vineri, 22 septembrie 2017

Scriitorul zilei: Costache Olăreanu, n. 1 iulie 1929 - d. 23 sept. 2000

       
      
Huşean prin naştere, în anii războiului de-al doilea, familia se strămută la Târgovişte, din preajma Prutului amenințat. Acolo, în vechea capitlă a Țării Românești se naşte o prietenie literară de o viaţă cu târgovişteanul Mircea Horia Simionescu şi cu Radu Petrescu, acesta bucureştean, ajuns sub Turnul Chindiei din aceleaşi motive. În anii 1947-1948, veniţi toţi trei la Bucureşti, C. O se înscrie la Facultatea de Pedagogie-Psihologie, ceilalţi doi la Litere şi Filosofie. Pun la punct o nouă abordare literară, ce va premerge la noi postmodernismul; desigur în totală nepotrivire cu linia oficială, proletcultistă. De fapt cei trei tineri literaţi, simţind ostilitatea cu care  poate fi primită o astfel de literatură, jură să debuteze după împlinirea vârstei de 40 de ani. Vor debuta, precum promiseseră: în 1968 Radu Petrescu, în 1969 Mircea Horia Simionescu, iar C. O. abia în 1971. Fiu de fruntaş ţărănist huşean, tatăl acestuia este arestat şi face Canalul; eliberat, din nou arestat. Fiul se duce la Cluj ca să-și facă de bine de rău ultimul an de facultate. Va fi instalator, angajat la Biblioteca Centrală de Stat, va trece metodist la Ministerul Învăţămîntului. Îndepărtat şi de acolo, în 1982, când cu mişcarea transcedentală. După 1989 devine Consilier cultural la primăria Capitalei. Cel mai talentat din grup fiind Radu Petrescu, cel mai laborios M.H.S., iar C.O. cel cu mai mult umor. Scrierile sale, culegeri de proze scurte, romane şi confesiuni, s-au bucurat de o bună receptare critică şi de un încă mai bun succes de public.

Opera literară: Vedere din balcon,  1971; Fals manual de petrecere a călătoriei,  1982; Lupul şi Chitanţa, 1995 .  ROMANE. Confesiuni paralele,  1978; Ficţiune şi infanterie, 1980; Avionul de hârtie, 1982  Cvintetul melancoliei, 1984; Cu cărţile pe iarbă, 1986; Dragoste cu vorbe şi copaci,  1987; Sancho Panza al II-lea, 2000 .JURNALE, CONFESIUNI. Ucenic la clasici,  1979 (vol. reeditat în 1998, ); Poezie şi autobiografie. Micul Paris,1994. 
Citeşte mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/Costache_Ol%C4%83reanu
 http://www.observatorcultural.ro/Ne-a-parasit-Costache-Olareanu*articleID_4993-articles_details.html

ion lazu: Odiseea plăcilor memoriale 
5 iunie 2007: (...) Pentru Costache Olăreanu, pe urmele indicaţiilor lui Mircea Micu, ajung pe Bdul Braşov, merg printre blocuri, intrările sunt prin spate, numerele pe cealaltă parte... caut îndelung acel E-13 despre care nimeni nu-mi poate da o informaţie, în fine, revin la bulevard, adresa este un bloc colţ cu aleea Bucşeneşti. Sun, urc, o doamnă străvezie, cu mari probleme, îşi pune aparatul auditiv (cele două proteze auditive) ca să ne înţelegem, îmi dă datele scriitorului 1929-2000, aici au locuit începând din 69. Bibliotecă aleasă, cărţi de clasici dar şi Cărtărescu, tablouri pe sprânceană, dintre care îi recunosc îndată pe Florin Niculiu, Rodica Iacob, Spiru Vergulescu. Am în vedere că a fost consilier cultural la Capitală, după evenimente. O caricatură de o colegă de la B.C.S., un portret de Marin Sorescu, O farfurie de Horezu, o icoană pe sticlă, un minitablou Paul Gherasim, cu care a fost coleg. Un tablou şi de la Petru Vintilă. Tablouri primite la ziua lui, strecoară soţia. Spiru Vergulescu a căzut la pat, a fost nevoie de o menajeră. Ea e prietenă cu soţia nevăzătoare a lui Spiru V., de fel din Slatina, binecunoscut şi mie. A făcut o donaţie imensă de carte la Huşi, ce-a mai rămas e în neorânduială, se scuză doamna O. Dar ce fac eu în timp ce-i zâmbesc doamnei? Încerc să mi-l imaginez pe autor, în mediul lui casnic, unde a existat şi a încropit himere şi a scris doar o câtime din ce-ar fi vrut. Unde este omul înalt, grizonat, impozant, cu prestanţă de magistrat? O lupă de citit pe măsuţă. Şoricarul într-un colţ. Coborâm împreună, căutăm locul pentru placa memorială. Vizibil şi pe cât se poate mai sus.
4 septembrie 2007 (...) : Plecăm înapoi spre Pţa fostă Moghioroş, dau telefon dnei Olăreanu, deşi ora e cam nepotrivită, ajungem prin spatele primei linii de blocuri înalte, dânsa coboară, găsim la vecini o scară, în preajma intrării nu este nici un loc propice,  proptim lunga scară de perete şi, potrivindu-i nişte lespezi de beton la bază, cu oarecare dificultate săltăm placa sus de tot şi o fixăm acolo. Două fotografii cu doamna şi cu placa pentru scriitorul Costache Olăreanu, săru-mâna! şi plecăm în grabă. De acolo numai pe linia lui 41 până în Pţa Crângaşi, unde ne despărţim şi eu cobor la metrou.


