joi, 6 iulie 2017

Scriitorul zilei, Gabriela Negreanu, n. 6 iulie 1947 - d. 22 octombrie 1995    

 

Tatăl inginer textilist, director la diverse fabrici de confecţii, mama croitoreasă, având încă două fiice; viitoarea poetă s-a născut la Bucureşti, dar şi-a făcut primele 7 clase la Botoşani, unde a început şi liceul, terminat la Călăraşi, în peregrinările părinţilor. Între 1965 -1970 urmează Filologia din Bucureşti, se căsătoreşte în 1969 şi are un fiu în 1971. După licenţă, va fi timp de 15 ani redactor la editura Albatros. În 1983, ca redactor de carte al volumului Saturnalii, de C.V. Tudor, va trage toate ponoasele pentru că autorul strecurase o poezie cu cifru, ofensatoare la adresa rabinului-şef Moses Rosen. În Săptămâna, Eugen Barbu, în mod aberant, dar de fapt solidar cu Vadim şi totodată nemulţumit de faptul că editoarea îi sprijinise pe diverşi adversari ai săi, inclusiv pe Adrian Păunescu, declanşează un atac mişelesc, în serial, împotriva Gabrielei Negreanu. În 1985 va fi înlăturată de la editură, mutată într-un post de funcţionară. După Decembrie 1989 va lucra la redacţia Culturală a Televiziunii Române, realizatoare a emisiunii Logos şi Ethos.
La sfârşitul lui octombrie 1995 se sinucide, aruncându-se de la etajul IX al blocului unde locuia cu familia.
A scris poezii de la vârsta de 8 ani şi a activat în echipele de teatru ale şcolilor frecvantate. A debutat cu poezia Dunăre, în Luceafărul, 1983. Participantă la cenaclurile bucureştene Junimea, Labiş etc. şi la echipele de teatru studenţesc.
Opera literară: Paul Valery şi modelul Leonardo; Decorul şi prezenţa, 1979; Elegii pentru sufletul înflorit, 1981; Jurnal. Eul peregrin, 1984; Partea omului, 1987; Incinte, 1988; Viziune cu logofagi, 1994; Memoria unui creier, 1995; Noaptea iniţiaţilor, 1995.

Citeşte mai mult: http://www.unibuc.ro/studies  /Doctorate2010Iunie/Kom%20Mihaela%20-%20Gabriela%20Negreanu.%20Studiu%20Monografic/M%20Kom%20-%20Rezumat%20al%20tezei%20de%20doctorat.pdf
 http://revistacultura.ro/nou/2010/04/gabriela-negreanu-%E2%80%93-totul-sau-nimic/

Un comentariu la evocarea lui Alex Ştefănescu Gabriela Negreanu - Totul sau nimic, Rev. Cultura, 6 iulie 2012.
http://revistacultura.ro/nou/2010/04/gabriela-negreanu-%E2%80%93-totul-sau-nimic/

