joi, 25 mai 2017


Scriitorul zilei, Henriette Yvonne Stahl, n. 7 nov. 1900 - d. 25 mai 1982

  

Născută chiar la începutul secolului XX, într-o localitate din Lorena-Franţa, familia se naturalizează la Bucureşti, tatăl  H. Stahl, devenind stenograful lui N. Iorga şi prieten de-o viaţă. Sora sociologului H. H. Stahl, afiliat şcolii lui Dimitrie Gusti, Henriette-Yvonne, cu mari probleme de vitalitate încă de la naştere, face şcoala primară în particular, apoi liceul şi urmează actoria între 1922-1925. Debutează în 1931 şi în acelaşi an se căsătoreşte cu poetul Ion Vinea. Duce o viaţă sentimentală mai ciudată, în 1945 se cuplează cu mult mai tânărul Petru Dumitriu, pentru încă 10 ani şi tot ce urmează în viaţa ei particulară nu e lesne de urmărit şi poate nici de înţeles. Oricum ar sta lucrurile din acest punct de vedere, care mai puţin interesează, fapt este că autoarea se afirmase în proza ultimului deceniu interbelic, (apreciată de Ibrăileanu şi de Sadoveanu) - aşa că G. Călinescu îi consacră o coloană în Istoria sa, insistând pe observaţia de mediu social dar în principal pe tematica feministă, cu subiecte în care femeia are prim-planul atenţiei naratoarei, luptând pentru fericirea sa, dar în fapt dând frâu liber unei sexualităţi  ce nu are legături cu moralitatea şi cu rânduielile sociale.
Cu instalarea Regimului pro-bolşevic, urmează douăzeci de ani de interdicţie scriitoricească, iar reintegrarea se va face în anul 1965, cu  Fiul meu, omul;  în anul precedent apăruseră, cu modificări de circumstanţă, spre a deveni publicabile, poeziile lui Ion Vinea,  Ţara fântânilor - exemplarul de semnal l-a primit pe patul de moarte! -, în acelaşi an avusese loc reapariţia lui Doinaş, a lui Ovidiu Cotruş; H. Y. S. apare un an mai târziu, în serie cu Dragoş Vrânceanu, cu Adrian Maniu, cu alţi câţiva, printre care  şi  vecinul de stradă Vladimir Streinu. E de meditat asupra destinului acestor mari scriitori, nevoiţi să tacă - şi să se teamă! - iar unii să facă ani grei de puşcărie politică - în perioada cuprinsă între 45 şi 65 de ani, de maximă putere creativă la autor. N-ar fi aici o explicaţie că literatura română, la 1989, recuperând cât s-a vrut şi cum s-a putut din opera scriitorilor interbelici, nu a reuşit să devină chiar ce s-ar fi cuvenit?
Traducătoare de mare forţă stilistică, a îmbogăţit cultura noastră cu traducerea integrală a ciclului  Forsyte saga, dar şi cu  La răscruce de vânturi, însă a tradus şi din autori japonezi, din palmaresul ei neputând să lipsească tocmai literatura franceză: Maurice Brion, Andre Maurois... Câteva romane de-ale sale au apărut în Franţa, în traducere proprie.
Capodopera autoarei pare să fie romanul  Voica,  1924, având subiect din viaţa rurală (a trăit într-o familie de la ţară, în copilărie, din cauza sănătăţii precare), apărut în foileton în Viaţa Românească, apoi în volum, reeditat în 1947 şi pentru care în acel an a primit Premiul S.S.R.
În 1928 apăruse  Mătuşa Matilda, un grupaj de 4 nuvele, în 1934  Steaua Robilor, în 1965  Fratele meu, omul,  în 1971  Între zi şi noapte, iar în 1972 Pontiful.

Fotografia pe care o reproduc aici, preluată de pe Wikipedia, pare să fie de la sărbătorirea scriitoarei, la Sala oglinzilor USR, la vârsta de 80 de ani, ciocnind cu Eugen Jebeleanu, eternul vicepreşedinte al U.S.R..

