marți, 16 ianuarie 2018



Scriitorul zilei: Aurel Dragoş Munteanu n. 16 ianuarie 1942 - d. 30 mai 2005

   Născut la Buda-Lăpuşna, nu departe de Chişinău, familia se refugiază din faţa frontului sovietic, stabilindu-se în apropiere de Turda. Fratele mai mare moare imediat după refugiu. Facultatea la Cluj, absolvită în 1964, devine asistent la Universitatea din Oradea. Primul volum, de proze scurte, După amiază neliniştită, 1967. În 1968, după evenimentele din Cehoslovacia, se mută la Bucureşti şi devine membru PCR, deodată cu alţi doi scriitori basarabeni: Adrian Păunescu şi Paul Goma.. Este prea de înţeles teama de ruşi a românilor basarabeni. Îi apare romanul  Singuri,  1968, iar în 1970  Scarabeul sacru. Beneficiază de o bursă Fullbright 1970-71 în Iowa, împreună cu Adrian Păunescu. Îl cunoaşte pe Mircea Eliade. În 1974 face o călătorie în India. Se împrieteneşte cu intelectuali neagreaţi de regim: Petre Ţuţea, N. Carandino, Belu Zilber, D. Stăniloae. Devine un redutabil eseist şi critic literar. În 1977 apare romanul Marile iubiri. Se dedică studiilor Bibliei şi scrierilor sacre, pe care le citeşte în original căci învăţase ebraica, aramaica. În 1987 i se ia dreptul de semnătură. Scos din redacţia Luceafărul. Îşi cere demisia din PCR, iar în vara lui 1989 cere stabilirea în USA. La revoluţie devine primul preşedinte al noii televiziuni, dar îşi dă demisia la începutul lui februarie 1990. În aceeaşi lună este numit ambasador la Washington, cu activitate prodigioasă. Preşedinte al Consiliului de Securitate ONU. Obţine pentru România Clauza naţiunii celei mai favorizate, de asemenea primirea Republicii Moldova în NATO. În 1994 se stabileşte în USA cu familia. Moare în 2005, după o luptă de 2  ani cu cancerul. La înmormântare oficiază părintele Gh. Calciu.
Ca redactor la Luceafărul, ADM mi-a publicat câteva texte, în principal traduceri din poezia luxemburgheză şi de limbă spaniolă. Prin jurnalele mele se vor fi găsind multe consemnări ale întâlnirilor noastre, în acelaşi birou redacţional cu Ion Gheorghe, cu Grigore Hagiu, Nicolae Velea şi Mircea Florin Şandru. Om de vastă cultură, nealiniat, considerând cu mefienţă malversaţiunile redacţionale, m-a uimit prin discursurile lui dinamitarde la Sala oglinzilor, în parteneriat cu Al. Ivasiuc. Imediat după Revoluţie, m-am prezentat la poarta strict păzită a teleziviunii cu un text patetic: Salvaţi pădurea română! Nu m-au lăsat să discut cu Preşedintele. Se pare că textul meu nu a ajuns sub ochii săi. După o lună, plecase ca ambasador în USA...

*
I-am pus o placă memorială în str. Didițel nr 11 (în zona liceului Șincai). Imaginea apare şi în albumul  Literaturile Bucureştiului, ed. MNLR, 2010.


Alţi scriitori:
Elena Ghirvu Călin, n. 1944



Ion Lazu - Veneticii - fragment (Răb-da-re... RĂB-

DA-RE !)

 
Lansarea romanului Veneticii, ed. III-a (Ana Blandiana, Radu Voinescu, Emil Constantinescu. autorul și Aura Christi)

