luni, 3 iulie 2017


Scriitorul zilei: Zeno Ghiţulescu, n. 3 iulie 1929

  Descriere: ANd9GcSEFraPOEe4dqiGpiI6HhwYskdxBUoKlk_Ipp0pqFRje7JHjf-C
 Născut la Band, jud. Mureş, a făcut liceul la Făgăraş şi Tg. Mureş, absolvit în 1947, apoi facultatea de medicină clujeană, cu licenţa în 1953, devenind medic radiolog. A debutat cu poezii în 1957 şi a continuat să publice volume de versuri în descendenţa expresionismului blagian şi traduceri din lirica maghiară. S-a încercat de asemenea în dramaturgie şi în roman.

Opera literară: Discul,  1972; Bucuria cuvântului,  1974; Între Pământ şi Cer,  1977; Foc nestins,   1980; Aripa din piatră,  1986; Prima zăpadă,  1990; Periplu, 1993; Veşnicul început, 1996, cu o prefaţă de Al. Cistelecan; Izbăvitoarea povară, 1998; Pod pestre abis,  1999; Poeme (Antologie), 2000; Provocarea labirintului, 2002 ; Povestea vântului,  2004; Clepsidra secretă, Ediţie bilingvă română şi engleză,  2004

Citeşte mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/Zeno_Ghi%C8%9Bulescu

http://www.crispedia.ro/Zeno_Ghitulescu

 

Poezia zilei, Zeno Ghiţulescu

 Între pământ şi cer

Neliniştea şerpuia printre frunze
Îşi desfăcea eşarfele de umbre,
Atârnandu-mi de priviri
Idoli de lut.
Doar o rază de soare mi-a întins
O frânghie să mă caţăr în sus,
Tot mai sus,
Şi n-am observat cum amurgul
Îşi ascuţea stiletul...
Şi eu atârnam între pământ şi cer.



Ioana Dinulescu, n. 3 iulie  1950

 
                         Rosa canina

Între mine şi clipă: o flacără,
un rug de care-mi odihnesc tâmpla-nsetată.
Păsări seamănă brazde în zbor,
o ploaie rodnică peste zări
se arată.

Îngenunchez la altarul de iarbă -
tipsie acum, ţărâna mă poartă;
turnuri de răcoare ascund
rosa nimbată.

Ferec pleoapele şi lumea, jumătate
se dezveleşte: un fruct
cu carnea străvezie;
cealaltă jumătate a ei se iscă
sub degetele închipuirii mele,
în câmpie.


Frânghie de fum

Strig; nu-ţi aflu numele
printre cuvinte.
Flacăra pasului tău pluteşte
pe deasupra de ierburi;
nu aflu, deci, urma ta pe nisip,
pe frunza căzută din ram mai devreme.
Prin amara risipă a amurgului în câmpie
colind tărmul, petale de  măr
se cern peste zare -
lacrimi pâlpâitoare în trupul
de cretă al zilei...
Acest ţărm unde stăpânea
o oră de cretă - prima mare tristeţe:
dragostea ce mă ţinu legată
de un stâlp ca de fum,
cu o frânghie de fum.

(din Călătorie de recunoaştere, Ed. Scrisul românesc, 1982)


Alţi scriitori:
Al. Bistriţeanu, m. 1976
Nicolae Oprea, n. 1950





Tudor Cicu:  Vreme închisă (Jurnalul lui Ion Lazu)

NOTĂ: Cu mare bucurie (și cu acordul autorului) voi posta pe-al nostru blog, în trei sau patru episoade, această cronică de Tudor Cicu la Vreme închisă, jurnalul meu din anii 1979-1989, editat la  EuroPress, 2014; Cronica a văzut lumina tiparului în numărul din iunie al revistei Cafeneaua literară, director poetul și eseistul Virgil Diaconu.

