marți, 4 iulie 2017


Scriitorul zilei, iulieHaralamb Zincă, n. 4 iulie 1923 - d. 28 dec. 2008  
 

Născut la Roman (evreu de origine, Hary Isac Zilberman), a fost ucenic de frizer, apoi băiat de prăvălie la Bucureşti 1934-1940, iar în timpul războiului, la nici 22 de ani a fost pe front, conform mărturisirilor incomplete, probabil de partea Armatei roşii, de la început şi până la victoria finală, cu tot ce va fi însemnat asta, după cum sugerează Marian Popa în Istoria sa. Îmediat după război, îl găsim activist de partid şi de sindicat, bibliotecar la ARLUS, 1945-1946; mai aflăm că între 1950-1951 a  fost la Şcoala de literatură Mihai Eminescu, învăţăcel şi totodată profesor. Ceea ce i-a asigurat în continuare funcţia de redactor şef-adjunct la Tânărul scriitor, la Luceafărul, la Viaţa Românească şi la Gazeta literară, 1962-1966, revistele-cheie, care dădeau tonul, conform indicaţiilor la vârf; după care va fi director al Casei scriitorilor, până la pensionare. 
A scris la început literatură partinică, propagandistică, apoi s-a făcut remarcat în domeniul literaturii de tip poliţist-de spionaj; a publicat nu mai puţin de 50 de titluri şi a scris scenariul pentru câteva seriale TV „pe linie”, despre izbânzile antihitleriste; în a doua parte a carierei sale, s-a axat pe romane de spionaj economic-industrial, cu virtuţi de montaj şi de suspans, dar cu finaluri previzibile.
A decedat aproape uitat, după o lungă suferinţă de boala Altzhaimer.

Opera literară (selectiv): 'Un civil in transee' (1959), 'O invitatie dupa miezul noptii' (1967), 'Crima de la 217' (1979); nuvele: 'Cazul R-16' (1953), 'Urmele' (1958), 'Zefirul' (1964), 'Ordinul 'Stejarul' in actiune' (1965), 'Dragoste moarta' (1975) si romane: Moartea vine pe bandă de magnetofon; 'Ultima toamna' (1958), 'Dintre sute de catarge' (1961), 'Ochii doctorului King' (1968), 'Limuzina neagra' (1973), 'Un glont pentru rezident' (1975), 'Glontul de zahar' (1981). 
De asemenea, a scris o serie intreaga de carti-document: 'si a fost ora H' (1971), 'Ultima noapte de razboi, prima zi de pace' (1985), 'Revelion 45' (1989), 'Cosciugul agentului K-05' (1991), 'Spion prin arhive secrete' (1993), 'Noiembrie însângerat' (2000). 

Citeşte mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/Haralamb_Zinc%C4%83


Poezia zilei: Ion Lazu     

Tăcere şi cuvânt

E gândul cel cu care vărui
Un cer în care n-ai să sui,
Tăcerea e a fiecărui
Cuvântul e al nimănui.

E jalea cea cu care nărui
Un vis în care n-ai să sui,
ci taci – şi în tăceri să stărui –
Cuvintele sunt ale cui?

Întoarcă-se de-aceea-n sine
Cel care crede şi nu minte!
Tăcerea doar  ni se cuvine –
Cu gura plină de cuvinte!

Şi dacă totuşi adevăru-i
Copilul minţii cel mai drag,
Tăcerea-i partea fiecărui
Cu vorbe-n gură strânse cheag.

(1980)


Alţi scriitori:
Bartis Ferenc, n. 1936
Theodor Răpan, n. 1954, Balaci



Poezia zilei: Theodor Răpan, n. 4 iulie 1954
Imagini pentru theodor răpan fotografii

Sonetul XXIX

Ceasornicele toate vor să tacă
Și icul minții, iată, vers despică,
Din horbota trăirii se ridică
Semeț, poetul, paraclis să-și facă.

Ce să-nțeleg? Cum să te-nving, furnică?
Poruncitoare, inima-mi se-mbracă
În smirnă și lumini de promoroacă:
Ivirile-n sonet mi se dumică.

Vrei să culeg din cer milostivirea
Lăsând zălog hainilor iubirea?
Arată-mi, Tată, căile spre Rai!

Vei dărui câmpiei munte, mare?
Privighetorile avea-vor zare?
Hai, spune, Doamne, cu mine ce gând ai?


Sonetul LVIII

De unde vin și cine sunt și unde
Mă-ndreaptă pasul în căderi albastre
Nu știu. Or ști pustiile sihastre!
Întreabă-le. Eu n-aș putea răspunde!

Nu cerceta măceluri, nici dezastre,
Ci caută să te strecori sub unde,
Acolo unde ochiul nu pătrunde
Și-ai să-nțelegi triadele măiastre.

Sunt pregătit să-mi beau din corn otrava,
Prin uși de vânt nu-ți încerca izbava:
Chilimul desfrunzirii stă la pândă!

Răspunde-ți iute, nimeni n-o să vadă,
Trecutul e-ngropat tot în zăpadă:
De mierea ta e gura mea flămândă!