...Oameni fugind pe lângă trenul care încă nu oprise. Asalt. De fereastră se apropiară câţiva oameni, unul începu să bată cu palma în geam, Vera se aplecă să-i vadă faţa, acum îi înţelegea strigătul: Deschideţi, deschideţi! Atunci omul care stătuse în stânga Verei, cam  gras, ocupând de aceea mai mult decât un singur loc, se deşiră spre fereastră şi o trase în jos. Cel care bătuse cu palma în geam spuse cu o voce plină, acoperind vacarmul: Domnilor, nu s-ar găsi un loc pentru soţia mea, gravidă şi cu doi copilaşi? Da, zise rotofeiul şi părăsi pe dată cadrul ferestrei, adresându-se Verei: Doamnă, ocupaţi şi locul meu, pe moment! Ceea ce Vera execută dintr-o singură mişcare. Îşi făcu socoteala: Cei de pe coridor stau în picioare, e adevărat, dar sunt totuşi în tren, pe când biata femeie…
Rotofeiul preluă de jos, unul câte unul, pe cei doi copii, apoi bagajele familiei, cu care baricadă uşa. Cel de sub fereastră nu mai contenea cu mulţumirile, dar la semnele de a o ridica şi pe soţie clătină din cap: O să încercăm pe scară, trebuie să urcăm cumva… Cei doi copii, aduşi cu hârzobul printre oameni străini, o fetiţă şi un băiat numai cu doi trei ani mai mari decât Mihăiţă, lungiră gâturile: Mamă, mamă! Rotofeiul, cu autoritatea pe pare gestul său i-o conferise, le spuse doar atât: Fiţi cuminţi şi aveţi răbdare, mama o să vină pe cealaltă parte. Iar Verei îi strecură:  După ce eu cobor, închideţi imediat geamul! De ce i se adresa ei anume, atât timp cât existau bărbaţi în compartiment, Vera n-ar fi putut să explice. Rotofeiul ajunse cumva la fereastră, se aburcă pe rama ei cu burta, se răsuci spre stânga, îşi trecu pe rând picioarele dincolo, se lăsă să alunece. Vera observă că nu luase cu dânsul nici un bagaj, probabil nu era refugiat, ci se întorcea la Chişinău venind de la treburile lui. Omul îşi dăduse drumul pe pietrişul terasamentului cu o mişcare iscusită, se redresă îndată şi, în aceeaşi clipă, ducând mâna la tâmplă, salută scurt, cu gura strânsă şi fără pic de zâmbet, cum ar fi fost de aşteptat după o astfel de execuţie acrobatică, încât Vera se pomeni întrebându-se dacă nu şi-a muşcat limba, în cădere.

Trecuse aproape o oră de când o aştepta pe mama copiilor. Vera le spunea din când în când : Mama vine îndată. Vă este sete? Fetiţa, ca mai mare între cei doi, scutura din cap: Nu, nu! Dar după rotunjimea ochilor înţelegeai că de-abia îşi poate ţine lacrimile. Vera îşi spuse că nu e cazul să-i întrebe pe cei de pe culoar, întâi pentru că, în cumplita înghesuială, era greu de presupus că poate fi observat cineva venind din celalalt capăt al vagonului; şi apoi pentru că nu se făcea să le atragă atenţia asupra reaşezărilor din compartiment. Măcar de s-ar fi urcat în tren! De venit vor veni ei cumva…
Şi încercă să-şi închipuie cu câtă greutate vor fi răzbătut cei doi până la capătul coridorului, în acea porţiune unde înghesuiala şi lupta erau mai crâncene ca oriunde; cum apoi, înaintarea devenind practic imposibilă, gravida lansase mesajul că ar vrea să ajungă la copiii ei, aflaţi într-un compartiment de la mijlocul vagonului. Oameni pe culoar, ca pietroaiele în fundaţia unei construcţii. Şi gravida, nu în faţa unui om pe care trebuie să-l ocoleşti, sau a doi oameni printre care să te strecori, ci în faţa unei zidiri de stânci concrescute, intim sudate, prinse într-un mortar indestructibil. Trupuri cetluite acolo, între pereţii culoarului, de însăşi ideea că orice strădanie de a te mişca este zadarnică, sortită eşecului chiar din stadiul de proiect. Zeci şi zeci, dacă nu sute de inşi, pe numai câţiva metri patraţi, cu copii, bagaje, oale de noapte. Femeia prezentându-se (în gând) în faţa fiecăruia: Sunt gravidă, trebuie să ajung la copiii mei, în al patrulea compartiment… Da, poftiţi! Însă nu se clintea decât aerul celor două cuvinte: da, poftiţi!; în rest, imobilitatea unor stânci, însă bine încinse de căldura cimentării. Nici o cedare a tensiunii dimprejur, nici o slăbire a chingilor, pe care să o sesizezi şi să te dirijezi într-acolo, ca sâmburele prin carnea fructului strivit.

- Credeam că nu mai ajung! spuse femeia, cu ultima rămăşiţă de glas. Şi întinse mâinile spre Vera, ca pentru a o îmbrăţişa pe cea care a avut grija copiilor ei, ca o bună prietenă, ca o soră. Nimeni n-ar fi interpretat gestul respectiv decât ca pe o efuziune sentimentală. Însă Vera se ridică în grabă şi o sprijini pe femeia gata să se prăbuşească. O ţinu în braţe preţ de o secundă: piept pe piept, burtă umflată pe burtă umflată, după care, cu o răsucire dibace, o făcu să ajungă deasupra banchetei şi să se aşeze pe locul de unde Mihăiţă se ridicase în ultimul moment.