***
S-a întâmplat să asist la lansarea romanului Între zi şi noapte, 19171, la Librăria Sadoveanu, invitat de redactorul de carte de la editura Minerva. Autoarea, a venit însoţită de o altă doamnă în vârstă, presupun a fi fost Alice Botez, totuşi cu 10 ani mai tânără decât sărbătorita. Amândouă numai spirit, aş spune, căci pierite fiziceşte, slabe-pergamentoase, aproape nişte fantome, cu priviri fosforescente, halucinate.  Le priveam eu însumi fără să clipesc: fascinante, apariţii neverosimile în plin ceauşism, translate ca de pe altă lume, cu vestimentaţia de zile mari, din anii 30, cele două "foste" sprijinindu-se una de alta, mai ales la modul simbolic. Fragile, însă bravând triumful, iar în fapt doar neînfricate, decise să înfrunte viscolul ostilităţilor ideologice...
Aflasem de concubinajul cu mult mai tânărul Petru Dumitriu, care o preluase fără ezitare de la Ion Vinea. Se spunea că aceşti doi mai vârstnici scriitori, care nu întrevedeau nici o şansă de a publica ei înşişi, îi relataseră lui P.D., poate că îi şi scriseseră într-o primă variantă, întâmplările din  Cronică de familie, romanul ce l-a făcut celebru pe Dumitriu, după ce mai înainte se prezentase lamentabil cu  Drum fără pulbere, romanul descalificant despre măreţele înfăptuiri ale Canalului Dunăre-Marea Neagră. Ceva trebuie să fi fost adevărat în tot ce se spunea. Şi am avut o confirmare directă, chiar din partea lui Petru Dumitriu, pe care l-am întrebat, la întâlnirea din Sala Odobescu, în preajma alegerilor prezidenţiale din 1992 (venise invitat de Iliescu...): Este adevărat că aţi semnat traducerea lui Hamlet, efectuată de Ion Vinea?. Răspunsul a fost afirmativ, fără alte detalii, fără vreun mea culpa, doar cu menţiunea cinică: "Dar cine trebuia să ştie a ştiut..."
Imobilul în care a trăit Henriette Yvonne Stahl, B-dul Pache Protopopescu nr, 89, pe faţada căruia există o placă memorială: "Aici a locuit şi scris scriitoarea Henriette Yvonne Stahl."

                                                                                                                        


Eugen Simion, n. 25 mai 1933

      
      

Prahovean din comuna Chiojdeanca, a făcut liceul la Ploieşti (coleg cu Nichita Stănescu), Filologia la Universitatea din Bucureşti, va fi timp de 5 ani cercetător la Institutul de Istorie şi Teorie Literară G. Călinescu, apoi redactor la Gazeta literară 1962-1968, iar între timp începe o frumoasă ascensiune în cariera universitară, cu o acoladă de 2 ani ca lector la Sorbona IV, 1971-1873. În 1993 devine membru al Academiei Române, al cărei preşedinte va fi între 1998-2006, după care trece ca director la Institutul Călinescu. În tandem cu Nicolae Manolescu, a acaparat prim-planul sectorului exegetic al vieţii literare de după 1960, la început cei doi universitari colaborând intens, despărţindu-se mai apoi, într-o meserie unde "nu-i loc pentru al doilea"... S-au contestat unul pe celălalt şi au dat argumente în plus celor care aveau şi alte motive să-i conteste.
Operă prodigioasă de critic şi istoric literar, autor de studii, eseuri, ţinând decenii la rând rubrică săptămânală în revistele literare; autor de manuale şcolare, coordonator al Dicţionarului general al literaturii române, în 7 volume, 2004 -2009. Editor al unei ediţii integrale a manuscriselor eminesciene în 36 volume anastatice. 
În ce mă priveşte, în afară de cronicile săptămânale, m-au interesat eseistica şi încă mai mult jurnalele autorului. Timpul trăirii, timpul mărturisirii, Întoarcerea autorului, Jurnalul german etc.