"Plină de miez şi de înţelegere umană - şi atât de bine scrisă - această evocare colegială-îndrăgostită a lui Alex Ştefănescu despre poeta Gabriela Negreanu; iar într-altfel, după cum ne şi mărturiseşte autorul, textul cu pricina este un fel de "încălzire", înainte de a scrie articolul despre G.N, în Addenda pe care o pregăteşte la Istoria sa. (Nu ştiu dacă a scris deja despre ea, nu am cartea... Oricum, Marian Popa îi acordă o coloană, pe când N. Manolescu  nu o citează măcar o dată.). De altfel, Alex. Şt. este, dintre exegeţii în desfăşurare, criticul literar care scrie cu cea mai mare adecvare la autorul analizat, cu inteligenţă dar şi cu subtile observaţii de viaţă. M-a emoţionat profund această evocare a poetei pe care astăzi o postez pe blogul meu la "Scriitorul zilei". Lui Alex. Ştefănescu poezia Gabrielei Negreanu nu-i face o bună impresie, dimpotrivă, îi pare a nu fi mai mult decât nişte fragmente de jurnal; criticul consideră că poeta ar fi trebuit să se ocupe cu precădere de eseistică, unde inteligenţa ei şi cultura temeinică ar fi constituit avantaje decisive...  Sunt mai multe cauze ale acestei inaderenţe a criticului la poezia Gabrielei Negreanu; în primul rând, colegi de facultate fiind, n-a putut trece peste impresia fascinantă despre fiinţa poetei, cum de altfel nici peste comportarea ei derutantă, contradictorie etc - însă ar trebui să se ştie că această discrepanţă există întotdeauna: poezia este altceva decât poetul ca atare, de carne şi nervi - şi chiar această nepotrivire cu sine şi cu lumea este sursa din care se nutreşte poezia... Şi apoi, trecând de perioada clasicismului, ce altceva a fost, în fond poezia ultimului secol şi jumătate - cel pe care îl avem îndeobşte sub observaţie, indiferent a cui şi din ce continent? (vorbim de marea poezie a lumii...) Păi, nu e mereu vorba despre un jurnal liric deghizat, livrat nouă ca poezie, de la sfârşitul secolului XIX şi până la mizerabiliştii milenarişti?! Numai că bieţii noştri contemporani, altfel bine înfipţi, decişi să ocupe prim-planul scenei lirice, nu au substanţă, nu au "snagă" (sau poate ar fi să spunem că nu au metafizică...), ei doar dau curs reflexulului cultural de a-l acroşa pe cititor, de a se constitui în autori (prin pură uzurpare de termeni), lipsindu-le în schimb combustia internă, creativitatea, harul simplu poetic. Or, dl Alex. Ştefănescu. spune că-i e ciudă când vede tineri talentaţi, dar fără substanţa Gabrielei... Nu prea înţeleg, totuşi, în ce ar consta acel talent, care nicicum nu se înfiripă pe zariştea paginii..."
              Ion Lazu


