marți, 2 mai 2017

Scriitorul zilei: George Bariţ, n. 4 iunie 1812 - d. 2 mai 1893
   
O mare asemănare de destin cu Timotei Cipariu, acesta cu 7 ani mai mare, dar urmând aceleaşi şcoli şi militând toată viaţa pentru aceleaşi valori istorice-culturale româneşti - viaţă ce s-a continuat în ambele cazuri ale acestor patriarhi ai neamului până dincolo de 80 de ani.... Bariţ însuşi dintr-o familie de preoţi greco-catolici (bunicul şi tatăl), a urmat o şcoală unitariană de la Trascău, între 1820-1824, gimnaziul la Blaj, literele şi filosofia la Cluj, iar în final Facultatea de teologie de la Blaj, fără ca totuşi să urmeze o carieră ecleziastică, ci dedicându-se uneia didactice, mai întîi la Braşov.  Unde în 1838 înfiinţează  Gazeta de Transilvania, prima publicaţie românească de dincolo de Carpaţi. Apoi, împreună cu deja amintitul Timotei Cipariu, fondează Astra de la Sibiu, al cărei secretar este la început, iar apoi devine preşedintele Asociaţiei. A îndeplinit în Ardeal cam acelaşi proiect cultural de fondator şi deschizător de drumuri precum Ion Heliade Rădulescu în Principate.
              
Un Dicţionar român-german, 1853-1854, un alt Dicţionar român-ungar, 1869. Editează o primă Enciclopedie românească în trei volume, tipărită la Sibiu, tot acolo editează în trei volume lucrarea esenţială a vieţii sale: Părţi alese din Istoria Transilvaniei pe 200 de ani din urmă. Ia parte la înfiinţarea Societăţii literare ce va fi premergătoare Academiei române, al cărei Preşedinte a fost începând din 1893. Publicase în 1881 un volum de teatru: Două drame familiare. George Bariţ, un nume sfinţit prin râvnă întru luminarea neamului său, intrat în istorie, în manuale, nume de străzi, de colegii, de institute, de premii, nume de glorie omenească pe deplin meritată.

