marți, 9 mai 2017

Scriitorul zilei: Ion Iovan, ( n. 9 mai 1937)


  

       





Găieştean prin naştere (9 mai 1937), dintr-o familie de negustori, a terminat liceul Matei Basarab din Piteşti  şi a urmat Şcoala de geologie, iar în paralel, la fără frecvenţă, Ştiinţele juridice. Tehnician geolog, bibliotecar la Arhivele Statului, inspector la primăria Capitalei, la Institutul Proiect Bucureşti, din anul 1990 a devenit redactor la revista Memoria, apoi la Editura Eminescu, iar după 2000 s-a ocupat de promovarea literaturii pe internet.
 Opera: După amiaza unei clipe, poezie,  1976, premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor; Rezervaţie naturală, poezie,  1979; Comisia specială, roman,  1981; Impromptu, roman, 1986; Ultima iarnă, roman,  1991; Comisia specială, roman, ediţia a II-a,  1998; Mateiu Caragiale. Portretul unui dandy român, eseu biografic,  2002; Ultimele însemnări ale lui Mateiu Caragiale, însoţite de un inedit epistolar, precum şi indexul fiinţelor, lucrurilor şi întâmplărilor, în prezentarea lui Ion Iovan,  2008

Citeşte mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Iovan
 http://iovan.net/
http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/interviu-ion-iovan-cartea-aceasta-va-patimi-doar-pe-romaneste-3865678/
http://www.crispedia.ro/Ion_Iovan
 ***