„Există o poetică a Jurnalului?”- se întreba Eugen Simion. Din Jurnalul de scriitor al lui Ion Lazu, vom încerca să descurcăm iţele mai multor întrebări care îl macină pe cititorul nostru. Citind Jurnalul lui Ion Lazu, încep să cred, tot mai evident, că ținerea lui a avut asupra sa ca autor un efect psihologic foarte puternic, devenind o pîrghie vitală în existența sa, şi că a fost scris astfel ca şi cititorul să simtă acest lucru, şi să fie atras ca un magnet de lectura lui, dintr-o dorinţă firească de a pătrunde în laboratorul misterios al prozatorului şi poetului Ion Lazu.
Anul 1979, când debutează jurnalul (textele diaristice de dinainte acestei date au dispărut din arhiva autorului, fapt amintit în treacăt, totuși cu o amărăciune greu de ascuns) îl găseşte pe Ion Lazu în gazdă la coana Olga din Goranu de Vâlcea, satul Sticlărie, cu colegii Nae şi Sandu – alţi doi ingineri geologi. „Am venit aici anume pentru nisipurile cuarţoase care au făcut cândva obiectul respectivelor exploatări pentru sticlă…”. Încă „de prin 1975 încoace, ca la orice uituc dovedit ca atare, însemnările au devenit aproape zilnice – un adevărat Jurnal”,  notează Ion Lazu, noi înţelegând că obişnuinţa de a nota „a sfârşit prin a face parte integrantă din personalitatea mea”. Dovedind o înclinație certă pentru această „specie literară”, Ion Lazu se înarma cu infinită răbdare ca să nu cedeze „sub presiunea atâtor idei ce dau în clocot” şi a-şi ocroti ”vocea lăuntrică” (Jurnalul său) „ca pe singurul izvor de care depinde viaţa ta afectivă - ca pe unica şansă”. De reţinut, asocierea unui astfel de izvor de simţire cu firicelul de izvor captat, cândva, pe vremea foametei de după război, de ai săi părinţi, împreună cu alţi săteni, pentru rodnicia şi dărnicia parcelelor de pământ răsădite cu varză. Conştient că prin Jurnal realiza cel puţin două lucruri „de mare importanţă”: 1. – să-şi ia note despre oamenii întâlniţi ocazional în viaţă (în paralel cu suita de fotografii: Oameni pe care i-am întâlnit) şi 2. – să surprindă pe fila de jurnal întâmplările prin care tocmai a trecut – Ion Lazu strângea totodată şi materia primă pentru viitoarele scrieri; „materie” ce n-ar fi fost, altminteri, stocată în lăcaşul memoriei, ori, anumite detalii îi puteau scăpa. De aceea îşi numeşte Jurnalul, ”…o aventură pe cont propriu, ca oricare alta – un risc asumat”.
Într-o campanie geologică precedentă, la Horezu, reîntâlnise un coleg de facultate care pe vremea studenției scria „dezlănţuit” într-un jurnal al său, până şi la întrunirile dansante, spre hazul tuturor. Acum află cu uimire că amicul său aruncase la gunoi, fără regret și fără ezitare toate acele carnete de însemnări febrile din junețe. Ni se sugerează că adevărata miză a unui diarist este să privească lumea din jurul său cu mare atenție și să-i descrie mișcările, iar nu să consemneze fantasmagorii adolescentine, întorcând spatele realității. Dintre multiplele variante de a ține jurnal, Ion Lazu îl alege pe acesta, deschis către lumea înconjurătoare. Şi, încă un lucru de reţinut, se confesează autorul: a ţine un Jurnal „înseamnă a nu fi singur sub canonadă”.