Alţi scriitori:

V. G. Paleolog, n. 1891

A. M. Sperbern. 23 sept. 1898 - d. 3 ianuarie 1967.

N. Breb Popescu, n. 1942 






A apărut: Ziua Poeziei -

O antologie de poezie rusă contemporană alcătuită și tradusă de 

Passionaria Stoicescu și Dumitru Balan (Evgheni Evtușenco, Robert Rijdestvenski, Bella  Ahmadulina, Nicolai. Rubțov,

 Bulat Okudjava, Vladimir Vâsoțki, Alexandr Soljenițîn)





 




Ion Lazu: La MNLR, criticul Radu Voinescu - o eclatantă expunere despre Romanul de aventuri !












Cu o întârziere de doar 15 minute, deci strict academică, a început expunerea lui Radu Voinescu despre Romanul de aventuri; în fața unei săli nu cu deosebire plină de public, ci mai bine spus în fața unui grup de intelectuali selecți, printre care menționez: Georgeta și Gabriel Dimisianu, Mircea Martin, Passionaria Stoicescu, Elena Armenescu, Eugenia Țarălungă, Eliza Roha, Ioana Greceanu, Alexandru Mica, Mircea Coloșenco, Gelu Negrea, Gabriela Banu, Aureliu Goci, Dorel Vidrașcu, Eleonora și Dan Tipuriță, directorul MNLR Ioan Cristescu și a altor actanți ai vieții literare știuți de mine, dar de al căror nume nu-mi amintesc pe moment (le voi adăuga, poate). Realizatoarea de la emisiunile culturale Radio Actualități, Georgeta Drăghici a înregistrat toată conferința; cum îi eram alături, în rândul întâi, am putut observa că înregistrarea a durat o oră și un sfert. Sperăm ca să fie programată cât mai curând la emisiunea culturală a Radioului, pentru a fi ascultată de toți iubitorii de cultură din țară și nu numai. Precum și merită o expunere la acest nivel.
Conferențiarul face din start o trimitere la Karl May, cu a sa Comoară din lacul de argint - un titlu care poate da o idee de ansamblu asupra domeniului, oricât de larg, totuși cu caracteristici proprii, definitorii, al literaturii de consum. Aventura reprezintă insolitul, miza cea mare, neobișnuitul din câmpul vast și cam tern al vieții obișnuite. Literatura de consum, o categorie altfel foarte largă, dar plasată, ce-i drept, pe mai multe paliere valorice. Această producție scripturală, plină altfel de clișee și scheme, face totuși parte din literatură, subliniază R. V., căci se folosește de metodele acesteia și are o estetică a ei. În franceză este utilizat termenul de para-literatură, termen impropriu, de fapt. 
Prima întrebare, cum nu se poate mai firească: de ce e prizată o astfel de literatură? În chestiune e vorba de un cititor mai comod, însă nu lipsit de curiozitate pentru ce se li întâmplă altora, în locuri cât mai exotice. Ceva ce te scoate în mod plăcut din monotonia vieții (pe care nu faci nimic să ți-o schimbi, aș adăuga...) 
E vreo noutate aici? Nicidecum. Căci de la Iliada și Odiseea încoace suntem mereu avizi de întâmplări neobișnuite, din istorie, din realitate sau de-a dreptul plăsmuite, asta nu are cine știe ce relevanță - însă pline de neprevăzut, de suspans, de dramatism. Dar chiar basmele noastre populare ori culte, nu sunt și ele pline de aventuri? Venind spre actualitate, nici Frații Jderi  nu se lipsesc de latura aventuroasă, în marginea istoriei, nu? Dar Mizerabilii, roman de neevitat, în orice epocă? Dar o întreagă literatură engleză a secolelor XVII-XIX, Robin Hood, Ivanhoe etc., romane care au constituit o platformă de lansare a literaturii de aventuri. În engleză scrierile de acest gen nu sunt tratate la nivelul canonului, ci au o denumire specială, în traducere: trei punți, cu referire la navele vremii, bine structurate și dotate. Și s-au diferențiat mai multe tipuri de romane de aventuri: polițiste, detectiviste, științifico-fantastice, chiar fantastice, cum ar fi scrierile lui Hoffman. Cu rădăcini în antichitate, specia a avut o continuare în romanul grec și