miercuri, 10 ianuarie 2018




10 ianuarie: Tudor George, 3 febr. 1929 - 10 ian. 1992

  Plecat dintre noi în mod surprinzător, la doar 63 de ani, Tudor George va fi ştiut bine şi va fi simţit în plin faptul că reprezintă o adevărată forţă a naturii, şi că în termeni simpli este un nemuritor, căci altfel nu se explică nici modul extrem în care s-a implicat şi s-a cheltuit, dar nici faptul că nu a acordat o minimă atenţie sănătăţii sale, care spre final i-a jucat festa. Va fi avut încă din copilăria sa petrecută în Bărăgan  intuiţia că reprezintă omul plenar, din antichitatea greacă, posesor nu doar al forţei fizice herculeene dar şi al unor însuşiri prodigioase ale minţii şi spiritului; aceasta îi va fi abătut atenţia de la amănuntul că totuşi nu avea niciuna dintre aptitudinile omului practic: îl girau Zeii olimpieni, nu-i aşa? la ce s-ar mai fi obosit să-şi pună la punct, cu străduinţă şi aplicaţie,  condiţii minimale de trai?!
Fiu de impiegat CFR, şi-a petrecut anii adolescenţei în cartierul Griviţa, care în anii 30 va fi fost tot o mahala, precum o şi descrie, în  Groapa,  vecinul său de Descriere: *stradă Eugen Barbu. Liceul în cartier, apoi facultatea de ştiinţe juridice, încheiată în 1949. Însă tânărul nu era din serie, ci un ins cu deosebire deschis spre marile mesaje ale umanităţii: a asistat la cursurile lui Călinescu şi Vianu, dar şi la cele de matematică ale lui Barbilian, dar şi la cele de Fiziologie. Se livra vieţii boeme, frecventa cenacluri literare, l-am găsit semnalat ca participant la Sburătorul, imediat după război, când soţia criticului încerca să facă onorurile... Scria poezii încă din şcoala primară, le însoţea de desene, se încumeta în traduceri din latină, din scriitorii francezi şi germani.  De o vitalitate ieşită din rând, s-a lăsat sedus de viaţa sportivă la vârf, a practicat un sport al bărbăţiei şi nobleţei totodată: rugby-ul şi ulterior a fost antrenorul echipei de juniori Griviţa Roşie, campioană doi ani la rând. Cronicar sportiv, dar şi cronicar de arte plastice. A scris şi pentru copii, ilustrându-şi cărţile. I-am văzut o expoziţie de autoportrete, în holul Casei Scriitorilor. Cu viaţă de familie problematică, femeile adorate şi cântate nu i-au înţeles firea dezgrădită, noncomformistă - l-au lăsat pe rând, excedate, alegându-se cu apartamentul primit de la Uniune.
Om de pahar, îndrăgind boema, s-a făcut faimos prin viaţa de noapte, la cârciuma Singapore din Piaţa Rosetti, dar intra haiduceşte în orice altă speluncă de cartier, sub imboldul clipei, mereu combatant, mereu comunicativ, bon-viveur, jucând roluri pe rând, cu nonşalanţă, recitând la nesfârşit din sine şi din clasici, spre bucuria convivilor. Sau abordând, după caz, temele de strictă specialitate ale literaturii şi artei...
Le-a dedicat fiecăruia în parte dintre amicii de boamă măcar un sonet, o baladă, un rondel, dacă nu mai multe, niciodată revendicativ, totdeauna bonom. Ştia totuşi să se dea mare boier, de exemplu când intra la restaurantul Bucureşti (fost Capşa), ca să se respecte, împreună cu vreun profesor universitar, de pildă, cu Romul Munteanu, director la editura Univers. Se întâlniseră ca să pună la punct Prefaţa profesorului şi formatul cărţii, coperta antologiei din BPT, pe care Ahoe ţinea să şi-o conceapă singur... Invitat al lui Ahoe, încercam să intru în atmosfera aceea sofisticată... Nu vom trece peste faptul că poetul Tudor George a fost ţinut departe de  publicul cititor până spre vârsta de 38 de ani- probabil considerat de culturnici drept un bulevardier, malagambist, personaj asocial, nealiniat. Inclusiv neîncadrat în câmpul muncii! L-am cunoscut chiar în acea vreme: părea timorat de faptul că i se dă în sfârşit  posibilitatea de exprimare, îndelung râvnită.  Balade, 1967;  Veveriţa de foc, acelaşi an,  Copacul descătuşat, 1968,  Balade,  1969,  Ţara migrenelor,  1970,  Sonete aeriene,  1972,  Armura de sudoare,  1972 - simpla înşiruire a titlurilor dă seamă despre faptul că poetul, în fine "descătuşat", scria în dârdoră, era de neoprit. Balade, sonete, rondeluri, imnuri - vulcanul odată declanşat erupţia se desfăşura la scară urieşească. Tomuri groase, poezii plecând de la orice temă, de la orice sugestie, capacitatea de improvizaţie şi de fabulaţie a autorului era fără egal. Neologisme şi neaoşisme, dar şi argotice, dar şi exprimări lexicale răsucite, alambicate, aduse să-şi facă datoria în cadrul prozodiei clasice, ea însăşi impuls şi pretext de noi poeme. Întrebarea ar fi dacă Tudor George nu ţinea neapărat să-şi demonstreze că un Păunescu nu poate fi mereu pe piaţa literară decât dacă le cântă în strună culturnicilor; pe când el însuşi, odată scos din cuşca interdicţiilor,  se sumeţea să demonstreze că se poate şi altfel, fără să te vinzi şi să-ţi pătezi obrazul, dacă nu-ţi lipseşte înzestrarea poeticească. De la  un anumit punct încolo, nu prea poţi şti ce armistiţii se semnează între talentul autorului şi moralitatea sa, dar un anumit orgoliu nu va fi lipsit nici personajului ahoistic, mereu în revărsare de poeme. Culminând cu performanţe aproape imposibil de realizat, la nivelul înaltei exigenţe, ca de pildă o  Coroană de sonete, o suită unitară de 16 sonete înlănţuite după principiul glossei: fiecare sonet începe cu un vers din poezia cadru şi se încheie cu versul ce-i urmează în glossă; ca la sonetul următor procedeul să se repete din nou, pentru ca ultimul sonet să reia toată glossa dinspre coadă spre cap. Încerce acei pe care îi ţin puterile! Însă pentru iscusinţa poetului Tudor George toate acestea reprezentau provocări ce trebuiau învinse,   bifate...
 Întâmplarea face să fi asistat la discuţia dintre poeţii sonetişti Tudor George şi Radu Cârneci, chiar pe această temă de maximă dificultate. De altfel cartea mea de însemnări: Scene din viaţa literară, Ideea europeană, 2007 este înţesată de secvenţe în care Tudor George este protagonistul din avanscenă. (Ceilalţi actanţi din linia întâi a  Scenelor ... mele fiind: Mircea Ciobanu, Dumitru Alexandru, Constantin Popovici şi Pan Izverna, prietenii mei de pe acea vreme.)
*
Vila din Str. Paris, nr. 40-A, unde a locuit Tudor George. Imaginea apare şi în albumul  Literaturile Bucureştiului, ed. MNLR, 2010.
Nu am reușit să-i pun placă memorială; există una pe str. Polonă, la intersecția cu Ștefan cel Mare, unde poetul a trăit în ultimii 2 ani de viață.