Opera literară: Proza lui Eminescu, 1964;Orientări în literatura contemporană, 1965;Eugen Lovinescu, scepticul mântuit - (Eugen Lovinescu, the Redeemed Skeptic), 1971 (ediţia a doua, 1994);Scriitori români de azi, I, 1974 (ediţia a doua, 1978);Scriitori români de azi, II, 1977;Timpul trăirii, timpul mărturisirii. Jurnal parizian, 1977, (a doua ediţie, 1979, a treia ediţie, 1986), 1983 - ediţia în limba maghiară;Dimineaţa poeţilor, 1980, (a doua ediţie, 1995, a treia ediţie, 1998).;Întoarcerea autorului, 1981, (a doua ediţie, 1993);Scriitori români de azi, III, 1983;Sfidarea retoricii, 1986;Scriitori români de azi, IV, 1989;Moartea lui Mercutio, 1993;Limba maternă şi limba poeziei - Cazul Christian W. Schenk, colecţia Phoenix 1993;Convorbiri cu Petru Dumitriu, 1994;Mircea Eliade, un spirit al amplitudinii, 1995;Fragmente critice, I, Scriitura publică, scriitura taciturnă, 1997;Fragmente critice, II, Demonul teoriei a obosit, Fundaţia „Scrisul Românesc” & Univers Enciclopedic, 1998;Fragmente critice, III, Fundaţia „Scrisul Românesc” & Univers Enciclopedic, 1999;Fragmente critice, IV, Univers Enciclopedic, 2000;Ficţiunea jurnalului intim, (3 volume), Editura Iri & Univers Enciclopedic, 2002. 
Citeşte mai mult:  despre Eugen Simion  coordonator al DGLR, proiect de el iniţiat şi dus la capăt "cu toate mijloacele", cum s-ar spune: http://www.observatorcultural.ro/Eugen-Simion-un-cal-troian-ramas-din-vremuri-de-curind-apuse*articleID_17298-articles_details.html;
 tot în chestiunea DGLR, citeşte mai jos textul meu: ADDENDA
E.S. se mărturiseşte, la 79 de ani:  http://www.jurnalul.ro/calendar/astazi-e-ziua-ta-eugen-simion-613693.htm; alte mărturisiri ale criticului, în 2011, la Academie: http://www.farafiltru.net/spovedania-lui-eugen-simion.html
***
În a sa Istorie critică, N. M. îi consacră lui E. S. nu mai puţin de 7 pagini: Un articol foarte bine condus analitic,  relevându-ne pe cel mai important comentator al literaturii contemporane, p. 1213, care ne-a oferit cea mai obiectivă panoramă a literaturii. Despre literatura mai veche a scris mai puţin, anume la începutul carierei critice, ocupându-se de Lovinescu, trecut sub tăcere de oficiali, apoi despre Eminescu, iar mai de curând, despre Mircea Eliade şi gerenaţia sa. Un critic cumpănit şi "democratic", însă prudent, care nu a lansat pe nimeni, ci a scris al doilea sau şi mai târziu, cînd valoarea unui autor era deja dovedită; astfel că exegezele lui Simion schiţează un început de sinteză despre autorii contemporani, adunate în celebrele volume de Scriitori români, cu adaosuri, reajustări în volumele următoate, pe măsură ce evoluţia autorului permitea reevaluări. Între abordările conservatoare şi stilul ludic-inventiv, a dovedit că-i favorizează pe tradiţionalişti. Echilibrat, a scris la fel despre oricine, practicând un stil fără riscuri, oarecum lipsit de nerv, de accente polemice, asemenea unei femei splendide dar frigide. Părând a-i acorda prioritatea în competiţie, în ultimele paragrafe, cu subtilitate, N. M îl trage mult în jos pe criticul-academician, recunoscând totuşi că în Jurnalul parizian, ca memorialist-prozator, E. S. dovedeşte alese înzestrări stilistice, de semnalat şi la alţi critici precum Valeriu Cristea, Matei Călinescu etc.