Ion Lazu: Scene din viaţa literară, Ed. Ideea europeană, 2007

7-8 mai 1980. Am ieşit cu aparatul fotografic şi cu teleobiectivul în zona Brezoianu-Universitate şi am făcut poze pe stradă; apoi spre Cartea Românească şi în uşă îi întîlnesc pe Mircea Ciobanu, Ion Iovan, Mihai Cantuniari şi încă o persoană. Le-am făcut cîteva poze chiar pe scări, “ca la nuntă”, cum a zis Damian Necula, care s-a băgat şi el în cadru, cu tot cu pipă. Ne-am suit apoi în maşina lui Nelu I., pornind către Casa Scriitorilor; cînd ne dăm jos, necunoscutul mă întreabă cine e Iovan, îi spun şi-l întreb la rîndu-mi: Nu sunteţi bucureştean? Atunci aflu că e din Chile şi pe loc realizez că este Omar Lara; mă prezint şi-i spun că am citit poezii de-ale lui şi frumoase traduceri. În grădină la Casa Monteoru, lume multă şi nu găsim decît cîte un loc, pe ici pe colo, deci nu puteam sta împreună; nervoşi, indispuşi, Mihai Cantuniari se roşise la nas într-un mod foarte expresiv.
La o masă, Ion Sofia Manolescu şi Dan Laurenţiu, acesta anesteziat şi cu deosebire binevoitor. Alături de Mihai Ursachi, foarte blond, de fapt chiar roşcat şi urîţel, însă tocmai aceşti oameni sunt fotogenici (îmi spuneam, pipăindu-mi teleobiectivul…). Eugen Suciu, numai umeri şi plete, Tudor George înconjurat de-o gaşcă, Gh. Pituţ cu amicii de la Luceafărul; la o masă Ileana Mălăncioiu, la alta Nicolae Breban şi aşa mai departe; iar în clădirea Uniunii, în semiobscuritatea barului, se întrezăreau doi lungani în balonzaide largi, ca pe vremuri: Florin Pucă şi Grigore Hagiu; prin spaţiul rămas liber evolua Dorin Tudoran – dar fapt este că nu se găseau locuri pentru grupul nostru, deşi pe Mircea îl strigau de pe la mese. A reapărut, mai anevoie, iar în poartă a schimbat cîteva fraze cu N. Manolescu, suplu şi grăbit.
Am căutat un alt restaurant, spre Piaţa Victoriei., colţ cu Lemnea, într-o fostă farmacie. Comesenii s-au jucat pe rînd cu aparatele mele fotografice şi ne-am făcut unii altora poze. Omar Lara mi-a şoptit că ar vrea să se reîntoarcă în Chile, dar nu ştie dacă va fi posibil. Cantuniari are doi copii, unuia îi trimite pensie alimentară, o fată a lui e în Italia. Şi sunt cel mai tînăr dintre voi, dar mă simt bătrîn, zice. Mircea se uită pe rînd la mîinile noastre şi decide că el şi Cantuniari au mîini de tineri, iar noi ceilalţi, de bătrîni. Iovan are 42 de ani, iar Lara 29. Despre mizerabilele reviste literare. Despre traducerea prea anemică a literaturii române în alte limbi. Se afirmă că de-alde J. Updike la noi sunt pe puţin 20 de prozatori; încă mai bine stau lucrurile cu poeţii. Dar...
***
Nu-mi pot imagina o altă persoană dintre toţi literaţii pe care am avut prilejul să-i cunosc de-a lungul unei vieţi şi care, luând în calcul tot ce am aflat sau am citit din opera acestora, să-l reprezinte mai pregnant şi mai expresiv pe Scriitorul generic, aşa cum cred eu că trebuie să fie el, în idealitatea sa, decât poetul şi prozatorul Ion Iovan. El împlineşte chiar astăzi frumoasa vârstă de 75 de ani ! Îi urez din inimă La Mulţi Ani!, cu sănătate, bucurii şi alese împliniri scriitoriceşti. Le merită din plin.