Ion Lazu - Rememorări: Gabriela Negreanu
Din  Lamentaţiile Uitucului  (Jurnal de scriitor, 1990-1996), în manuscris:
26 oct. 95. Îngrozitoare veste: s-a sinucis Gabriela Negreanu! Am aflat astă-aseară, la sala Dalles, unde cu doar câteva luni în urmă am participat la lansarea volumului ei de poezii “Memoria unui creier”. Pe loc mă gîndesc că şi-a ieşit din minţi, din cine ştie ce motiv şi nu a mai reuşit să evite gestul disperat. Dar de fapt n-am aflat la sala Dalles, ci în pasajul de la metrou Unirea, cu Nicu Ţone şi un ins care ne zăpăcea la cap cu proiecte de difuzare a cărţii prin şcoli etc. Trăznit de veste, îl stopez pe acela: Domnule, lasă-ne în pace, nu vezi că am primit o veste îngrozitoare?! N.Ţ. l-a luat ceva mai încolo, iar Lidia se străduia să mă aducă la realitate, spunîndu-mi că asta e: Gabriela s-a sinucis acum cîteva zile şi nu mai putem face nimic. Nici mîcar să mergem la îmnormântarea ei. Am reuşit să mă urnesc spre scări, în timp ce trecătorii se uitau nedumeriţi, trăgînd cu urechea. Mă copleşise groaza, mila de Gabriela şi regretul că am tot amînat să-i dau telefon pentru a-i spune că mi-au plăcut versurile din volumul lansat. Chiar mă străduiam să însăilez o scuză care la ea ar fi prins, ştiindu-mă geolog, anume că am fost plecat pe teren, în munţi. Lidia, şi ea regretînd foarte mult, îmi reproşează că am acestă meteahnă, nu telefonez prietenilor, cunoscuţilor. Ne tot zbuciumăm îndenoi, neînstare să înţelegem cum s-au petrecut lucrurile, ce se află în spatele acestui gest disperat-disperat. Mă gîndeam la strutura ei specială, uşor labilă psihic, alternînd puseele de sinceritate cu altele de neîncredere şi suspiciune, la distanţa pe care o punea uneori, brusc, între sine şi interlocutor, după alte momente, de francheţe, la toate semnele care spuneau că are nevoie de a se confesa şi de a se baricada în sine. 
În drum spre nepotul – ziua lui de naştere – îi spun Lidiei: Vezi la ce e bună religia? În astfel de momente de cumpănă-panică-disperare, cînd nu mai vezi nici o ieşire. Lidia tot nu poate înţelege cum a putut recurge la un asemenea gest o femeie care are copil, soţ, o familie, mamă, soră. Tocmai aici e tragedia, îi spun, i-a luat Dzeu minţile, "şi-a ieşit din minţi", cum zice poporul. În acea clipă Diavolul se bagă în sufletul omului, îl păcăleşte cu o falsă raţiune, aşa încît insul crede că judecă logic – şi astfel diavolul îşi împlineşte lucrarea lui mişelească. La Mălina aflăm că vestea apăruse zilele trecute pe prima pagină: poeta şi redactora GN s-a sinucis, fiind bolnavă de cancer. Promite să-mi găsească ziarele. 
Acasă nu dormim ore în şir. Îmi vin cu insistenţă în minte scene din aceşti ultimi 15 ani de cînd ne cunoaştem, cum am colaborat la apariţia Curţii interioare, ed. Albatros, 1983,  şi cum eram pe cale să scoatem şi volumul de poezii, dar a trebuit să plece de la Albatros pentru că scosese volumul de poezii al lui Adr. Păunescu, devenind victimă a şicanelor şi bădărăniilor lui Eugen Barbu. Cum i-am dus cele două pietre frumoase şi o pagină de carte veche bisericească, iar ea m-a luat prin surprindere punîndu-mi în braţe Istoria lui Călinescu. (Un asemenea gest, pe care cred că nimeni altcineva nu l-ar fi făcut...Ca să nu i se pară că am mituit-o, ca să nu mi se pară că...). Cum îi vedeam pe optzecişti la ea în redacţie, pe Florin Iaru şi ceilalţi pe care reuşea să-i strecoare, mai într-o antologie a debutanţilor, mai într-un concurs de debut… L-a publicat şi pe Felix Sima iar acela, în următorul volum i-a dedicat o poezie.
