sâmbătă, 13 ianuarie 2018

13 ianuarie: Dan Botta, n. 26 sept. 1907  - d. 13 ianuarie 1958

Descriere: *      

Poezia zilei: Dan Botta 

Cornul mării, cornul serii

Valul bate-ncet în stîncă,
Spuma-i dulce o-nfăşoară
Într-o horbotă ușoară;
Umbra serii de vioară
Creşte-n liniştea adîncă.
Privesc cerul. Se adună
Zarea pură-a unui vis,
O lucoare de abis
Mă îmbracă. Cum răsună
Cornul mării, indecis.

Străluceşte în orgia
Viorie de pe mare
Luna palidă, în zare,
Luna din Infern, soţia
Sufletelor în pierzare.

Ţipă-n volburi largi lăstunii,
Umbra creşte ca o floare,
Ca o floare-ameţitoare,
Apa, -n gemetele lunii,
Jos pe stîncă, albă, moare.

De departe sună cornul,
Cornul serii, cornul mării,
Cornul surd al întristării,
Cornul mării, cornul serii,
Cornul jelei şi-al pierzării!

***
Fratele mai mare al poetului şi actorului Emil Botta, dintr-o familie nobiliară maramureşană (atestaţi ca voevozi în secolul XVI în Ţara Chioarului), Dan Botta s-a născut la Adjud (tatăl său, militant pentru unirea Ardealului cu Ţara  s-a refugiat în Moldova din cauza persecuţiilor habsburgilor), unde a făcut şcoala primară; la Focşani a început liceul, continuat la Sf. Sava din Bucureşti. Facultatea de Drept şi cea de Litere, secţia limbi clasice.  În 1931 publică volumul de poezii  Eulalii (cu prefaţă de Ion Barbu); în 1936 eseurile  Limite; în 1939  Comedia Fantasmelor şi Alkestis. După 1944, fără drept de semnătură, elaborează un amplu studiu filologic despre originile limbii române. Pînă la pretimpuriul sfârşit din 1958, publică traduceri din Shakespeare, Villon, Sofocle şi Euripide. În 1968 i s-au editat, postum, 4 volume de  Scrieri.  Reeditat in extenso la editura Crater, de Ion Papuc, (Limite şi alte eseuri,  1996, ediţii îngrijite de Dolores Botta, soţia supravieţuitoare.
A făcut parte din gruparea Criterion a generaţiei de aur, constituită în 1932, în jurul lui Vulcănescu, Eliade, Comarnescu. A conferenţiat despre Conceptele mediteraneene, Geniul dacic în lume, Frumosul românesc  etc. Cultură vastă, clasică, nu punea totuşi preţ pe erudiţie, nu avea încredere în adordarea cu mijloacele literaturii moderne,  nici în  descriptivism, criticism; preocupat de esenţe, de arhetipuri, de modelele ideale, de miturile fondatoare, de Apolo, Dyonisos, Orfeu, Zamolxis, de istoria spirituală a omului, de geniul creaţiei folklorice, considerată că este continuarea în popor a valorilor înţelepciunii antice; fascinat de cultura şi mai ales de spiritualitatea zonei est-mediteraniene şi balcanice, în care s-au constituit spiritualitatea bazată pe esenţele antice; preocupat de greci, iliri, traci şi romani. În epocă a strânit scandal controversa cu Lucian Blaga, pe care Botta l-a acuzat că și-ar fi însușit ideea”spațiului ondulat”, mioritic, lansat de el în niște conferințe la Radio, în 19934. Însă Blaga scrisese deja în 1928 pe această idee; schimbul de pamflete a făcut rea impresie, din cauza termenilor contondenți, a vulgarităților; s-a ajuns la o provocare la duel, însă poetul nu i-a dat satisfacție ”corsicanului”. Dan Botta a fost colaborator al lui Mihail Manoilescu la Finanţe, apoi al lui Dimitrie Gusti, la Enciclopedia Rămâniei; după editarea primelor 2 volume, devenit directorul Enciclopediei, a revizuit structura acestora  şi a coordonat editarea următoarelor trei volume, topite apoi, interzise de comunişti. O formidabilă lucrare, neegalată nici până astăzi, oricât ar părea inexplicabil. 