Descriere: *


 Poezia zilei: Tudor George
 
Balada cavalerului Mărgărit
        cel căruia i s-au pârjolit
        bojocii şi i-a căzut limba 
 
- Fragment - 
 
O clipă numai dacă s-ar putea
Cu mâini de forceps care pruncu-l naşte
În palmă, ferm, să prind gândirea mea -
Ca prinsă-n ţest zvâcnirea unei broaşte
 
O clipă, numai, dacă-n cer privind
Văd norii fermi - măcar de se destramă -
În ochiul minţii, copleşit de jind,
Râvnesc să prind cugetătoarea flamă!
 
Un Michelangel dac-aş fi, şi-atunci
Tot n-aş putea în pumnul meu încape
Amoeuba cugetării prinsă-n stânci
Meduză prinsă-n dantelări de ape!
 
Dar eu, acesta, micul bard hazliu,
Eu, bulevardierul Tudor George, -
Ahoe - chiuitul prea târziu
Al unei triste şi vetuste orge!
 
Dar eu, acest romantic hărtănit -
Relicvă sumbră într-un veac atomic -
Cum aş putea pe Ghiţă Mărgărit
Să-l cânt, decât cu tonul jalnic-comic?!
 
Nici unei muze ajutor nu-i cer,
Căci muzele-s vedenii de-ale noastre,
Iar Ghiţă - cuviosul cavaler -
E staroste-al singaporenei castre!
 
or, care ochi de Argus sau de zeu
Cu geana mai vulcanic flăcărată,
L-a cunoscut mai viu cum îl ştiu eu 
Şi l-a-ndăgit mai pătimaş vreodată? 
 