Dar, în prea scurtul răstimp cât o sprijinise pe noua venită iar capul acesteia balansase deasupra umărului ei, reuşise să perceapă, nu neapărat cu urechea, ci cu însăşi teama care o ridicase în picioare, ca un resort: un sunet nedefinit, între gâlgâit şi hohot, având înţelesul unui plânset-urlet din străfund, nedesfăşurat însă, dar care o eliberase pe biata femeie, în mod miraculos, de toată obida adunată sau care ar mai fi urmat să se abată asupră-i de acum înainte… Nu mai rămânea decât ca Vera să aibă răbdare ca noua sosită să-şi revină. Căci trenul acesta înaintând spre Ungheni, după ce ruginise ore şi ore la peronul gării Chişinău, dacă nu le putea oferi pasagerilor îngrămădiţi în pântecul lui de ofidian nici spaţiul strict necesar unei extincţii, le pretindea în schimb, repetând sacadat : răb-da-re / răb-da-re / RĂB-DA-RE…


Idei în Agora - despre Luca Pițu
Duminecă seara, la Casa Filipescu-Cesianu, un dialog Sorin Antohi-Liviu Antonesei despre Luca Pițu, care ar fi împlinit 71 de ani. Începe S.A.: În această seară se va încerca o evocare a anilor 70 de la Iași, de doi dintre supraviețuitorii unei lumi în care se manifesta Luca Pițu - și un portret relativ. Nietzsche scrie undeva despre prieteniile stelare...: doi prieteni, de fapt doi străini, evoluând fiecare pe orbita sa și intersectându-se la un moment dat... Prin anii 70 la Iași era o șansă să fii prietenul stelar al magistrului Luca Pițu, era și o asceză, totodată. Liviu Antonesei l-a întâlnit în 1972, când a început să-i fie student, iar SA în 1976, când l-a abordat pe stradă, fiind împreună cu alți doi muzicieni; magistrul își va fi închipuit că și el este în formația respectivă și va fi fost cumva dezamăgit să afle că lucrurile stăteau altfel. Amiciția lor a avut un traseu dificil, LP era o figură și repede ajungea la conflict, la ruptură chiar, cu încercări de reparații și reluare a relației. Va folosi pentru LP termenul trickster, căci avea lecturi vaste, heteroclite, inclusiv studiile despre religii ale lui Eliade. Titlul evocării: “Viața și ideile unui trickster”. LP lucrase pe varii planuri la teza sa de doctorat despre Lautreamont, deci termenul e împrumutat din această zonă. LP, fascinat printre altele de lingvistică, era un poliglot și făcea legături neașteptate între limbi oricât de diferite. Într-un articol din 1972 Cine e Maldoror? dădea acest răspuns: un trickster... Printre cunoscuți își lua aere de șarlatan, de circar, oricum dubios, ludic, în fapt un auster ciudat, cu însușiri excelente pe lângă altele mai rele. Nu trebuie neglijată labirintica borgesiană a operei lui LP, care a avut o autoidentificare cu acest termen. A dat o operă nemaipomenit de arborescentă, ca spre a se identifica acestui termen; a practicat o opoziție față de metodă, a abordat o continuă tatonare, care face interesul major al scrierilor sale. Peste tot o dimensiune ludică, o inepuizabilă energie carnavalescă. Atac, surpriză, revenire, joc. Canonul textual nu e nici finit, nici fix. Mereu aduce teme în discuție, ca pentru a le elucida, însă sfârșește prin a le încifra. Nespus de multe cărți: are pe un colț al mesei cărți aduse din biblioteca proprie, pe celălalt colț sunt cărți aduse de doamna Anișoara Pițu. Sunt texte foarte complexe, LP practica o scriitură fragmentară, pentru că fragmentul este deschis, nu tindea la o formulare finală, în niciun caz n-ar fi scris aforisme, precum Cioran. Era interesat de antene, de cârlige, de criptare a unui bagaj cultural extraordinar; avea o memorie prodigioasă, cu acces rapid la un noian de lucruri doar de el știute; mintea lui era o bibliotecă enormă în care toate asociațiile sunt posibile. Alt nivel al încriptării vine de la formația culturală din care provenea LP. Și le adăuga o încifrare în plus, cu aluzii la viața privată, la conflictele cu amicii, pe care LP le-a dat deoparte, nu însă și cei implicați în ele.