latin, urmate în timp de romanul cavaleresc, de cel romantic, de tipul Don Quijote. Pentru istoricul literar, sunt aspecte acroșante, de real interes: Karl May fusese hoț ca atare, a fost prins, a făcut detenție și, la un moment dat ne apare acest autor prodigios, relatând întâmplări neașteptate și încheiate mereu cu un happy-end, dorit cu ardoare de cititor. Dar câte personaje care ne captivează atenția! Cyrano, D-Artagnan... cu ai săi trei confrați mușchetari, mereu angajați în situații de urgență, în aventuri și rezolvări de ultimă instanță... Cititorul vrea exotism, îi place ca întâmplările trepidante, pe muchie de cuțit, să se desfășoare în alte locuri, sau pentru rigoare, în locuri apropiate dar cât mai ciudate. O înflorire teribilă a avut romanul de aventuri chiar în epoca marilor descoperiri geografice, asta nu miră pe nimeni. În prima linie, romanele lui Jules Verne, devenit cel mai popular autor al vremii și în continuare. Se citează numele a vreo zece romane de-ale sale.  Ocolul pământului, Cinci săptămâni, 20 de mii de leghe, Insula cu elice, De la pământ la lună, Copiii căpitanului Grant.
Să ne amintim scena în care navigatorii prind un rechin și nu rezistă tentației de a-l spinteca pe burtă, găsind acolo o sticlă cu un mesaj. Iar inegalabilul personaj de toată lumea îndrăgit, Paganel... Și conferențiarul povestește, relatează, face trimiteri de la un roman la altul, de la un personaj la altul, de la Polul nord la cel sudic... Pare să aibă în minte și să dorească a ne împărtăși din integrala romanului de aventuri al lumii; el ne induce ideea că are în minte tot ce citisem și ne incitase pe noi în adolescență și tinerețe, lucruri minunate și pe care, vai, se pare că le cam uitasem între timp...
Dar nu se poate nicicum fără referiri stricte la Edgar Allan Poe, poate adevăratul creator al romanului de aventuri în variantă modernă, cu Cărăbușul de aur (un pasionat traseu al descoperirii unei comori folosind mijloacele logicii, apoi confruntarea cu terenul), cu Prăbușirea casei Usher, cu Crimele din Rue Morgue..., autorul ce pare să fi dat cheia pentru marele roman de aventuri al viitorului. Căci cititorul este atras să participe la căutarea și descifrarea enigmelor din povestire. Ești în situația să constați la sfârșitul lecturii că enigma ca atare ți-a stat tot timpul sub priviri și nu i-ai dezlegat misterul, deși autorul ți-a plimbat prin față toate datele problemei. Și cine nu se străduiește să rezolve enigma măcar cu câteva pagini înainte de End?! 
Vine apoi Agatha Cristi, ea ajunge să-l plaseze în postura de criminal chiar pe cel care narează întâmplările... Greu de înghițit, spune conferențiarul; dar pe de altă parte, romanul este o convenție, nu? Iar eu mă gândeam: dincolo de faptul că autorul-criminal este o încifrare extremă, chiar abuzivă, nu cumva Agatha Cristi are un fel prea-sofisticat de a recunoaște că ”răul e în mintea autorului”, ca să-l parafrazez pe Lautrec?
Nu e decât un sfert de pas de la infracțiunea ca atare la creatorul de ficțiuni literare (vezi chiar cazul Karl May, de mai-nainte!). Cazul Teresa Mendoza, mai întâi mare traficantă de droguri, judecată, închisă, apoi eroină a romanului Regina Sudului, de Arturo Perez-Reverte... Și din una în alta, ne asigură conferențiarul,simțim cum se realizează sub ochii noștri un fel de realism-magic sui-generis. Iar cititorul avid de întâmplări insolite, începe să îndrăgească personajele, să se dea după ele, ar vrea să le semene acestora care se remarcă prin fapte frumoase - și să se distanțeze de personajele negative, de Negoro, cum ar veni...