Ne-am cunoscut prin anii 1963-64, când lucram la Serviciul Hidrogeologie al Întreprinderii Prospecţiuni Geologice din Bucureşti. El un ins retras, interiorizat, eu unul chiar retractil; aproape că nu-l identificasem ca persoană, în cele câteva luni de birou, căci în restul anului eram răspândiţi în toată ţara...; surpriza a fost să ne găsim amândoi la serile de luni de la celebrul încă de-atunci cenaclu Labiş, condus de Eugen Barbu, un mare prozator, desigur, dar şi un literat care dorea să-şi adjudece totul: succes, bani, poziţii, inclusiv gloria de a-i fi descoperit şi promovat pe tinerii condeieri aflaţi în pragul debutului. Veneau aspiranţi din toată ţara. Am evocat aceste seri în capitolul Din masivul Iezer-Păpuşa la Cenaclul Labiş, vezi Himera literaturii, Curtea Veche, 2007. Eram acolo, numai ochi şi urechi, însă niciunul dintre noi hotărât să ia taurul de coarne. Tot ce a urmat, la noi doi, o confirmă. Am citit în cenaclu abia după vreo 4 ani, spre sfârşit, mai mult împins de la spate. Ion Iovan nici măcar atât. Totuşi, trimisesem unele poezii pe la reviste. Nu se poate ca I.I. să nu fi avut cunoştinţă, probabil urmărea rubricile Dintre sute de catarge... etc. Oricum, deja ştiam unul despre altul esenţialul: că suntem trup şi suflet dăruiţi literaturii, poeziei de fapt. Aşa că nu m-a mirat că, la sfârşitul unei seri de cenaclu, un domn în vârstă s-a apropiat de mine şi mi-a spus că nişte poezii de-ale mele au apărut în revista Ateneu. Colegul Iovan a tresărit, s-a oferit să mă însoţească - gest în sine foarte preţios: dorea să participe la bucuria debutului meu! Era deja noapte, asta nu ne-a împiedicat să pornim împreună, din chioşc în chioşc, în speranţa că vom găsi unul deschis. Am avut noroc: în Piaţa Palatului, un chioşcar nu închisese; am cumpărat revista. Am citit cele două poezii. Ne-am bucurat împreună.  Era o clipă de graţie. Asta te leagă indicibil. Cât am rămas colegi, încă vreun an-doi, ne-am citit poeziile, am încercat să încropim un cenaclu la nivel de întreprindere...I-am simţit vocaţia, care în acel stadiu echivalează cu maxima exigenţă - cu sine şi cu ceilalţi condeieri: n-ar fi spus în ruptul capului că un text slab este valabil... Apoi drumurile noastre s-au despărţit. L-am pierdut din vedere pe tânărul împătimit de poezie, încordat ca o strună când venea vorba de pasiunea noastră. Alte legături neexistând între doi sălbatici ca noi, ne-am pierdut pentru o lungă vreme. Ne-a re-adus împreună tot literatura, iar în acest caz prietenia noastră cu Mircea Ciobanu. Ne revedeam la editură, întâmplător, sau la Mircea acasă, cu ocazia aniversărilor. Nu mai mult, dar nici mai puţin.  Deajuns ca să-l citesc şi să-l admir ca poet, ca prozator.
Mă uit în dicţionarele de dinainte de 90, nu-l găsesc; caut în istoriile literaturii, cea a lui M.P. îi consacră o jumătate de coloană, ce-i drept spunând esenţialul: un scriitor de mare forţă (însă cu o frază aiuritoare despre ce ar fi şi cu ce s-ar ocupa geologul - avea deci dreptate profesorul meu Marcian Bleahu: geologia este ştiinţa cea mai necunoscută de publicul larg); pe când cea a lui N.M. îl trece la bibliografie, cu un titlu despre Mateiu I. Caragiale.  Ceva ce ar ţine de Institutul de Istorie a Literaturii.  Nu comentez.
 Însă pentru cei care i-au citit cărţile, critici literari sau simpli iubitori de literatură - nu mă refer aici la confraţi, e o constatare mai veche, pe cât de tristă: scriitorii nu se citesc între ei..., deci pentru cei care l-au citit, Ion Iovan este unul dintre cei mai importanţi scriitori contemporani, anume unul ale cărui cărţi vor dăinui în timp, dacă Literatura ca atare va supravieţui impasului actual.