Îi telefonam de cîte ori îi apărea un nou volum, un grupaj de poezii, sau cînd i-a apărut o proză scurtă, un coşmar cu iscusinţă captat, în Ramuri. Am discutat pe larg despre şansele ei ca prozatoare. Am fost cu Felix Sima la Biblioteca Universităţii cînd s-a lansat cu mare pompă Epica magna a lui Nichita Stănescu, îi vedeam pe amîndoi la tribună, de la balcon, şi o clipă m-am gîndit ce norocoasă este, ce bine le stă şi că poate sunt îndrăgostiţi. Oricum, nu m-aş fi mirat să pună ochii pe o fată superbă ca ea, numită tot Gabriela şi semănînd cumva cu Melineasca. Cum se interesa de familia mea, de Lidia, apoi şi de Andrei, oferindu-se să-mi dea nişte lucruşoare de-ale lui Brăduţ... De o bunătate şi căldură omenească vecină cu inimaginabilul... Ba chiar mi-a şi dat un fel de zgardă de piele, pentru când copilaşul învaţă să meargă. Părea să se bucure cînd îi spuneam că eu şi Lidia ne iubim, ar fi vrut să vină odată cu noi într-o excursie la munte. Mi-a spus asta în cîteva rînduri, dar eu nu am insistat, căci alţi amici condeieri se arătaseră interesaţi, iar apoi dăduseră uitării toate planurile noastre. Îi dădeam uneori telefon din gară, cînd să plec pe teren, o felicitam de 8 noiembrie. Se pare că a impresionat-o neplăcut faptul că pe eroina mea din Capcana… o chema tot Gabriela şi poate de aceea mi-a înapoiat manuscrisul fără să-l fi terminat de citit. Schimbasem numele real Daniela, iar acum ce să fac? Se arăta impresionată că scosesem şi cărţi de poezie dar şi de proză, scenarii premiate, un album de artă fotografică – şi una dintre dedicaţiile ei se referă chiar la această polivalenţă a resurselor mele artistice. Am cunoscut-o pe soră-sa şi cu acea ocazie am conversat despre vizita/şederea ei de cîteva zile la Gigi Astaloş, căruia îi luase un interviu. Mi-l prezenta ca pe un ins foarte iscusit în a-şi crea relaţii, ceea ce-l ajutase să-şi vadă piesele jucate în multe săli mici din toată lumea. În ultima vreme făcuse la televiziune emisiuni culturale, dar mi s-a plîns că nu se înţelegea cu ceilalţi şi în scurt timp i-au desfăcut contractul. Oricum, am chemat-o la recitalul Lidiei, pe o ninsoare straşnică, la Muzeul Ţăranului român, unde s-a emoţionat pînă la lacrimi; a venit cu drag la lansarea primului volum de poezie al Lidiei, la Dalles, în aprilie, apoi tot acolo şi-a lansat Memoria… unde au vorbit excelent despre ea vreo cinci critici de marcă, inclusiv Dan Laurenţiu. Lidia nu-şi poate scoate din minte imaginea chipului ei radios cînd ne-a dat autograful, numindu-ne adevăraţii ei prieteni…
Şi nu puteam adormi de obidă, de mare tulburare şi adîncă tristeţe.
Am vorbit la telefon cu Izverna, care nici el nu ştiuse; îmi spune că toată ziua se gîndise la ea, pentru că îi promisese nişte cărţi; s-au văzut la mare, în iulie, au stat la plajă. Ca medic, zicea, nu crede că a avut cancer. Azi la prînz dau telefoane lui Acsan, lui Petre Ghelmez şi dna G. îmi spune că drama s-a petrecut duminecă, după ce dereticaseră prin apartament. P.G. e cel care o angajase la Albatros…
E groaznic, de două trei ori am fost acasă la G. N. şi de fiecare dată am sfătuit-o insistent să-şi închidă balcoanele – un balcon imens, spre bulevard, dînd ocol întregului apartament: ar cîştiga spaţiu util, ar scăpa de zgomote şi de praf, îi spuneam. Nu pot spune de ce, dar ideea că G. N. are un balcon deschis, gol, la etajul IX, mă neliniştea.
Scrisul nu a ajutat-o, asta mă întristează în plus. Scrii jurnal, de exemplu, şi te iluzionezi că smulgi uitării măcar cîteva fragmente de viaţă, dragi sufletului “însetat de real” – dar se face că totul este “vînare de vînt”, scrierea jurnalului nu face decît să-ţi fure din viaţă, să-ţi anuleze din amintiri, necum să ţi le păstreze…
Cu atîtea cărţi publicate, aşezate cronologic în raftul bibliotecii sale, cu manuscrisele  de proze scurte din dosare, cu foi răzleţe, notiţe şi însemnări de jurnal care i-ar fi putut ţine sufletul dar şi trupul în aer, plutitor, biata Gabriela se va fi azvîrlit cu capul în jos, într-o pornire de autodistrugere definitivă. Va fi murit încă din aer, la acea viteză nici nu mai poţi să respiri. Aseară, în panică, mă rugam: Doamne, ajută-ne şi ocroteşte-ne!