Citeşte mai mult, o evocare de Mircea Eliade, în Rost:



Din Ion Lazu: Odiseea plăcilor memoriale:
15 aprilie 2007. Dna Dolores Botta, la telefon (aflasem acest număr dând alte multe telefoane), deosebit de amabilă şi la obiect, dar care, oricât ar părea de neverosimil este soţia supravieţuitoare a lui Dan Botta, dispărut încă în anii 50, şi mai mult de-atâta, editoarea unor opere de-ale lui apărute după revoluţie, (dintre care  Limite şi alte eseuri  şi  Roma-Treikia, 464 pagini format mare, capitole: Atestări greceşti din perioada veche, Cuvinte de origine bizantină; Cuvinte din latina populară - le am şi eu, cadorisite de Ion Papuc de la editura Crater; citite cu creionul în mână), îmi spune că cei doi fraţi au locuit împreună cu mama lor Aglaia (ascendenţă corsicană) în casa inginer Orghidan, pe Bvd  Pache la nr. 40-42, unde se înfiinţase special pentru D.B. o Asociaţie ştiinţifică pentru editarea marii Enciclopedii a României, unde el era director general, începând din 10 martie 1939. A redactat toate volumele Enciclopediei, dar nu a apucat să apară decât primul, a venit războiul... Casa a fost naţionalizată. Orghidan C. era administratorul acestei Asociaţii.

Îl prind la telefon pe dl Marin Diaconu, fusese dus la un doctorat; pentru V. Băncilă să discut cu Dora Mezdrea, pentru Anton Holban cu Nicolae Florescu, pentru Mihalache Dragomirescu să întreb la Primăria capitalei. 




Descriere: * 
Imaginea apare şi în albumul  Literaturile Bucureştiului, ed. MNLR, 2010.


Alţi scriitori:
Victor Ernest Maşek, n. 1937
Nicolae Esinencu, n. 1940
Veronica Russo, m. 2001 


Ion Lazu - Veneticii, fragment (Drumul spre gara Căușani)




... Grigore trece în faţa cailor, îi ia de căpăstru, dă căruţa cu spatele, strigând "ţiuric, ţiuric!" urcă pe banchetă şi mână caii înapoi, pe uliţa mare. Nu se sfătuieşte cu Fanea pe unde vor merge, iar Vera ştie că nu e cazul să se amestece, aşa că dincolo de podul lui Stahov, simţind cum căruţa o ia la stânga şi caii atacă în plin costişa, cei doi înţeleg că n-au să ocolească prin Talmaz, ci au s-o taie drept pe şleaul  mare.
Până sus, la Mori, cât ţine urcuşul cel trudnic, Vera rămâne pe banchetă, între Grigore şi Fanea, dar după aceea îi şopteşte soţului: "Eu mă mut lângă copii!" şi, din mersul cailor, ţinându-se de umărul lui, se ridică şi păşeşte peste banchetă. Îşi face loc între cei doi băieţi, în fân, o ia în poală pe fetiţa adormită, trage din nou pătura peste copii, o potriveşte pe sub ei la margine şi aşteaptă să se încălzească ea însăşi, oleacă. Gândurile îi fug în toate părţile, înainte şi înapoi, la lucrurile cele mai diferite din viaţa ei, însă Vera încearcă să le strunească, spunându-şi cu îndărătnicie că acum nu mai contează decât faptul că este în căruţă, împreună cu copiii, că Grişa îi duce la gară şi acolo se vor sui în tren. Simte că trebuie să-şi ţină firea, să rămână în fânul din spatele banchetei, cu fetiţa în poală, cu băieţii culcuşiţi de-o parte şi de alta, ca o cloşcă adăpostindu-şi puii golaşi şi nevolnici. Îşi dă seama că dacă, printr-o minune, i-ar creşte puf şi fulgi la subţiori şi pe braţe, ea nu s-ar scandaliza, ci dimpotrivă, i-ar mulţumi lui Dunmnezeu că o ajută să-şi ocrotească odraslele.
 De-acum acest mers al căruţei este lucrul cel mai important din tot ce s-ar putea întâmpla sub cerul care între timp s-a spuzit cu stele. Tropotul spornic al copitelor, huruitul roţilor îi sunt de ajutor când vrea să-şi imagineze distanţa care creşte în urmă. De când au ieşit la drum liber, Grigore nici nu face altceva decât să îndemne caii; aceştia simt graba stăpânului, n-au de gând să se oprească din alergare, dar lui Grigore, căruia zgomotul copitelor îi sună viu în auz, i se pare mereu că trapul se leneveşte şi atunci ridică glasul, agită biciul în aer, pocneşte cu hăţurile în crupele cailor, menţinând trează presiunea asupra trăpaşilor. S-a lăsat mai bine pe banchetă, spre centru, ocupând în mare parte locul părăsit de Vera, pentru că îi e mai la îndemână să se ştie între cei doi cai, când îi îndeamnă la drum.