Ce bate la ochi la o simplă baleiere peste titlurile aparţinând lui Ion Iovan? A debutat la modul atipic, mai ales fiind vorba despre impetuoşii poeţi tineri, cu o semnificativă întârziere, la 39 de ani, cu un volum de poezii intitulat misterios: După amiaza unei clipe care a fost răsplătit cu Premiul pentru debut al USR. Urmează un al doilea volum de poezii: Rezervaţia naturală, apoi două volume de proză, la distanţe de 3-5 ani una de alta; şi toate aceste 4 cărţi apărute la aceeaşi editură Cartea românească. În 15 ani, doar 4 titluri.  Al cincelea, ce-i drept, prezentat înainte de 1989, a fost respins de cenzură, apărând abia în 1991: Ultima iarnă. Titlu premonitoriu. Întrebarea este simplă: ar fi apărut cărţi precum Comisia specială şi Impromptu dacă n-ar fi fost vorba de Cartea românească, editură a Uniunii şi care beneficia de o oarecare autonomie? Categoric nu. Ion Iovan se dovedeşte a fi scriitorul cu literă mare, preocupat în exclusivitate de tema sa, travaliul pe text durează oricât de mult, cartea se scrie în ritmul ei, pe măsură ce autorului i se relevă aspectele de taină, cele care asigură viabilitatea textului; iar nu subiectul incitant, epica explozivă, nici propriu-zis scrierea în plin, sub dicteul inspiraţiei - şi cartea să ajungă cât mai curând pe rafturile librăriei. Nimic din toate acestea, când e vorba despre Ion Iovan.  El nu alege soluţia la îndemână, aceea de a ajusta pe ici pe colo faptele realităţii, ale vieţii curente; ci există o foarte lungă perioadă de aşteptare, de asimilare a datelor venind dinspre lume, de gestaţie/ prelucrare creatoare a sugestiilor. Nu contează într-asta viaţa personală a autorului, mediul în care trăieşte, nici domeniul de activitate profesională - toate acestea vor rămâne în fundal, ca neconcludente. Se ajunge la un moment de graţie, al intuirii a ceea ce se află în spatele lucrurilor şi faptelor, se accede la un înţeles, la o metoforă integratoare. Iar în rest, nu este vorba decât de truda migăloasă, răbdătoare, sisifică pe pagină. Ce ar fi geniul, în acest context? Nimic mai mult decât să scrii ce trebuie, în cadrul dat/ ales. O pre-meditare cu privire la rostul lumii - dar şi o premeditare a tot ce se va aduce sub privirile cititorului. În acest stadiu, râvna autorului constă în stilizarea drastică a faptelor de viaţă. Comisia specială, care a redimensionat/redirecţionat proza anilor optzeci, aflată în căutare de modalităţi eliberatoare, este o astfel de întreprindere scripturală temerară, în care miza este prezentarea lumii comuniste ca o imensă bufonadă. Scriitorul, pândind în spatele aparenţelor, adus asupra paginii sale care se luminează oricât de rar la atingerea norocoasă a condeiului, îşi rezervă dintru început dreptul de a întoarce lucrurile pe dos, de a le trece prin toate compartimentele registrului umoristic, spre a le arăta caducitatea, găunoşenia, lipsa de nobleţe, deriziunea... În Ultima iarnă, o altă parabolă la lumea comunistă, constructorii şi arhitecţii decad la stadiul de meşteri ai unor machete de butaforie, tăind, lipind şi vopsind cartoane. Piramidele, mânăstirea Curtea de Argeş, cu citate elocvente din Legenda Meşterului Manole, sunt invocate ca repere dăinuitoare, anume pentru a deveni mai rizibilă scălâmbăiala ideii de construcţie. Trece în umilinţe viaţa acestor falşi specialişti, ei se degradează fizic, după ce fuseseră împinşi în afara menirii lor, sunt nişte bătrâni fără speranţă, fără justificare, nefericiţi, penibili, biete insecte kafkiene... O parabolă iscusit condusă, încă una - de câte subiecte are nevoie un scriitor pentru a-şi dovedi vocaţia?