(din Testament în Alfabetul Tăcerii, ed. TipoMoldova, 2013)







Tudor Cicu. Vreme închisă (Jurnalul lui Ion Lazu)

Coperta unu

2. Continuând lectura Jurnalului lui Ion Lazu, începi să înţelegi că astfel priveşte/scrutează lumea numai omul estetic, cel care având suflet şi „armură” de artist, îşi poate stăvili când vrea pornirile contemplative, aplecându-se asupra scrierii sale căreia îi transferă din pulsul trăirilor sale, asigurându-i combustia care modelează creaţia. Ion Lazu este un scriitor al detaliilor, Jurnalul devine astfel o necesitate de a se rosti cu privire la cam tot ceea ce gândeşte ori, prin scris, spune lucrurilor pe nume: „Acest jurnal, din care lipsesc tocmai etapele cele mai tensionate şi întâmplările cele mai importante din viaţa mea, nu este nimic mai mult decât un antract, în sens literal: între acte… şi sunt destule gânduri importante şi trăiri intense dar care nu-şi fac loc în carnetele mele” (p.168 şi 222). Este acel altceva care va constitui substanța romanelor sale de mai târziu? Cu eludarea în jurnal a problemelor din viața personală. Intimitatea autorului rămâne o taină pentru ceilalți. Însă realitatea acelor teribile vremuri apare în filigran: ”Orăşeanul nostru nu are curajul să plece nicăieri de acasă fără plase la el. Nu se ştie ce apare de cumpărat, din câte-i lipsesc, bietul… Iar sătenii duc cu trenul şi autobuzul pâine şi saci de mălai, pentru care fac cozi la oraş, dând şi ciubuc vânzătoarelor…” (p.135). Cum era firesc ca într-un Jurnal de scriitor să găsim şi însemnări despre lumea literară a acelor ani, despre scriitori, 1980 reprezintă şi anul în care Lazu primeşte la telefon ştirea morţii lui Marin Preda, iar Mircea Ciobanu i-o confirmă. Prilej cu care diaristul scrie cu amărăciune: „Vezi, de aia se grăbea el aşa! Bietul monşer, alt om prea singur…”  Consultând bibliografia autorului, ne dăm seama că o selecție a întâlnirilor din perioada respectivă cu scriitorii vremii a  fost publicată în Scene din viața literară, ed. Ideea europeană, 2007.
Refugiul autorului în scris nu trebuie înţeles ca o înfrângere „pe arena literară” (tumultoasă) a epocii, chiar dacă, uneori, autorul pare dezarmat: „Şi, în general, are vreun rost să notezi ce simţi pe moment, ce gândeşti, ce-ai vrea să faci?”. Să înţelegem din asta că tot ceea ce i se întâmplă, chiar şi înfrângerile zilnice, umilinţele, necazurile fireşti, la urma urmei…, toate acestea i-au fost date scriitorului ca material pentru arta lui? Mai mult ca sigur, că da! Toate acestea i se sugerează cititorului, i-au fost date pentru a le transfera în  cronica acelor zile şi, apoi, pentru a le transforma în materie epică, pentru a le da un sens şi o morală, pentru a ţine întins firul vieţii către veşnicia părţilor frumoase şi trainice din existenţa fiinţei omului - „disperarea mea neagră”. Iată cum trimite spre cititor, acest deziderat: „Îţi vine cine ştie ce idee, vrei să notezi un gând, o observaţie de viaţă, ceva ce ţi se pare demn de reţinut şi nu ai vrea să se piardă, cum prea des se întâmplă…” (p.142). Însă, nicicând diaristul Lazu nu se îndoieşte de puterea cuvântului: „Dar, dacă ar fi să pictez ceea ce simt, să mă exprim ca pictorii, nu? Sau să transform trăirea mea în muzică! Aş găsi culoarea pe care să mizez sau leitmotivul care să consune cu mişcarea mea sufletească?” Teama de a nu rata esențialul e mereu prezentă. Pe măsură ce-i citim Jurnalul, această temere, mărturisită şi nouă, se risipeşte. Paginile curg, adeverind ele însele că sentimentul e bine surprins în cuvinte, iar cuvintele vin, se înşiră unele după altele, sugerându-ne ideea că lumea este făcută din corespondenţe între trăirile prezente şi reverberaţiile sufletului la tot ce a însemnat trecut în viaţa noastră, în viaţa altora -, vocația scrisului fiind plină de oglinzi magice; şi că întâmplările ce ni se par, acum, neînsemnate, deţin taina multor necunoscute, iar o explorare  a materiei însemnărilor aşternute în Jurnal peste o vreme, devine o necesitate. „Sunt lungi momente când nici nu mă gândesc măcar la marea încercare prin care trec.” (p.163). Evocările unor tablouri „în icoane şi imagini” despre părinţi, refugiul său în „vieţile noastre trecute”, întâmplările cu cei dragi, poveştile adevărate auzite acasă (multe dintre ele surprinse secvenţial – ca în cinematografie - ) vor însemna, cândva, pagini de proză romanescă încărcate de sensuri.