Iată unele notaţii cu Gabriela Negreanu (Scene din viaţa literară, ed. Ideea europeană,2007):
febr. 84 (...) Apoi o lungă convorbire cu Gabriela Negreanu, rău afectată că Eugen Barbu a reluat campania împotriva ei. Vrea să ceară altă muncă. Am insistat să nu-i dea ipochimenului o astfel de satisfacţie. I-am explicat în fel şi chip că nimeni nu ia în seamă astfel de atacuri descalificante, duse aşa încît să-l scîrbească pe preopinent. Sper ca discuţia să o fi întremat, căci am găsit-o foarte deprimată.

10 ianuarie 1986: (...) Apare (la redacţia Luceafărul, n. m.) Gabriela Negreanu, acum funcţionară la Centrala cărţii; din spirit de solidaritate cu poeta urgisită, Sînziana îi cere un articol, I. Gh. îi cere nişte poezii. Ca între redactori, deh! Îi place ultimul grupaj al lui Florin Şandru. Şi mie, zic.  Mă asigură că o să dea manuscrisul meu de poezii de la editură lui Ion Acsan, pentru ’87. Apare A. D. Munteanu, care mă invită la el în birou, îmi povesteşte excursia lui în Franţa, îmi vorbeşte de Gigi Astaloş, care s-a realizat plenar şi îmi promite publicarea grupajului de traduceri din poezia lui Raoul Andres Morales pentru februarie-martie. Mă văd cu Ion Sofia Manolescu şi cu Matei Gavril în biroul proză-reportaj. Gabriela Negreanu, relaxată de data asta, îl caută pe Dan Laurenţiu...


Alţi scriitori:
Dragoş Vicol, n. 1920
George Alboiu, n. 1944
Adrian Alui Gheorghe, n. 1958
George Lesnea, m. 1979
Horia Gane, m. 2004 



Poezia zilei: Adrian Alui Gheorghe (n. 6 iulie 1958)


POETUL BĂTRÂN
ÎŞI DECLAMĂ FAIMA


(fragment)
Aş fi vrut ca toate cuvintele 
să asculte de mine,
Acum ascult de toate cuvintele
Ca un câine bătut merg în urma lor
Din când în cînd
Îmi dau peste bot
Scot scrâşnete, scot urlete,
Ele se amuză, se întărâtă
Ca muieruştile care au prins un satyr bătrîn
Şi îl chinuie, îi aţâţă simţurile
Apoi mă împing în arenă
Şi mă supun experimentului total:
Bagă în burta mea cartofi, 
eu scot poezie
Bagă pe gâtul meu bere, 
eu scot poezie
Bagă salată, bagă melci băloşi, 
bagă fructe pline de promisiunile raiului,
eu scot poezie
Până şi cele mai triste cuvinte se ridică
Şi aplaudă, e un spectacol total:
 „– Ai văzut? Poezia nu e aşa de fioroasă
 pe cât se credea, sâsâie ca şarpele
 dar veninul ei e inofensiv…”
 „– Dar are sânge pe barbă, 
poezia atrage cuvintele
 în mărăcini şi le spintecă inimile…!” 
 „– Mamă, am văzut poezia, ca o turmă
 de licurici înhămată la muzicile 
din subconştient…”
 „– Opriţi spectacolul, prea multe cuvinte 
mor pe limba
 poeziei…!”
Aş fi vrut ca toate cuvintele 
să asculte de mine,
Acum ascult de toate cuvintele
Biciul lor mă mână din urmă
Îmi rupe din carne
Ca o reptilă care cântă blues.  

(2008) 
(preluare de pe Internet) 