Dar cum nimic nu este întâmplător într-un destin scriitoricesc exemplar, a fost ca redactorul Ion Iovan să reia legătura cu opera mateină, reeditând Remember şi, sedus de opţiunea bastardului de berar (cum îl cataloghează fiul nelegitim pe marele dramaturg-tatăl) pentru "elitism, sânge rece şi stil", să iniţieze o recitire/rescriere a lumii din această perspectivă insolită. Nu mai trebuie să spun că noua temă a survenit ca o mană cerească pentru autorul nostru şi că, nimic surprinzător într-asta, Iovan i-a dedicat douăzeci de ani din viaţă, practic din 1988, când terminase redactarea Ultimei ierni şi până în 2008. Redactase mai întîi, o biografie apocrifă, ca din punctul de vedere al unui fiu al lui Mateiu, desigur el însuşi nelegitim, bastard, născut în chiar anul morţii autorului Crailor şi care, trăind anii ultimului război, apoi perioada proletcultistă din România, se autoexilează în doritul Occident. Temă în sine mănoasă, pe care Iovan şi-a turat la maxim motoarele scripturale. Implicare totală, cum altfel? Până la fior metafizic. Şi să stea clipa!
Însă, oricâte teorii savante ne-ar pune la dispoziţie filosofii, viaţa este făcută din potriveli. Din amănunte bine aduse din condei. Mateiu moare în 1936, desigur fiul nelegitim este o ficţiune a lui Iovan. Dar faptul că Iovan se naşte în 1937, la doar un an după dispariţia lui Mateiu este doar un detaliu, însă unul din care poate ţâşni ideea: ce-ar fi să abordez lucrurile în ce-l priveşte pe Mateiu "ca şi când" ar fi avut un fiu nelegitim, iar acel fiu aş putea să mă consider, pentru această împrejurare scripturală... Autorul nostru reconstituise ca din nimic biografia lui Mateiu, nu înlesnit de însemnările rămase în urma acestuia, nu, ci urmând cu fidelitate şi aplicaţie chiar o sugestie din aserţiunea mateină deja citată, şi care continuă cu sintagma: "fără epică". Nu trebuia să contrazică ori să evite unele repere ale realităţii, ci pur şi simplu să brodeze adecvat, oportun, motivat psihologic, între prea rarele fire ale destinului matein. Este vorba din nou de o pură înscenare, precum fusese în cazul machetatorilor din Ultima iarnă; de data asta, acelaşi fabulatoriu, ironia, pastişa, amarul unui vis răzleţit, intangibil, pe cât de ardent. A migălit Portretul unui dandy, după încă 6 ani a dus la sfârşit broderia unui jurnal apocrif, a unui epistolar "închipuit", a unui inventar de fiinţe, lucruri şi întâmplări". O aşa-zisă fugă de real, anume ca să-i străpungă miezul, dintr-o direcţie  neaşteptată, improbabilă.
Mai trebuie spus că printre prea puţinii romancieri români contemporani care au stil ( a nu se confunda cu floricelele stilistice de care se abuzează pe malurile dâmboviţene!), Ion Iovan se detaşează net, întrecut poate doar de Mircea Ciobanu şi de George Bălăiţă, cu care se aseamănă mai mult .
Ion Iovan reprezintă cazul rarisim al scriitorului care are răbdarea să aştepte ivirea oricât de amânată a Ideii şi are apoi răbdarea ridicată la cub şi devoţiunea orfevrului ce migăleşte, în ignorarea timpului calendaristic, la chipul din spatele draperiilor, al însinguratului orgolios, fiinţă ca de pe altă lume, vieţuind într-un context existenţial extrem, fanatizat de propiile-i himere. Expresivitatea detaliilor, putând să pară doar un aspect de neluat în calcul, este, în mod minunat, câştigul esenţial al acestui tip de abordare creativă. Ignorând prim-planul. Ca să nu se piardă esenţialul.
Ion Iovan, la 75 de ani - un destin exemplar în literele româneşti.