Acum, despre inspirația din realitățile consemnate istoric. Un Al. Dumas se va folosi de personaje trase după indivizi existenți istoric, însă nu doar că le va aranja numele, ca să devină lesne de pronunțat, de reținut, ci se va îndepărta la multe leghe de biografia reală a persoanelor respective, considerate doar punte de pornire, înzestrându-le cu calități nemaiîntâlnite, punându-le în seamă fapte și scene excepționale etc. Realitatea și apoi transgresarea ei fără păs, în scopuri de efect literar. Într-o manieră care nu ne scandalizează, după atâta vreme, ci ne captivează...
Cu Misterele Parisului, Eugene Sue, combinând ingenios tehnici perfectate de mari autori, a inventat ceva de-sine-stătător, ce a devenit apoi clișeu în astfel de scrieri.
Să nu trecem peste faptul că unii autori au devenit celebri prin astfel de scrieri, iar câțiva dintre ei, chiar dacă unii confați simandicoși i-au privit de sus, au propășit la scaune academice, cazul unui Arturo Perez-Reverte, cu Aventurile căpitanului Alatriste, devenit membru al academiei spaniole, al lui Maurice Druon (cu Regii blestemați), membru al Academiei Franceze.
Dar să nu uităm stilul acestui tip de scrieri, de cele mai multe ori la nivelul onorabil, cu unele sclipiri, dar mereu în pas cu exigențele epocii. Un incipit de mare muzicalitate, incantator, dând un ritm acroșant, plin de lumină și culoare, tip ”Era o dimineață minunată de vară...”, niște exprimări în stare să răspundă dorinței noastre de evadare din realitatea zilei... Și de fiecare dată, foarte important, modul cum se sfârșește un roman de aventuri. Parcă tăiat în piatră, nu? Este dorința noastră de sublim. Și mai sunt romanele de aventuri un răspuns la  problemele de morală. Binele musai să triumfe asupra răului, a vicisitudinilor, fie ele de orice fel și din orice parte ar veni... În literatura propriu-zisă, exigențele sunt altele, o știm, acolo primează adevărul psihologic, verosimilitatea scenelor, credibilitatea caracterelor...
În romanul de aventuri personajele sunt de la început excepționale, ridicate la altă putere - sau ele devin excepționale pe parcurs, în confruntarea cu împrejurările imprevizibile, neobișnuite prin care trec. Imposibil de admis că mușchetarii, afiliați unor organisme militare, au avut energia, mijloacele, libertatea de mișcare în timp și în spațiu ca să ducă la îndeplinire măcar o mică parte din faptele ce li se pun în seamă. Dar asta nu ne împiedică să-i simpatizăm, să-i admirăm ca personaje de excepție și să fim încântați de prestația autorului.
Să nu uităm că aceste  fapte și scene, povestite cu sufletul la gură se întâmplă în lumea post-voltaireană, cînd omenirea în progres economic, tehnic, social se desprinsese de comandamentele religiei, de conceptele de soartă, de datum - și privea cu alți ochi realitățile înconjurătoare, căutând din mers soluții personale de adaptare, de supraviețuire...
Ne întoarcem la ideea că viața e influențată de cărți, căci noi ca actanți suferim infinitesimale schimbări sufletești la contactul cu cărțile.
Spre final, Radu Voinescu ne prezintă imagini cu primele ediții din câteva romane de referință în domeniu: Robinson Crusoe, Cei trei muschetari, Ocolul pământului, Winnetou, III. Cu explicațiile cuvenite, toate interesante. Dar timpul, timpul... (chiar cel academic!) ce repede s-a scurs din clepsidră!
La final, oricât ar părea de  neverosimil, ne-am regalat cu tratații și cu ... vinuri franțuzești purtând nume legate de romanele și personajele despre care fuse vorba mai sus. Pare de necrezut! Dar am ca martori pe toți cei înșirați mai sus. Căci în ce mă privește, după al doilea pahar, nu mai am cine știe ce pretenții de credibilitate. Oricum, Radu Voinescu se dovedise, o dată în plus, un om cu idei nemaipomenite în câmpia noastră literară! Afirm asta cu toată convingerea. Și subsemnez. Ion Lazu