Tudor Cicu: Vreme închisă, 1979-1989)  (Jurnal Ion Lazu), 3

3. Începând cu anul 1982, însemnările din Jurnalul lui Ion Lazu au o caracteristică nouă: cronica zilei se împletește cu rememorări din copilărie și adolescență. Nimeni nu poate citi, după trecerea a trei decenii, Jurnalul din anii optzeci al lui Ion Lazu, fără să aibă pentru oamenii trecutului la care deseori apelează diaristul în însemnări, un sentiment egal cu veneraţia şi admiraţia. Memorialistica din „Vreme închisă” a îmbrăcat „haina literară” a genului, devenind un fel de cronică a evenimentelor petrecute cândva într-un timp îndepărtat: copilăria, tinereţea şi recuperând memoria ficţională a părinţilor şi rudelor. Jurnalul anilor 1982-1984, se desfăşoară pe două coordonate: cea a timpului trecut (memorialistic), înscris aici, din teama de a nu fi pierdut; şi cea a timpul prezent (cel calendaristic în notarea, comentarea, desfăşurării evenimentelor - al jurnalului propriu zis. Ion Lazu notează că, măcar în ce-l privește, tot ce ține de scris vine „dinspre suferinţele mele”. Acum, paginile de jurnal (cele din luna mai, îndeosebi) sunt pitoreşti. Perioada cât a stat la baba Ioana din Alexeşti-Vâlcea îi prilejuiesc multe nostalgii despre viaţa din comuna de adopție, petrecută alături de părinţii şi fraţii săi. (p.238-256) Vorbind despre timpul trecut, diaristul notează: „poate că asta e ideea jurnalului meu: eu vreau să readuc la lumină lumea copilăriei mele, care desigur nu este importantă decât pentru mine, oarecum în felul cum vreau să repun în drepturi acel spaţiu în care ea s-a desfăşurat, al comunei Cireaşov, ce mi se pare mirific când încerc să mi-l reamintesc - şi pe care acum îl regăsesc depreciat, batjocorit chiar: locuri spre Vâlcea, la gârlă, spre Valea Porcului, pe Sub vii, pe Secuţa, la Strehareţ, care mă primeau cu pajişti curate, îmbietoare...”. Vorbind despre un timp trecut, cu oameni, fapte, întâmplări, pe care le recuperează prin retrăire, pe baza memoriei afective, diaristul notează: „Am să continui cu creionările mele despre satul copilăriei, fără însă a-mi face iluzii monografiste sau creative. Observ că amintirile din copilărie se organizează subiectiv, însă cu mare coerenţă” (p.256). Satele prin care îi trec paşii de geolog îi oferă multe alte prilejuri de a stârni cu pana de scris, imagini în mişcare, iar fotografiile, pe care le face ici-colo, vin și  „din dorinţa de a reţine datele unei scene care pe moment nu-mi este clară, în speranţa că altcândva, cu un tonus spiritual mai ridicat ca acum, am să fac legăturile, reuşind să transcriu tâlcul scenei...” Dar, anul 1982 (mai exact 18 iunie) este şi ziua când la Cartea Românească îi apare romanul „Rămăşagul” (în tiraj de 15.000 de exemplare), prilej pentru destăinuiri cu privire la primii fiori ai scrisului, când într-o compunere de clasă, căuta să transmită colegilor şi profesorului câte „ceva din emoţia călătoriei în noapte, plăcerea de a vedea, de a observa... ca să nu se piardă nimic din ceea ce mă impresionase atât de mult” (p. 262). Încă nu știa nimic despre ce înseamnă a scrie, însă descoperise intuitiv rostul scrisului. Vorbind despre „Rămăşagul” (pe parcursul Jurnalului ţinut între anii 1979-1981, îl întrezărisem sub denumirea de „Moşul”), Ion Lazu spune că „fiecare casă, fiecare familie din satul de adopţiune avea câte o poveste – şi anume una tristă; însă pe atunci eram prea mic pentru a recepta corect aceste drame, de care mai bine îmi dau seama acum, privind înapoi”. Același demers recuperatoriu îl găsim şi în însemnările cu care-şi începe Jurnalul anului 1983; cu scene din viaţa de familie, scene ce aveau să facă parte din viitorul său roman „Veneticii”. Începute în februarie, însemnările anului 1982 se întrerup brusc, ca mai apoi, să fie reluate prin noiembrie 1983 şi sunt cu precădere însemnări despre lumea literară a vremii.