Înţelegem din aceste pagini memorabile ale Jurnalului lui Ion Lazu, că scriitorul „îşi dă întreaga măsură şi se justifică numai în faţa colii albe de hârtie”. O excursie aventuroasă în masivul Vânturariţa, relatată prin fraze tensionate, ca în romanele poliţiste, prilejuiește pagini superbe de lecturat, mai ales de cei care s-au hazardat printre acele țancuri spăimoase. Surpriza acestora, de a citi şi altceva decât poate înregistra simplul muritor, poate fi una a uimirii: „Nu cumva am lăsat acolo, din neatenţie, ceva care se pierde pentru totdeauna?”, notează autorul. Regretul acesta l-am simţit, în diverse situaţii, cu toţii. Goethe avea dreptate: tot ce-i aproape acum, se îndepărtează în următoarea clipă, dacă nu aşterni şi pe hârtie „momentul”, ca şi cum ai fi fost într-o altă lume.
Iar această „altă lume” avea să vină atât la propriu cât şi la figurat, odată cu prima ieşire peste graniţa ţării. Aventura trăită în trenul care-l ducea prin Budapesta şi Viena până la Luxemburg (unde locuia un frate al său), mai apoi în Franţa şi retur spre casă, prin Germania, Austria şi Ungaria, ca şi întâmplările neprevăzute de prin locurile acelea, fac deliciul cititorului, mai cu seamă al celui care a străbătut, la rându-i, traseul parcurs de Ion Lazu. Punctăm pe scurt: 1)- „Se confirmă zvonurile despre o eleganţă dusă la extrem în capitala Ungariei”. 2) – „Viena pare un oraş pe care chiar ai vrea să-l înveţi pe dinafară, ca pe un poem perfect”. Şi toate astea, pentru că Ion Lazu nu încetează a-şi nota fiecare amănunt: „poate aceşti companioni de tren se miră că scriu în carnet şi că mă uit la ei oarecum ca într-o vitrină”. Dar, mai are importanţă?! Lectura devine o încântare. Ajuns la Paris, pe care îl visase dintotdeauna, fără speranță, îi vine să le strige tuturor: „Domnule, a fost o greşeală, gata!” – nevenindu-i a crede că doar „printr-un noroc, sau, prin purul hazard, poţi ajunge la Paris…”. Ni se strecoară, subtil, prăpastia care exista, pe atunci, între noi şi nemţi: „pe şosea, în ceață, maşini în şir… Te gândeşti că aici orice ins are o maşină a lui, iar la noi doar 4-5 la o mie de locuitori” - (sau) – „Pe stânga, într-o vale îngustă, un sat alb, curat, continuat cu o poiană verde curată şi ea – asta fiind diferenţa şocantă: aici nu vezi coteţe, cocine, tot ce parazitează imaginea la noi” – ori în ziare vezi: „...poze cu oameni în atitudini fireşti ale vieţii... normalitatea, degajarea la ele acasă... la noi: crispare, înţepeneală oficială, veselie festivistă, autocontrol şi control impus”. Peripeţiile de la întoarcerea către casă (vezi pag. 119) sunt picante dar şi dureroase. Nu mai spunem, cum i-a apărut imaginea pământului românesc, după acele zile de vis şi uluieli mentale: „Acolo este ţara mea! Am văzut un spaţiu cu linii mari, un şoim zburând deasupra liniei ferate: multe turme mici, ciobani cu câini negri, coline ce par pustii, grămezi de reziduuri pe lângă pârâu...”, etc. După astfel de rânduri scrise în Jurnalul lui Ion Lazu, firesc, vine întrebarea: „Nu cumva am pătruns în irealitate?” Şi ca să fie oala plină dar şi cu capac pe deasupra, la întoarcerea acasă, stagiara R. îi aduce veşti şoc: „fratele ei, flăcău de 17 ani...  plecat în practica şcolară la Braşov, este omorât în bătaie, în curtea uzinei, de un coleg mai mare ajutat de încă doi sceleraţi”. Motivul? Pentru că nu le împrumutase casetofonul pentru o seară de dans. Cum se simte autorul Jurnalului, întors din nou acasă? Să-l cităm: „O jivină nimerită în mijlocul traficului şi neştiind încotro s-o zbughească pentru a scăpa cu viaţă”. Elocvent, nu? Şi trist în acelaşi timp...

Va urma



Ion Lazu - Revenirea de la Tg. Mureș - Patria de-a lungul...