Trapul se ostoieşte de-o dată, căruţa se răsuceşte adânc în întuneric, spre dreapta, înseamnă că trec de răscrucea spre Volintiri; acum Vera ştie exact cât din drum au parcurs şi cât mai au până la gară. Ea însăşi nu face decât să asculte trapul cailor şi huruitul roţilor, ca un acompaniament strâns, care creşte în auz pe măsură ce alergarea se înteţeşte sau se subţiază uneori; îşi concentrează atenţia asupra modului cum se amestecă zgomotul copitelor unui cal cu al celuilalt, cum se caută, se ajung din urmă, se potrivesc pentru o clipă într-o singură bătaie, ca imediat unul să-şi vădească nerăbdarea, s-o ia înainte, alegându-se din ritmul celuilalt, să bată în pauzele aceluia, o dată sau de două ori, ca o călcătură anapoda, grăbindu-se apoi să se apropie de ritmul care, de data asta, pare să i-o fi luat înainte. Această despletire şi reîmpletire fără istov a trapului celor doi cai, surdinizat de huruitul şi clinchetul roţilor, pătrunde acum într-o rumoare mai largă şi curând Vera îşi dă seama că sunt pe cale de a ajunge din urmă o altă căruţă, sau de a fi ajunşi de altă căruţă, ceea ce pare greu de presupus, fiind vorba de nişte cai ca ai lui Grigore. Un timp merg în urma celeilalte căruţe, apoi în rând cu ea şi destul de repede o depăşesc, în întuneric, fără măcar să-şi  poată da seama dacă era tot din satul lor sau din altă comună. Abia acest fapt sparge tăcerea dintre cei doi prieteni, care nu au schimbat o vorbă de la plecare.
- O fi fost de la noi din sat? întreabă Fanea, ca să rupă tăcerea.
- Da’ eu ştiu? răspunde Grigore, nedumerit. Şi, însufleţit de perspectiva unei discuţii, adaugă, cu alt glas: N-am putut să-mi dau seama…
- Au trecut pe uliţă destui, de la noi, iar alţii spuneau că pleacă mâine dimineaţă…
- Nu mai e de aşteptat, asta-i!
- Sunt aproape trei ani de când frontul a trecut pe-aici, ne obişnuisem să-l ştim departe. Undeva, hăt… Şi uite-l din nou, asupra noastră!
- Da… războiul ăsta, domnule… Câţi au murit… oameni nevinovaţi! Şi ce-o să mai fie!
Grigore tace, pe moment, gândindu-se în fel şi chip. Apoi se pomeneşte vorbind, sub un imbold de neoprit:
- Ce e asta, domnule? De ce să piară milioane de oameni, trimişi să se omoare unii pe alţii?
Dar nu se aşteaptă ca Fanea să-i dea un răspuns mulţumitor. Dacă ar fi existat un astfel de răspuns, l-ar fi găsit şi el, în aceşti ani; sau l-ar fi auzit de la alţii. Însă un răspuns pe măsură nu exista la întrebarea: Nu s-ar fi putut altfel?
- Ce e asta? izbucneşte el, iar – şi parcă nici nu i se mai adresează lui Fanea, de alături. Cine hotărăşte în locul nostru? Cei mari nu ştiu decât să dea ordine: Alinierea! Voi de-aici, trageţi în cei de colo! Voi de colo… Să omori sau să fii omorât… Şi pentru ce?! Ca să ne domine ruşii un an, apoi noi pe ei trei ani şi din nou ei pe noi… Să învingă românii! Ba să învingă ruşii! Fără moarte nu s-ar putea? Şi noi, acum…?