Poezia zilei, Adrian Popescu, n. 24 mai 1947

Dimineața în Urbe

E înainte de şapte, se simte mirosul de pin al dimineţii, 
veveriţa e sus şi jos printre ramurile cu stropi, 
roua ajunge până la tine, saliva inefabilului, 
om aproape bătrân, printre tinerii guralivi.
Apoi, imediat, cerul e sfâşiat de ţipetele pescăruşilor urbani, 
un pumnal care sfâşie o togă care se umflă de sânge, 
e dureros nu că te prăbuşeşti, ci mai ales că, surprinzătoare, 
lovitura vine din spate.
Sângele atrage muştele verzi şi turiştii
ca întotdeauana, e ceva crud care-i bucură, 
ei vii, alţii morţi…
Pe lângă presupusul loc unde a căzut Cezar înjunghiat
e înghesuiala cea mai mare, 
tu taci şi asculţi apele freatice de sub paviment, 
murmurul vocilor care răzbat de dincolo de tăcere, 
”Muzica nu e decât extensia tăcerii, 
Muzica fără tăcere-nseamnă vacarm’’.
Rotindu-se deasupra clădirilor albe cu terase, 
semnele zilei care începe se vestesc faste, 
numai maiuscole, fără delicate minuscule, 
caractere latine, obiceiuri latine, locuinţe romane, 
subteranele timpului încă locuibile, 
reţete cu verdeţuri din vremea lui Plinius cel Bătrân.
Ferestre luminate la nivelul coloanelor antice
într-o Piaţă de piatră, 
în penumbra cărora ghiceşti computerul
cu ecranul plin de ştiri.
Cât e încă noapte şi primul tramvai întoarce la Villa Borghese, 
mai poţi să te-ntorci la izvoarele tinereţii ireversibile.
Murmur de litanie numele celor morţi, nume de centurioni romani, 
Marianus, Marcelus, Cornelius, Vergilius, Marius.
Nori şi aripi încărcate de umezeală deasupra Forului, 
Templul lui Romolo cu faţa plină de frigul lunii noiembrie, 
Spate în spate cu Biserica sfinţilor doctori fără arginţi, 
Moartea şi Învierea, lectio divina.
Ceva care apasă de peste tot, ca un spin în carne, 
ca o mustrare, 

Nu tot ce-am fi putut face am şi făcut.  


Arsura

Carnea mea toată e o lumânare

Dar eu sânt flacără într-un cerc străveziu, 

Ca pasările, mort, voi cântări mai mult decât viu.

Ochiul arzând se hrăneşte cu ceară

Și face un strop de rouă fierbinte..

Odată am știut să zbor, odată, 

Dovadă n-am, dar îmi aduc aminte.

Trupul meu tot e o lumânare

După ce se va fi scurs tot în ţărână

Și flacăra se va topi în albastru, 

Veți mai simți o arsură pe mână.

                  

Alţi scriitori:
Remus Luca, n. 1923
Ştefan Bănulescu, m. 1998
Şt. Aug. Doinaş, m. 2002  


Lansări de carte în prima zi la BookFest 2017


Ștefan Dimitriu, autografe pe romanul Strada Poștei, numărul fără întoarcere, ed. eLiteratura

Autografe Ștefan Dimitriu


Lansări la eLiteratura, 24 mai 2017

Lansări Elisabeta Isanos: Poeme din Ombria și Reveriile unei plimbărețe cu satelitul



Florentin Popescu, Ioan Barbu, Al. Cetățeanu


Prezintă istoricul literar Marin Diaconu

Lansare Biblia de la București