 Alţi scriitori:
George Coşbuc, m. 1918
Pompiliu Constantinescu, m. 1946



Poezia zilei:  Lucian Blaga, n. 9 mai 1895


lumina ce-o simt...:

poeţii:


caut...:





O cronică de Gabriel Coșoveanu la Jurnale 1 și 2 de Ion Lazu, Ed. Semne 2016:
Cartea de memorialistică. La pas de geolog, printre scriitori.
(Ion Lazu. Jurnale, 2 vol.; 1 – Ecografia fantasmei. Carte de vise. Jurnal de scriitor, 1990-1994, 304 pagini; 2 – Omul bun are timp pentru toate, Jurnal 1995-2000, 279 pag. Editura semne, București, 2016)

Un scriitor găsește în aceste ”însemnărici”, cum le zice însuși autorul,  ceea ce așteaptă să audă pentru a trăda vocea diaristului, începând cu exprimarea îndoielii că ecografia ar avea vreun sens, trecând prin tot felul de chipuri și măști și încheind cu planuri peste planuri. Sinceritate, adică imprudență, câtă permite, desigur, pactul cu cititorul, notații de ordin social, politic, familial, artistic, în plus și profesional, căci Ion Lazu este de meserie geolog, unul pasionat, care a ajuns, bătând toate coclaurile, să nu se teamă, cum tot el o spune, de nici un animal sălbatic. Îi ajunge temerea față de diverși semeni, descriși, uneori fără menajamente, dar niciodată trivial sau fără măcar un mic efort caracterologic, fel de a spune că privirea care survolează epoca nu este una de distribuitor de verdicte, ci una estetă. Transcrierea gândurilor este escortată, permanent, de o pudoare care s-ar putea să pară obsoletă în ochii unor tineri confrați, dedați termenului scârnav-ghilotinant, chipurile menit să ucidă în efigie. Ceea ce îl caracterizează pe Ion Lazu este eleganța, ceea ce dovedește un model stilistic, anume cel clasic, economisitor de mijloace, sobru, potrivit firii celui ce consemnează, om egalmente îngăduitor și rezolut, conștient că toate scrierile sale (și sunt multe, deloc de neglijat!) își au originea în caietele-catalog  ale unor mișcări zilnice, vorba lui Radu Petrescu, amintit aici tot pentru/din delicatețe, oricum pe criteriul afinității. Ai zice, văzând șuvoiul de notații, că impulsul irepresibil de a scrie e consubstanțial naturii umane, și că suspendarea lui ar echivala, pur și simplu, cu extincția.
Uneori, un abur autoironic vătuiește fluxul amintirilor, altminteri acute, captând atât aproapele cât și departele senzorial. De altfel sensibilitatea celui născut în județul Tighina, aparținător unei familii de refugiați din fața frontului, în 1944, răzbate, uneori cu durere, în mai multe rânduri, până în pragul vituperării unor decidenți care, în afară de acomodarea rentabilă, nu văd deloc vreo problemă de rezolvat la neamul lor, chiar dacă e vorba de ceva grav și delicat, precum chestiunea revenirii Basarabiei la patria-mumă. Multe persoane notorii, unele figuri de panopticum, se perindă prin pagini, cu venalitate de hienă și cu discursuri deșănțate, care provoacă o silă mai accentuată decât în momentul rostirii lor către o populație prea ușor manipulabilă. Din acest unghi, jurnalul, alimentat de o bună memorie,  are aspect de prețioasă cronică a actualității, cu largi detururi – cum altfel? – prin pestrița lume a condeierilor. Interesul merge de la explorarea posibilității unei stilistici retro, demnă de vremurile lui Proust, până la elogierea individualismului în versiunea Thoreau sau la înregistrarea morții comandantului Jacques Yves Cousteau, din 1997: ” Un erou al acestui secol”. Sunt frecvente raportările la oameni cu aceleași preocupări, ca, de pildă, Mircea Cărtărescu, Patapievici sau Zaciu. Despre ultimul se glosează astfel, aducându-se discuția la un nivel mai general, acela al vanității în creștere, ca o roată ce dă la vale și nu se poate opri, vorba lui Antim, observatorul nemilos de moravuri din Țara Românească: ” …a publicat patru volume de jurnal, au avut ecou foarte bun. Alții nu au avut ecou. Cine să depună mărturie că te-a citit? Nenoiu: În orașele provonciale există viață literară. Da, zic, probabil e vorba de poeți locali, ignorați la București și ignorând ce e pe-aici; încropesc cenacluri, reviste, premii… Nu vor să renunțe la a fi considerați scriitori, un titlu onorant, nu?”. Azi constatăm cu mâhnire că parcă nici asta nu mai e de ajuns, e musai să fii șef de scriitori.
Grosul însemnăricilor îl reprezintă impresiile de lectură și cele din călătorii, însuflețite de o curiozitate care întinerește pagina. A revizita clasici și a te bucura, precum un copil, de schimbarea anotimpurilor, indică un suflet netocit de nedreptăți, bine apărat în fața blazării și a lihrisului specific meridianului nostru. Și asta deși autorul e cât se poate de conștient de modificarea perspectivei asupra mersului lucrurilor odată cu vârsta, cum se vede din ceea ce reține dintr-o mărturisire: ” N. Balotă spunea, la lansare (Parisul ca o carte – n. n.), că ar fi găsit un caiet-jurnal de pe la 18 ani și că acolo scria că vrea să cunoască absolutul. Apoi, zice, n-am făcut decât ce face toată lumea: am relativizat această dorință, am ajustat-o la posibilități și condiții, după oferta vieții... ”.
Jurnalele lui Ion Lazu îți asigură, în ciuda multei spume și zgure a zilelor (era tranziției, deh!, minciuna și regele la aceeași masă), o lectură tonică, întremătoare, și-ți oferă sentimentul cald că timpul destinat mărturisirii nu e chiar scădere a individului și înălțare a vrafului de hârtii.
Gabriel Coșoveanu.
(România literară, nr 20-21, din 5 mai 2017, pag. 7)