Rămâie-aşa de simplu, de firesc -
Contur neclar ca scrijelat de-o cretă -
Cum în pupila mea mi-l amintesc -
Efigie-ntr-o antică monetă.
 
Târziu de tot vreun meşter numismat
De-o pipăi pupila mea cu mâna
Te-o regăsi, aşa cum te-am păstrat,
Prietenul meu drag din totdeauna!
 
Rugini vor trece şi cocleli, oxizi,
Ce viaţa noastră, timpul îl devoră -
Te voi păstra în ochii suferinzi
Nealterat, frumos ca-n prima oră!
 
Pe lumea asta,o, de-aş fi atât,
Nimicnic preţ, şi toată viaţa-mi fie-i
Medalionu-nbrăţişat la gât,
Bănuţul sterp, podoaba prieteniei!
 

Căci nu cunosc alt ban şi nici alt preţ
Pe lumea asta-n care regi sunt banii,
Doar lacrima distinsei frumuseţi
Şi soarele ce-l poartă-n ochi golanii...
  
(din Balade singaporene, ed. Cartea românească, 1970)
 

Alţi scriitori:
Nicolaus Olahus, n. 1493
Al. Busuioceanu, n. 1896 – d. 24 martie 1961

Ion Iuga, n. 1940 – 19 oct. 1993


Ion Lazu - Veneticii, 2002, fragment (primirea Ordinului de evacuare) 
Fotografie:

