poate primi câteva suflete, acolo? Vă mai strângeţi oleacă. O noapte două, n-o fi foc! Şi d-acilea mai vedem, ne mai gândim… Poate vă îngăduiţi. Bine, atunci, făcu Geană; dar Dincă îi luă vorba din gură: Dacă e vorba de o zi două, n-o fi foc, cum ziseşi, oameni suntem… Astea-s vremurile, oftă Niculae Chiţu, cu răbdarea pe sfârşite. Noi măcar suntem pe la casele noastre, dar dânşii ce să mai zică…
Se terminase toată tocmeala? Vera, simţind că se roşise ca para, se aplecă spre bagaje, ca şi cum dintr-odată s-ar fi temut să nu le încurce cu ale celeilalte familii. Puse mâinile pe două boccele, dar în loc să le ridice, apăsa în neştire pe ele. Fierbinţeala din obraji nu voia să se domolească. Dar măcar oamenilor ăstora o să li se pară că sângele i-a venit în obraji pentru că se aplecase.
Asta vrea să-nsemne "am ajuns pe uşi străine"? Mihăiţă se muta de pe un picior pe altul, Andrei se foia sub cotul ei, căutându-i privirea, Ancuţa atârna de pulpana paltonului; Doamne, dar nu de mine e vorba acum, ci de copiii ăştia!
Îşi aduse aminte: Uitaţi aici biletul de la Prefectură, cu numele noastre. Soţul meu trebuie să sosească şi el, a plecat cu căruţa cu caii. Şi aşteptăm nişte lăzi, trimise cu trenul. Ca să ştiţi, dacă vă anunţă cumva…
Femeile se aplecară după bagaje. Dincă se gândi să dea şi el o mână de ajutor. Chiţu răsuflă uşurat, se întoarse spre infirmul de pe scările primăriei  şi-i strigă : Dau o fugă pe-acasă. Vezi ce şi cum, că mă întorc la iuţeală!

Se minuna că o scosese la capăt, până la urmă.
Va urma



Ion Lazu - Lacul în iarnă.
 Numai copacii...