Liviu Antonesei: Îl cunoaște din 1972, când a devenit student la Psihologie; la limbi străine a ales franceza și primul profesor i-a fost LP; în studenție a mai avut vreo 40 de profesori, unii la discipline de profil, însă el se consideră studentul lui LP. Se consideră un discipol al acestuia, de la care multe a învățat. S-au împrietenit din prima, coborau de la Universitate vorbind împreună, mai vorbeau vreo oră în ușă, după care îl conducea înapoi, în Nicolina și ajunși acolo, mai vorbeau o oră... O profesoară spunea despre LP că a fost unic pentru că epoca a fost unică. Nu e așa. În timp, i-a văzut calitățile dar și defectele. Era deștept, cultivat, poliglot, cu umor - din toate acestea a ieșit un personaj unic și irepetabil. LP era un spectacol în sine, nu numai în scris dar și în viață. Îl serveai cu un ceai de busuioc, în precaritatea acelor ani - și LP, nu doar că accepta gestul, dar deschidea o dizertație amplă, benefică, despre bucuioc, încât te simțeai chiar mândru că i l-ai pregătit... O inteligență sclipitoare și totodată o memorie de elefant, recuperând fără rest tot ceea ce îndeobște pierd oamenii pe parcurs. 
Un detaliu: se împrieteniseră încă din primul an, mergeau împreună la Ciric; LA înota bine, l-a invitat și pe LP, dar nu știa să înoate, doar se bălăcea la mal. S-a oferit să-l ajute, dar a refuzat ferm.  Însă după doar 3-4 zile, în același lac, LP se lansează în traversări, stil bras, stil cros... Ce-i drept, nu avea încă viteză. Apoi, la 2 Mai, unde mergeau împreună și stăteau cu lunile, LP înota excelent, se pierdea la orizont. Îl pândeau, îl așteptau cu neliniște... Tot ce învăța LP era perfect. Era f. curios din fire și putea învăța perfect orice ar fi vrut. I-a explicat: învățase înotul din |Larouse, din alte dicționare. LP îi împrumuta cărți, pe unele i le dăruia; păstrează o colecție din cărțile lui Lautreamont date de LP.
S.A. Luca Pițu funcționa printre prieteni și cunoscuți ca o gigantică bibliotecă de împrumut. În geantă purta mereu un mare număr de cărți pe care le distribuia prietenilor. SA îl vizita și avea voie să plece cu saci de cărți spre lectură, pe care apoi i le returna, le reașezaîn rafturi... La o anchetă a securității, o listă întreagă de cărți ”neortodoxe”, confiscate, multe erau de la LP, dar și de la Liviu Antonesei, căci între ei exista un continuu circuit al cărților. LP făcuse liceul la Gura Humorului, acolo intrase în legătură cu familii venite din Germania, a învățat limba, citea literatură germană. Și-a asumat o formă de excentricitate, eruditul ciudat, care își asumă statutul de marginal și se edifică în consecință, ca să reziste ca atare, căci nu-l prea interesa poziția socială. Un cercetător borgesian ar trebui să ia în considerație o bibliografie a lui LP, s-ar vedea atunci că existau cărți pe care numai el le avea. Tot așa, ar fi de cercetat corespondența lui LP. Își asumase rolul de Magistru, după ce plecase Mihai Ursachi, în 1981, i-a preluat torța. Ciracii începuseră să pastișeze formula stilistică a lui LP, care printre altele era un mod de a fenta cenzura. Erau două triunghiuri: LP, LA și SA, sau LP. LA și Dan Petrescu, interșanjabile. Ar fi de cercetat corespondența acestora.  SA spune că a învățat ce vrea să scrie și ce nu vrea să scrie de la LP. L-a dus și la Alexandru Zub, care era un corifeu.
LA: Mihai Ursachi a plecat în 1981 dar era evocat la toate întâlnirile noastre, era mereu prezent; avea o poză a lui LP și anchetatorii au crezut că era poza lui Leh Vallensa, însă i-a lămurit că era Ursachi din profil și poate chiar semănau. Ursachi i-a influențat în poezie.  De la LP au luat aspectul ludic, iar de la Al. Zub spiritul academic. 
SA: Se poate considera că în Iași, de la LP și până la sfârșitul anilor 70 era vorba despre o generație. La B.C. Univ. fusese un centru de dialog, erau ei și mulți alții în jurul lor. Au fost interzise aceste întâlniri. I-a preluat Al. Zub.