... Primăria e colea! Don’ majur vrea să execuţi ordinul în doi timpi şi trei mişcări; chiar aşa o să fie, în ce-l priveşte. Pas alergător, deci! Odată declanşată, alergarea îşi alegea singură ritmul şi traseul, astfel că militarul se înscrise într-o curbă iscusită printre stâlpii porţii, tropăi nediferenţiat pe treptele de la intrare şi pătrunse în primăria cea nouă. Gata! Misiunea era ca şi îndeplinită. Printr-o curioasă potriveală, ca atunci când e ca lucrurile să se lege de la sine, plicul cu pricina ajunsese în mâna stângă; fruntaşul ridică dreapta, într-un salut care urmărea de fapt să atragă atenţia asupră-i: "Să trăiţi!"
Lume multă, rumoare. Trase aer în piept, ca să vorbească: mult mai cald ca afară, iar fumul amărui de tutun îi umplu instantaneu gura cu salivă. Şi-o înghiţi pe dată şi, tot în ritmul gâfâit al alergării,  reuşi să articuleze: "Cine este Grigore Manu?"
I-l arătară. Dar cel căutat auzise el însuşi întrebarea şi se îndreptă spre mesager. Acestuia nu-i rămânea decât să-i întindă scrisoarea: "Aveţi un plic de la un domn din Talmaz." "Mulţumesc, camarade!" rosti Grigore Manu.
În mişcarea generală a celor care se întrerupseseră din vorbă ca să afle ce e cu noul venit, nu era timp pentru mai mult de atât, eventual şi pentru o scurtă privire. Aşa că Mesagerul, ignorând într-aceasta tocmai conţinutul mesajului adus, ca de altfel şi pe adresant, mai spuse doar un: "Să trăiţi!" cu dreapta la bonetă şi cu cealaltă mână uitată goală, cu degetele desfăcute, la semiînălţime, după care execută un stânga-mprejur din seria lui nou-nouţă, repezindu-se afară, pe scări, exact în secunda când, după numărătoarea lui care continua să se desfăşoare în gând, ar fi trebuit să apară în raza de observaţie a majurului; Grigore, la rându-i, tresări: Ce-i cu aiasta? Care dintre ai noştri…? În timp ce întindea mâna după plic, orbit de albul hârtiei, asupra căreia i se concentrase toată atenţia, îşi dădu seama că mai bine ar fi dus-o la faţă, ca să ascundă paloarea care-l lovise… Militar înseamnă veste, auzi o voce anapoda, dinăuntrul cugetului şi, dându-şi seama că firea lui îi joacă o festă, Grigore se sperie, abia acum, de-a binelea: Ce e, domnule, cu plicul aista? Dar înţelegând un lucru simplu: că plicul îi este adresat anume lui şi nicidecum vreunuia dintre consătenii adunaţi la primărie, îl trase la sine şi, cu el încleştat între degete, se duse către fereastră, mai la lumină, de fapt ca să rămână singur. Îl ţinu o clipă în aer, cu amândouă mâinile, cum ar fi luat de piept un duşman, scrutându-i faţa. Apoi strivi plicul la un colţ, în felul ştiut, iar prin dezlipitură băgă degetul mare şi îl sfâşie până la celălalt capăt. Scoase conţinutul – erau două foi separate, asupra cărora nu se putea decide: un dreptunghi tipărit – ăsta era cel mai important, dar nefiind vorba de bine cunoscuta foaie de mobilizare, Grigore îl puse instinctiv dedesubt, procedând fără să-şi dea seama ca la pocher când, la împărţirea cărţilor, zăreşti din zbor una dintre ele şi o pui ultima, înainte de a începe să le filezi. Biletul rămas deasupra, la vedere, scris de mână, cuprindea următorul mesaj:
“Grigore, Ruşii au rupt frontul la Nicolaev şi vin încoace, spre Nistru. Ţi-am făcut rost de un Ordin de evacuare pentru întreaga familie. Caută să plecaţi chiar în astă seară. Dumnezeu să vă aibă în pază! Inginer Ion Giuglea.”
În primul moment nu simţi nimic, decât căldura din încăpere şi tăcerea nefirească, de parcă sufletul i-ar fi fost pecetluit. Altfel, biletul glăsuia clar: Ruşii au spart frontul, vin încoace… Şi abia acum simţi izbitura - şi o decomprimare: spărtura prin care nedreptatea pătrundea în forţă, sfâşiindu-l până la celălalt capăt al durerii.
Pe când cerceta Ordinul de evacuare, dintre cei care îl priveau s-a apropiat cumătrul Cozma Bălan, notarul. Un prieten adevărat simte primejdia şi vine să-ţi stea în preajmă, cu persoana lui, cu un cuvânt. "Grişa, ce s-a întâmplat? E ceva grav, spune?!" Da, era ceva atât de grav încât nici nu ştiai dacă e bine să spui despre ce e vorba, sau să pleci acasă, pe muteşte şi să nu ai decât grija ta şi alor tăi. Pe de altă parte, biletul de la Giuglea, deşi nu o făcea explicit, îndemna la discreţie. Se părea că Ordinul de evacuare fusese obţinut prin influenţă, direct din mâna vreunui sus-pus, ca un hatâr făcut domnului inspector de la Gospodărirea Apelor, pentru un protejat de-al dumisale, tocmai ca acesta să nu mai aştepte primirea pe filiera normală, la timpul hotărât de autorităţi. E tot ce-am putut să fac pentru voi, părea să spună biletul; plecaţi cât mai repede şi fără să bateţi toba, până să înceapă marea îmbulzeală a evacuării…