Atent la orice detaliu (natură-oameni-idei-stări sufleteşi), Ion Lazu ne copleşeşte cu descrierile acelor călătorii ce scot în evidenţă omul şi zbuciumul său în a surprinde, fie şi cel mai neînsemnat detaliu, fapt ce ni-l dezvăluie ca om animat de o mare dragoste pentru lucrurile şi locurile pipăite cu degetele şi absorbite cu privirea, ori călcate cu piciorul. Sub titlul „Bucuria privirii”, îşi începe Jurnalul anilor 1981 cu cea de a doua călătorie spre Luxemburg, la fratele său. De această dată îşi alege astfel traseul încât să viziteze cu totul alte orașe ale Europei de Vest, până la destinaţia finală, trecând prin Iugoslavia, Italia şi Elveţia, cu oraşele lor: Belgrad, Zagreb, Veneţia, Florenţa, Roma, Napoli şi Lausanne. În Iugoslavia, atât Belgradul cât şi Zagrebul i se dezvăluie a fi două oraşe curate „fără imobile betege sau dărăpănate, cu o anumită demnitate”. Primele observaţii: se vorbeşte mult despre politică, iar iugoslavii consumă în exces arta porno (prin intermediul revistelor şi a cinematografului) ceea ce-l face să-şi noteze mirat, despre „o adevărată exaltare a industriei porno”, aici: „Altfel de comunism!” – scrie concis. În Italia, primele oraşe întâlnite în răgazul dintre popasurile făcute în gări (pentru un pic de somn în sala de așteptare, dar mai cu seamă pentru completarea însemnărilor de călătorie din ziua care s-a sfârșit) şi „goana trenului”, sunt: Veneţia şi Florenţa. Însemnarea pe care o face, acum: „…cu ochii mari pironiţi spre cele două minuni care m-au vrăjit deplin! Adriatica. Trieste” – spun totul despre starea de spirit a pasagerului român ajuns la granița italiană. Florenţa îl absoarbe cu totul. Paginile de Jurnal devin, acum, incitante pentru turistul nerăbdător să ia şi el calea spre sudul continentului european, cândva. Expoziţia de la Florenţa, palatul Pitti, „de la Gaugain la Picasso” îi produce „frisoane, nu alta!” pentru ca în final să iasă din expoziţie „cu capul mare”. Cât despre oraş, nu îndrăznim a face vreun comentariu, pentru că însemnările diaristului spun cam totul. Cităm: „ Oraşul e cu deosebire frumos, are farmec la vedere, poate va fi avut şi locuri de tihnă, de reculegere, căci pentru a scrie e nevoie să te izolezi şi iar să te arăţi în lume şi iar să te izolezi”. Cu alte cuvinte, nimic nu trebuie să-ţi scape, ajuns aici, să ai mereu la îndemână atât aparatului de fotografiat, cât şi carnetului cu însemnări, fiindcă ar fi păcat să ratezi aşa ceva. În Elveţia, face un popas la Lausanne, prilej cu care trăieşte o adevărată sărbătoare a privirii. Bucuria privirii însăşi. De fapt, chiar nimerise într-o zi de sărbătoare naţională a Elveţiei. În Luxemburg, fratele, cât şi prietenii mai vechi (cu care făcuse cunoştinţă la prima sosire aici, în 1979), îi stabilesc un program la limită, venind în întâmpinarea curiozităţii musafirului de a vedea cât mai multe în această parte a Europei şi a admira în scurtul timp, cam tot ce se poate întâlni la fiecare pas. „Despre Amsterdam chiar merită să scriu mai pe larg” – notează diaristul. Să reţinem că oraşul Amsterdam (cu ocazia vizitelor făcute prin Ţările de Jos) îl face să exclame la un moment dat: „Stâncărie neagră-vânătă. Licurici? Garduri de mărăcini pe marginea subţirilor drumeaguri vicinale, asfaltate şi acestea. Dar nu vei vedea pe-aici odioasa pârloagă a agriculturii socialiste” (p.212). Şi, mai reţinem, pentru impresia de ansamblu a eticii societăţii capitaliste, întâmplarea cu taşca de umăr (pierdută) în care avea toate actele: paşaportul, biletele de întoarcere, actele de identitate, etc… Cred că aceste descrieri sunt cele mai frumoase părţi din acest Jurnal. În cazul lui Ion Lazu, sub condeiul său (notând instantaneu fiecare amănunt surprins în drumurile sale) totul devine viu, încât ajungem să bănuim că el a tras „cinematografic”, totul, în lăcaşul memoriei şi acum ne redă, intact, filmul acestor aventuri în „afara timpului Istoriei”, etalându-le cu generozitate pentru cei mulţi, rămași închişi ca într-o temniţă între graniţele ţării. Fapt ce-l îndreptăţeşte la o măreţie a rostirii: „Sunt omul care a văzut o jumătate din Europa!”.
Va urma



Ion Lazu: Încă o zi printre brazi, sub Caraiman...