LA: Din 1972 și până la momentul întoarcerii sale ”în păpușoi”, cei doi s-au certat și s-au despărțit de patru ori, la modul serios, iar reîmpăcările au avut loc în situații dificile, de exemplu atunci când au semnat Protestul împotriva realegerii lui Ceaușescu. S-au revăzut, s-au îmbrățișat. După evenimente, a scos o carte în doar 100 exemplare, dar nu a lăsat pe nimeni să o distribuie, o trimitea el însuși, prin poștă, de la Focșani. A reluat cartea în trei ediții, mereu cu modificări și adăugiri, iar LA are toate cele trei ediții și nu le-ar da la nimeni. 
SA: Era la el mereu o stare de flux, de discontinuitate, una din trăsăturile de adâncime ale scrisului său. Uneori a folosit cam aceeași exprimare, însă cu sensuri diferite sau chiar contrare. Lucrurile pot fi decelate pe blogul lui Vasile Gogea. Adoptase formula de a evita o definire finală, totul fluctuează în scrierea sa. Din 1987-88 Dan Petrescu a abordat o dizidență hotărâtă. Apoi SA citează scrisoarea lui LP către Dorin Tudoran, căruia îi trimite prin Maeia Mailat un text pentru Agora și roagă să fie semnat ”ne-pseudonimizat.” Deja în 1983 ei pierduseră dreptul de semnătură: LP, AS și DP., apoi au obținut de la Al. Mironov aprobarea de a publica în Știință și Tehnică. I-a cerut lui SA prefață la un text cu titlul în franceză-engleză și germană. Sentimentul românesc al urii de sine. O mare parte din acest text îl publicase LA în Dialoguri. Un erudit. Voioasele tale eseuri. 
LA citește din Prefața respectivă. LP detesta aforismul și în aceeași măsură disprețuia sistemul. Iubea fragmentarismul, textul deschis. Din scrisoarea lui către Dorin Tudoran se observă radicalizarea sa. E interesant cum îi percepea Securitatea. Despre LP se consemna: Nu lipsește niciodată de la catedră. LP are o carte în care comentează dosarul său de la CNSAS - și cu acest prilej ne dă cea mai importantă frescă a vieții culturale de la Iași. De semnalat că LP a refuzat cu hotărâre să dea anchetatorilor vreun nume al celor de la care obținuse cărțile ”interzise”. SA amintește de un roman parafrază scris de ei, în patru, cu Dan Petrescu: Brazdă peste haturi, ilustrând coperta cu o pictură despre Elena Ceaușescu în ipostază de târfă internațională. LP l-a sfătuit și pe SA să scrie despre dosarul său. 
După Evenimente, cei doi fiind la Paris, merg la un curs la Sorbona, invitați de Kantorovici. SA a vorbit cu Cioran, i-a explicat ce e cu LP., un fel de dublu al lui Cioran la Iași, și a insistat să fie primiți la Cioran. Apoi au scris o carte despre toate astea. Dacă găsiți aceste cărți, citiți-le! LP este o probă de curaj moral la limită, asumat în condiții dificile; și fapt este că după evenimente, LP a rămas prizonierul acelei lumi trecute, nu a ajuns la o privire luminoasă asupra noilor vremuri.
LA: Nu a apucat să spună decât prea puțin din lucrurile la care se gândise de când a fost anunțat că va fi o evocare LP; iar unele lucruri deja le spusese SA. LP a fost dintre prea puținii care au înfruntat vremurile. Spre final, retrăgându-se a scris un text exemplar, despre personaje cașvanene, o carte de proză de înaltă valoare literară - o întreagă umanitate care colcăie acolo, o mare proză a limbii române. Eseistul devine prozator, autor de portrete foarte pregnante; a dedicat această carte lui Bedros Horasangian, care editase o carte despre drama armenilor.
Bedros Horasangian: LP avea un filon de moralist. În ce-l privește n-a apucat să se și certe cu LP, în cazul lor a fost vorba de o prietenie la maturitate. Și mai e ceva. Lumea aceea despre care s-a vorbit aici, s-a spart. Noi suntem doar niște supraviețuitori. 
SA: LP era un povestitor inepuizabil despre lumea cașvaniană. Își amintește despre o discuție în care a apucat să spună ceva despre comerțul cu guano, în Chile... și atunci LP a început o dizertație fastidioasă despre comerțul cașvanenilor cu bălegar, o parodie de fapt; avea o carismă de povestitor fără egal și această trăsătură este difuză în eseurile sale. Iar proza sa este o înseninare finală. La retragerea sa ”în păpușoi, i-a trimis un scurt text de reconciliere cu toți și toate. Înseninat pentru ultima oară. Căci nu fusese senin în ludicul său...