"Nici că se poate mai rău! răspunse. Ruşii au spart frontul… Uite ce-mi scrie domnul Giuglea. Mi-a trimis un Ordin de evacuare…". Şi îi puse hârtiile în mână, pentru simplul motiv că vorbele lui nu puteau da nicicum măsura nenorocirii care se abătuse asupra tuturor. Cu atât mai mult cu cât prietenului i se citea pe chip, de la orice distanţă, groaza. Vezi şi tu ce scrie aici, ar mai fi spus Grigore, de parcă abia în acest fel apariţia fruntaşului căpăta înţeles, iar mesajul pe care îl adusese atingea dimensiunea unei catastrofe – ceea ce şi era, de fapt. Dar nu mai adăugă nimic cuvintelor pe care apucase să le spună şi gestului plin de obidă.
Bălan îşi aruncă ochii pe hârtii, în diagonală, cu vechea-i dexteritate de notar, parcurgându-le instantaneu, ca pe cele trei silabe ale urgiei, apoi, edificat, le înapoie cu un gest reflex adresantului, întrebând: "Şi acum ce facem?" căci înţeleseseră amândoi că nu e vorba doar de Grigore Manu, cel care cu numai un minut înainte putuse să pară un privilegiat, în comparaţie cu consătenii – dacă nu cumva un proscris! nevoit să ia calea pribegiei, pe când celorlalţi încă nu li se întâmplase nimic: înţeleseseră deodată că firul s-a rupt. S-a terminat cu neliniştea, cu aşteptarea, cu amânarea, precum s-a terminat cu frica şi cu speranţa şi cu deznădejdea – iar mâine, poimâine satul lor va sta în bătaia tunurilor ruseşti, cum se află el atârnat pe clina repede a dealului, expus acolo casă cu casă, ca într-o vitrină.
"Ce facem?" răspunse Grigore. "Fugim unde-om vedea cu ochii! Aici pe linia Nistrului o să fie frontul, ştii bine!" "Aş merge şi eu cu voi"… se ataşă cumătrul Cozma. "Să-i spunem primarului?" "Da" răspunse Grigore nerăbdător, luându-se după notar care deschise uşa biroului său şi îi făcu semn lui Clemente Sârghi. Acesta îl părăsi degrabă pe Trifan Caraman, directorul şcolii, cu care era în discuţie şi, din câţiva paşi, apăru în cadrul uşii, umplându-l pe de-a-ntregul; era la fel de înalt ca Manu, aşa că, văzându-i alături, ca în acest moment, te întrebai de ce trebuie să fie cineva de două ori mai lat decât Grigore, care numai firav nu putea fi considerat?
Îi spuseră. Îi arătară hârtiile. Dar se vedea bine că primarul deja înţelesese. Altfel cum l-ar fi părăsit fără ezitare şi fără a se scuza măcar, în mijlocul discuţiei, pe domnul învăţător, al cărui elev fusese, cu ani în urmă? Şi de ce capul lui ca un ciubăr se înţepenise pe grumaji? "Hui trista boha mati! Acum e acum!" "Ce ne facem?" repetă Bălan. "Tu, Grişa, trebuie să pleci îndată, ai ordin, nu? Iar eu şi Bălan trebuie să rămânem, ca autoritate locală." "Cât să mai aşeptăm?" se frământa notarul. "Trebuie să rămânem la post. Au să înceapă telefoanele, curierii… cine să facă faţă, dacă nu noi?! Apăi nu ne pune Antonescu la zid, ce crezi? Mulţi vor primi ordine de evauare, poate şi noi. Astă toamnă mi-au cerut o listă cu fruntaşii satului, cu cei din partide, cu funcţionarii – probabil se gândeau la o situaţie ca asta… Să aşteptăm ordinele, nu suntem de capul nostru aici!" "Dar oamenilor să le spunem?" întrebă notarul. "Eu nu pot să fac asta şi nici tu, ar fi încălcare de consemn." Şi se întoarse spre Manu, săltând din umeri, cu o privire care ar fi vrut să spună: Tu, însă, poţi să le spui, nu e nici o piedică… "Mergi sănătos, Grişa. Şi cine ştie, poate ne-om mai vedea în viaţa asta!"
Plecarea, va să zică, nu însemna doar ceea ce îl îngrozise cu câteva minute în urmă: să-i ia pe ai lui, să părăsească gospodăria, prăvălia, tot ce agonisise în aceşti şapte ani, peste ce fusese de la început zestea Verei  şi să se ducă într-un loc necunoscut, la celălalt capăt al României, la o mie de kilometri de cuibul pe care şi-l întocmiseră, cu cea mai mare râvnă; plecarea asta însemna şi despărţirea de Cozma Bălan, de primar, de toţi prietenii şi cunoscuţii care în aceşti ani îl făcuseră să creadă că reprezintă ceva pentru ei.
Pe Sârghi, care îi întindea mâna, îl cuprinse în braţe şi îl strânse tare la piept, simţind în mod învălmăşit că asta nu e totul, că lucrurile nu se pot termina atât de simplu; apoi îl îmbrăţişă pe Bălan şi le spuse: "Plec deseară, dar până atunci mai vorbim, mai trec pe aici… poate sosesc şi alte ordine…" Şi, ca să nu plece imediat, căci i se făcu ruşine - de parcă ar fi spălat putina, lăsându-i pe cei doi prieteni la ananghie -, scoase tabachera, o întinse celorlalţi, apoi îşi aprinse el însuşi o ţigară, trăgând câteva fumuri iuţi şi privindu-i pe rând, în faţă, pe primar şi pe notar. Asta putea să facă, da, cu întreaga tărie a sufletului. Şi chiar acum îi veniră în minte cuvintele salvatoare:
"Mă duc să-i spun Verocicăi!" Iată soluţia! ar fi vrut să însemne exclamaţia lui Grigore, iar cei doi o găsiră cum nu se poate mai firească. Îl văzură punând mâna pe clanţă şi ieşind din birou, pe sală. În dreptul directorului se opri o clipă şi îi spuse acestuia, de parcă le-ar fi vorbit tuturor, în aceeaşi măsură: "Inginerul Giuglea m-a anunţat că Ruşii au spart frontul. Asta ca să ştiţi ce aveţi de făcut."
....



Ion Lazu - Aspecte din Lapidarium - Casa Filipescu-Cesianu