Vera îi ascultă, din spatele banchetei. Bănuise că la un moment dat tăcerea va fi ruptă, că prietenii au să vorbească despre front, despre  bejenie… că au să fie vorbe multe, după atâta tăcere şi încordare şi frământări… Spuneau că într-o zi două frontul va ajunge la Nistru, că ai noştri vor încerca să…, ba chiar mai mult; dar noi să ajungem în Regat… şi să aşeptăm acolo, departe de bătaia tunurilor… să vedem ce mai urmează… Într-o lună două vom şti ce avem de făcut: ne lasă să ne întoarcem pe la casele noastre? rămânem în refugiu? cădem iar sub ruşi?
- Să vezi numai ce ne aşteaptă la gară, câtă lume pornită în bejenie! spune Grigore, pe alt ton, de parcă abia acum şi-ar fi regăsit propria voce. Auzindu-l, Verei i se strânge inima, de o mare durere ca şi neîncepută. Să ajungem la tren; iar în rest, vom vedea ce va fi, ar vrea să spună. Dar tace, cu dinadins.
- Da’ eu, Grişa, izbucneşte Fanea, care la rându-i şi-a regăsit vocea, eu unde merg? Spune-mi! Cui îi las pe ai mei, pe Saşa şi pe copilaşi? Unde merg eu acum? se zbuciumă învăţătorul. Şi nu-şi mai poate stăpâni hohotele de plâns.
Grigore scrâşneşte din dinţi. Lui i se adresează prietenul, dar ce i-ar putea răspunde? A încerca să-l îmbrobodeşti pe un om în toată firea, ca Fanea, ar fi curată prostie. Singur o să se liniştească şi o să vadă ce e de făcut. Se chinuie de grija alor lui. Cum să-i laşi şi să pleci? se întreabă, cu o mirare nouă. Cum de s-a decis Fanea să-i lase pe ai lui şi să fugă? Poate să facă el, Fanea Vâsoţchi una ca asta? şi i se pare că o prăpastie se deschide înainte-i. Dar el însuşi, cum de se putuse bucura, acum  vreo jumătate de oră că Fanea s-a hotărât să plece cu ei?
Acum lucrurile i se prezentau în cu totul altă lumină. Cum să-i laşi în calea frontului pe cei dragi? Şi chiar ăsta era zbuciumul lui Fanea: Unde merg eu? Nu cunosc pe nimeni… Cui îi las pe ai  mei? se văicărea, pe întuneric.
Şi îl strângea în neştire de braţ pe Grigore, ca omul care se duce la fund. Dar cum să-l ajuţi? Ce să-i răspunzi? Cu Vera se înţelesese din prima secundă. Însă ce-ar fi fost dacă ea n-ar fi vrut să plece, indiferent din care motiv? I-ar fi lăsat el în Cioburciu şi să plece singur, dând bice cailor? Nici în ruptul capului! Nimic nu l-ar fi putut despărţi de familie. Iar dacă împrejurările l-ar fi surprins departe de casă, cu negustoria lui, ar fi trecut peste o mie de obstacole numai ca să ajungă la ai lui şi să fie împreună în faţa primejdiei. Nu făcuse aşa, în vara lui ‘40, când cu retragerea de la Storojineţ, unde se afla în concentrare? Nu trecuse el linia frontului, printre sentinele ruseşti, ca să ajungă la Vera şi la copii? Iar acum, n-ar fi rămas la Cioburciu, împotriva tuturor ameninţărilor, dacă Vera… dar nu, Vera face întotdeauna ce trebuie.
Saşa însă…, ca să vezi! Deşi n-ai cum să n-o înţelegi şi pe dânsa: cum să-şi părăsească mama muribundă? Ce om mai eşti dacă ţi-ai părăsit părinţii, copiii!? Şi Fanea… ce zăpăceală! Aceste sperietori: Siberia, moartea… Dar uite, învăţătorul şi-a dat seama că există ceva chiar mai important decât propria viaţă (pentru tine, ca om, dacă eşti om !): viaţa alor tăi. Aşa că nu ştie ce să-i răspundă, când Fanea îl zguduie de braţ, hohotind: Unde merg eu, Grişa?
Se răsuceşte spre el, ca să fie mai convingător, îi pune  pe umăr mâna în care ţine biciul şi îi spune, cu răbdare:
- Fanea, singur ai spus şi singur vezi că toată lumea pleacă sau se pregăteşte de plecare. Nimeni nu ar vrea să rămână sub ruşi. Cine a vrut sub ruşi, a plecat cu ei, în ‘41. Aşa că eu zic să trecem Prutul şi să aşteptăm câtva timp, să vedem ce  urmează…
Fanea tace, se frământă pe banchetă, izbucneşte din nou:
- Toţi pleacă sau or să plece! Dar eu unde mă duc? Pe ai mei cui îi las? Spune şi tu, Vera!
Şi se întoarce spre cei culcuşiţi în fân, sub pătură.
Vera aude prea bine, dar tace. Nu are de gând să răspundă. Fanea poate să-şi închipuie că a luat-o somnul, după atâta trudă cu făcutul bagajelor, cu… Dar ea însăşi se luptă cu aceleaşi întrebări fără răspuns ca şi cei doi, pe care îi aude vorbind de parcă ea le-ar şopti cuvintele, unul câte unul. Ce-ar vrea să afle Fanea, cu acel "spune şi tu, Vera"? Vrea să ştie dacă nu îl consideră laş pentru că s-a grăbit să-şi scape pielea fugind. Dar simplul fapt că o întrebase dovedea că Fanea e un om adevărat. Pe când Vasea Faraon… acela nu se gândise ce vor zice ei toţi: familie, rude, prieteni despre trădarea lui. Când cu Cedarea, nu s-a mai întors de la Bucureşti. Rămăsese Şura cu trei copii. Ce-o fi în sufletul ei, când se dezmeticeşte din aburii băuturii? Acum, cu plecarea, de ce nu trecuse pe la dânsa, să vadă în ce ape se scaldă? Că nu avusese timp nici pentru ea, asta e prea adevărat, dar parcă nici cu gândul nu ajunsese până la Şura. Consătence, prietene din copilărie, cumetre, naşă şi fină…
Acum Grigore, care a înţeles că Vera nu are de gând să se bage în discuţia lor, vine cu altă propunere, una dintre cele câteva pe care le ţine în rezervă, de aici şi până la gară:
- Fanea, când mă întorc în sat, trec pe la Saşa şi caut să o conving să plece. Uite ce plan am : îi iau în zori cu căruţa şi îi duc la Volintiri, la unchiu-meu Vanea Huzunov. Are case mari, e loc pentru ai tăi şi pentru bătrână. Numai să nu stea în bătaia frontului, înţelegi? Pot să-i duc şi mai departe, spre Feşteliţa, spre Bolgrad, când plec la drum…
 - Nu, Grişa. Mulţumesc din suflet, dar eu m-am hotărât. Nu plec nicăieri fără Saşa. Mă întorc chiar acum! Să ne ducă pe toţi în Siberia, să împărţim aceeaşi soartă… Opreşte, Grişa, te rog, opreşte!
Grigore e atât de surprins de întorsătura pe care au luat-o lucrurile, că simte o căldură mare în piept. Bucuros şi prea tulburat, de fapt îngrozit de-a dreptul că prietenul lui a ales perspectiva Siberiei. Încearcă să-şi ţină firea şi, în rest, apelează la raţionamente de bun simţ:
- Cum să cobori aici, omule?! Sunt cincisprezece kilometri până la Cioburciu, te mănâncă lupii! Ai răbdare, Fanea, într-o jumătate de oră suntem la gară. O suim pe Vera la tren, mă ajuţi să punem lăzile la pat-vagon şi ne întoarcem amândoi în sat, dacă aşa ai hotărât. Şi mâine în zori om vedea noi, vă duc la Volintiri…
- Nu te supăra, Grişa, îl roagă Fanea. Mi-e inima grea…
- Nu-i vorba de nici o supărare. Iar mâine, om vedea ce-o fi.
Şi încearcă să desluşească printre coamele cailor, doar cu puţin mai întunecate decât noaptea din jur, luminile din vale, Căuşanii…
....



Ion Lazu - Lapidarium de la Casa Filipescu-Cesianu