Așa cum semnalasem deja, perioade destul de lungi lipsesc din materia diaristică a jurnalului Vreme închisă. Coroborând cu bibliografia, înțelegem de pildă că jurnalul întregii campanii 1983 a intrat în textura romanului Capcana de piatră, ed. Cartea românească, 1987. Și că subțirimea ultimilor 3 ani din jurnalul publicat acum  se explică prin prelucrarea materialului din campniile 87, 88 și 89 în romanul Sălbaticul, ed. Vinea, 2005, roman ce se încheie cu larma mișcării de stradă din Decembrie. Alte zone albe din jurnal, ni se sugerează, corespund unor momente tensionate din viața privată a autorului, la care nu se referă direct mai niciodată. Stilul e omul, s-a spus, și pe bună dreptate… Când ne referim la om, avem în vedere desigur firea sa, cea din care se nutrește individualitatea umană.
Despre moartea poetului Nichita Stanescu (13 decembrie 1983) ne lasă însemnările de la p. 275-276, şi încheie: „1983 - un an de neuitat...”. Însemnările anului 1984 sunt cu precădere însemnări zilnice despre micuțul Andrei şi despre lumea literară a vremii, dar ele conţin şi un element nou, nemaiîntâlnit până aici: lumea viselor, cu tot ceea ce reprezintă ele în cazul scriitorului Ion Lazu: „Azi noapte am visat fragmente de roman, iar în noaptea precedentă chiar un roman întreg... Sunt romanele pe care le pierd, cele pe care nu le voi scrie?... Oricum e semn că ar cam trebui să mă apuc de scris” (p. 286). Ca mai târziu, să-şi noteze: „Pentru alţii asemenea vise vor fi fiind fleacuri, lucruri ce trebuie împinse cu grăbire în umbra nopții care le-a zămislit; însă pe mine literatura din ele mă dă gata!,” (p. 308). Munca de teren (ca geolog), cu locurile prin care e găzduit (Goranu, Păușești, Alexești, Ionești-Vâlcea, Avrig, orașul Victoria…), prilejuiește diaristului pagini cu mărturisiri nu prea plăcute: „Ce-nseamnă aceşti 23 de ani de teren? Cel puţin tot pe-atâtea camere străine în care am locuit şi ferestre prin care am privit la anumite ore ale zilei, dimineaţa şi în amurg, şi uşi prin care am intrat obosit şi am ieşit cu gând de drum lung, chiriaş în casa vreunui ţăran, a vreunei băbuţe sau văduve”. Jurnalul „Vreme închisă” nu-i numai un jurnal cu însemnări ale „zilei trecute”, ci şi o carte despre tot felul de amintiri din viaţa autorului, ce i se par, după atâţia ani, ca nişte „jivine hăituite, rănite, ascunzându-se prin cotloane, prin văgăuni obscure...” Dar, când dibui din ele partea bună a lucrurilor, rândurile scrise rămân ca sculptate în stâncă.
   Deşi ultima parte a Jurnalului „Vreme închisă” – de Ion Lazu (anii:1985-1989) este foarte concentrată, ea cuprinde de această dată, cu predilecţie, evocarea toposului natal (satul Cireaşov-Slatina), îndeletnicirile oamenilor, atmosfera familială, portrete, amintiri. Amintirile sunt învăluite într-un ecou arhaic, de un lirism răscolitor dar bine dozat, cu grija scriitorului care va fructifica, cândva, în prozele sale aceste detalii generatoare de emoţii şi meditaţii despre „o lume în fond la fel de credibilă sau de incredibilă ca oricare alta: reală, palpabilă, amintită, inventată..., lumi indiferente una alteia, sau lumi zadarnice” (p. 324). Anul 1985 (ni se consemnează la 3 februarie, duminecă) e anul când începe să citească „pe furate”, jurnalul lui Liviu Rebreanu şi, poate, de aici s-o fi născut sârguinţa cu care începe să-şi strângă evocările şi amintirile risipite printre însemnări, povestirile părinţilor din satul de baștină, cum reiese şi din vizitele tot mai dese în satul copilăriei - unele şi din necesităţile, şi sprijinul adus celor bătrâni. În însemnările ce le face acum, oscilează de această dată între evocările literare ale vremii, lumea cărţilor citite ori pe care se gândeşte să le scrie. Sensul nou pe care îl dă jurnalului, are în vedere şi noul imbold, cel atins de aripa sugestiei rămase în urma lecturării Jurnalului lui Rebreanu: „Uneori am bănuiala că scriitorii ţin un jurnal nu pentru a-şi nota risipa zilnică în fapte de rutină şi câştigul într-ale scrisului, cum s-ar crede, de exemplu, citind Jurnalul lui Rebreanu, ci pentru a-şi învinge odată în plus teama de coala albă, de inhibiţia pe care ţi-o dă masa de lucru” (p. 348). Punând în lumină tehnica scrierii, observăm (dincolo de spontaneitatea comunicării), multe secvenţe narative, pe care – cu certitudine – le-a utilizat apoi în „Veneticii”; „Rămăşagul”; „Capcana...”; ”Sălbaticul...”, etc... Există în aceste însemnări câte un palier alocat fie memoriei spaţiilor geografice, fie prieteniei colegiale (la serviciu ori în vremea studenţiei), fie vieţii şi morţii oamenilor lângă care a copilărit şi trăit. Dintre referinţele acestor comemorări şi confesiuni, mi-a atras atenţia data de 2 mai 1986 din Jurnal. Iată cum descrie diaristul Ion Lazu grozăvia exploziei de la Cernobâl: „De ieri, pe la 18, numai într-o supărare şi o îngrijorare şi un chin – ca o adevărată boală, din cauza veştilor groaznice despre radiaţiile ce vin peste noi de la răsărit”. Paginile finale ale Jurnalului „Vreme închisă”, ni-l arată pe diarist deschis către oameni, cu bucuriile şi dramele lor: „În viaţa unui om nu se află un singur roman, ci mai multe, însă amestecate, întretăiate, reînnodate. Greutatea, chiar imposibilitatea, este de a-l alege pe cel semnificativ, dintre cele multe, fără vreun înţeles” (p. 354). Retrospectiv, pasiunea pentru lectură a copilului de la ţară capătă în memoria diaristului o semnificaţie şi o încărcătură narativ-evocativă pentru tot ce va urma: „De vreo trei săptămâni recitesc însemnările pe tema Gligorie, sortând, subliniind: apar poezii, apare tema Veneticilor, apoi massa jurnalului literar propriu-zis şi câteva subiecte de proză scurtă. La treabă, omule!” (p. 401). Resuscitând „amintirile mele despre oamenii din satul copilăriei” şi ceea „ce reprezint pentru ei”... unul „dintre cei prea mulţi care au plecat şi pleacă mereu din sat...”, se impune necesitatea de a scrie despre toate acestea. Cine a fost alesul? Numele lui stă înscris pe această carte. Vă îndemn s-o citiţi! Fiindcă această carte care se succede şi se pliază pe anumite teme specifice unor cititori de vârste diferite, dă curs unor evenimente trăite de fiecare dintre noi, dar întotdeauna amprentate de întâmplări existenţiale şi spirituale, parcă auzite de la cel cu care te-ai intersectat în viaţă, ori chiar le-ai fost martor. „Este de imaginat o mai mare sărăcie decât cea de acum şi o mai nemiloasă dependenţă de Stat?”- sună această frază (ascunzând tristeţea unei epoci), ca o întrebare stăruitoare la sfârşitul anilor optzeci.
Dar să nu închei înainte de a spune esențialul: jurnal de lecturi și de întâlniri cu scriitorii și artiștii bucureșteni, jurnal de creație, cronică de familie și de viață trudnică, în cei mai năpăstuiți ani ai comunismului, Vreme închisă, cum o indică de altfel și titlul este, nu în ultimul rând, și o seismogramă a momentelor privilegiate dintr-o carieră de geolog prospector, peregrin prin cătunele răzlețite și prin sălbăticiile patriei; locul unde își notează impresiile fruste autorul Vremii… nu este nici masa consacrată din apartament, nici sala bibliotecii, ci este după caz, prispa casei unde găzduiește, iar de cele mai multe ori o culme de deal ori o viroagă unde spiritul se întâlnește cu Ideea; este consemnarea netrucată, ”pe ultima filă a carnetului de teren”, umplută în pripă, devenită penultima. Locul revelațiilor, al intuițiilor, al schițării subiectelor de roman, al prinderii din zbor a fiorului poetic. Autorul nu se mută de la o masă la alta, după tema pe care o pune în pagină, cum știm că se întâmplă în cazul unor confrați, ci în cazul anume al acestui jurnal este vorba despre momentele norocoase ale întâlnirii omului cu sinele său, pentru a se livra colii de scris.
Prin lirica acestui buchet de evocări şi adnotări despre tot ceea ce-i omenesc şi de esenţă umană, Ion Lazu ne-a demonstrat că „o anume poetică a jurnalului”, sceptic rostită de cronicarul vremii, prin „Vreme închisă” a fost salvată.
Tudor Cicu