Citeşte mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/George_Bari%C8%9B

George Ţărnea, n. 10 nov. 1945 - d. 2 mai 2003

Ion Lazu: Rememorare George Ţărnea
Pe la sfârşitul anilor 70, când lucram campanie de campanie ca geolog în judeţul Vâlcea, îmi făcusem câteva prietenii literare în Oraşul de pe Olt şi nu scăpam principalele evenimente culturale estivale. Nu-mi dau seama dacă pe atunci George Ţărnea mai locuia propriu-zis în Rm. V. sau îşi luase zborul spre Capitală, cum o făceau atîţia alţi tineri dornici de carieră literară, însă se prezenta şi el cu consecvenţă la întruniri, iar cunoştinţa noastră s-a produs în modul cel mai firesc. Asistasem la acest asalt al colegilor de generaţie asupra Capitalei, locul unde se părea că se putea cuceri faima şi consolida prestigiul, unde se făceau jocurile, sau cu o exprimare mai elegantă „în cetatea care fierbe şi se pregăteşte acum”, aşa cum îmi scria Pituţ în autograful pe prima lui carte intitulată nu fără tâlc „Poarta Cetăţii”. La cenaclul Labiş se afirmaseră principalii protagonişti ai noii generaţii, veniseră din Ardeal mai sus pomenitul Gh. Pituţ, dar şi Ioan Alexandru, Matei Gavril, Ion Iuga, Angela Marinescu, Vasile Speranţă, atâţi alţii, dar şi din Banat, din Moldova – era o adevărată migraţie centripetă de talente în dorinţă de afirmare. Oricum, la sfârşitul deceniului opt G.Ţ., plasat oarecum în al doilea val de poeţi, însă nerăbdător şi el să se prezinte la rampă, îşi consolidase o platformă de tânăr poet de succes şi s-ar fi spus că ocupa locul cel mai în faţă printre combatanţii din judeţ. Vreau să spun că G.Ţ. avea deja în percepţia vâlcenilor interesaţi de literatură – şi aceştia nu sunt niciodată mulţi într-o localitate, fie ea cu tradiţie culturală cum este Rm. Vâlcea, dar nici într-o metropolă ca Bucureştiul, ci foarte participativi de fiecare dată –  poetul nostru avea deci, şi se pare că era conştient de avantajul său, acea abia conturată aură care prefigurează laurii ce-l vor încununa nu peste mult timp pe învingător.
Îi citisem volumele, cele trei sau patru, dar şi consistentele grupaje de poezii ce apăreau pe pagini întregi în principalele reviste literare, precum şi cronicile totdeauna laudative referitoare la poezia sa. O poezie pregnantă pe cât de simplă în fond, muzicală cu deosebire, apelând la sentiment, la iubire în primul rând, la ataşamentul faţă de neam şi ţară. Probabil chiar aceste calităţi ale versului său îl propulsaseră în primele rânduri ale mai noului pluton de cântăreţi, căci tonul totdeauna direct, ataşant, cursivitatea, ardoarea şi desigur virtuozitatea frazării îl făceau lesne remarcabil printre colegii de breaslă. Dacă luăm lucrurile ceva mai în serios, înţelegem că e vorba despre nişte afinităţi elective, dacă nu şi despre o anumită fire şi, mergând la subiect, despre predispoziţia unor poeţi de a se plasa „pe val”, ca în cazul lui Păunescu, al altora precum Lucian Avramescu, George Stanca – aceştia nu ezitau să urce pe scenă, să se exhibe, cu un cuvânt mai precis: să se erijeze în purtători de cuvânt ai unor aspiraţii presupus generale ale naţiei. Ei aveau încă de pe-atunci o rubrică sau un colţ de pagină, dacă nu o emisiune la radio, la Tv – şi în taină sau mai pe faţă jinduiau să conducă un cenaclu, de s-ar fi putut itinerant, ca să-i cunoască toată ţara; ei au în vedere şi astăzi toate emisiunile pe care puterile fizice îi ajută să le acopere în cele 24 de ore ale zilei, fugind de la un post de televiziune la altul.
E de observat că pe cât de intim este actul poetic creativ şi pe cât de diferite sunt personalităţile actanţilor, asistăm - şi asta indiferent de epocă - la o ocultare a poeţilor introvertiţi şi, pe de altă parte, la o grupare densă a celorlalţi pe liniile de forţă ale „comenzii sociale”, fie că aceasta este oficializată sau rămâne totuşi neexprimată ca atare. În cazul personal al lui G.Ţ., aş fi avut un alt motiv să-i caut apropierea, căci aflasem că provine dintr-o familie de basarabeni refugiaţi, cum mai întâlnisem şi alte familii la Rm.Vâlcea, la Horezu, la Tg. Jiu. El având din start avantajul că se născuse cu cinci ani mai târziu, deci lipsindu-i de pe buletin otrăvitul „născut în URSS”, pe care de nevoie l-am purtat la piept până după Decembrie. Însă fie că-mi găsisem gazdă la Ioneştii Vâlcei, la doar câţiva kilometri de Şirineasa poetului, fie că am stat la Băbeni-Români, de data asta următoarea localitate la nord de satul copilăriei sale, iar gazda mea cunoştea familia de basarabeni (îmi preciza că adevăratul nume este Târnea, şi făcea asta cu o anumită răutate în ton, care m-a pus pe gânduri) - şi deşi am trecut deseori pe jos prin comuna respectivă, înşirată pe îngusta luncă de pe stânga Luncavăţului, nu am avut imboldul de a mă interesa unde locuiesc părinţii săi. Om plin de inhibiţii cum mă cunosc, mi se părea extravagant să-i tulbur pe bătrânii Ţârnea dintr-ale lor, atâta timp cât cu fiul lor aveam relaţii pur formale.
Însă după ce ieşeam din Şirineasa, într-o zonă mai strâmtă, unde versantul se apropia de şosea şi de cursul apei, pe-un imaş ponorât, fost cândva fâneaţă sau livadă, întorceam capul cu jale să privesc silueta urgisită a unei vechi biserici părăsite, în parte deteriorată de neglijenţa oamenilor dar în fapt victima alunecării inexorabile a pantei despădurite. Aici liziera făcea o largă curbă, îndepărtându-se până sub culmea dealului. Uneori chiar mă abăteam din drum, urcam panta şi, apropiindu-mă de edificiu, îi dădeam ocol, cu inima strânsă, sau intram înăuntru, cu un fel de masochism, să cercetez rezultatele urgiei omeneşti. Părăsită de voie - de nevoie datorită crăpăturilor din ziduri, lăsată de izbelişte imediat după război şi după schimbarea regimului, clădirea bisericii cu uşile vraişte mai era şi acum folosită ca adăpost pentru oi şi vite. Unele obiecte de cult mai supravieţuiau prin colţurile pronaosului, însă icoanele pe lemn fuseseră luate - salvate, poate de preotul paroh sau de Episcopie, fiind totuşi vorba despre o ctitorie străveche - iar altele smulse de trecătorul fără teama Domnului, cum se întâmplă pe lumea asta. Turla bisericii, despicată, picturile de pe pereţi în grea suferinţă.
Îmi dau seama că vorbesc despre o perioadă când eram în admiraţia bisericilor din nordul Olteniei: le dădeam ocol ca unor adevărate minunăţii de pe alte vremuri, mai tihnite, rămase printr-un noroc la vedere pentru cel care avea ochi de văzut; le cercetam pictura din pridvoare, cu influenţe bizantine, însă oferind observatorului practic singurele imagini păstrătoare ale unor realităţi umane cufundate în umbra deasă a non-istoriei... Doar reprezentarea reliefului mă punea pe gânduri, era vorba despre stilizarea până la abstractizare a reliefului din textele biblice, mult diferit de cel al dealurilor olteneşti. Munţii abrupţi sunt schemaţizaţi, deveniţi adevărate cuneiforme, în contrast net cu celelalte reprezentări, realistice, autohtonizate. Am făcut o serie de diapozitive, în ideea unui album:  Pridvoare de biserici din Oltenia – alt proiect rămas în stadiu de sertar. Şi tocmai aici, în Şirineasa medievală am plasat o parte din acţiunea romanului meu  Rămăşagul (1982), căci în hrisovul care a inspirat acţiunea sunt menţionate numele unor boieri aflaţi în conflict cu răzeşii din Obenii moşului Ion, protagonistul de pe la 1500 al unei prinsori la capătul căreia îl aştepta moartea.
Pe George Ţărnea îl revedeam la Vâlcea, verile, era genul de om care se plasa de fiecare dată în centrul grupului de aspiranţi; ne relata întâmplări din viaţa literară a metropolei, ne împărtăşea impresii proaspete de la diverse manifestări în care era implicat, gen Cântarea României, ori de la Festivalul de la Mamaia, de la cel din Costineşti. Iată-l pe poet într-un grup de literaţi vâlceni: Felix Sima, Ioan Şt. Lazăr, Doru Moţoc, Gh. Deaconu, G. Zmeoreanu, Petre Tănăsoaica, Gh. Achim, Laurenţiu Mărgineanu, reproducând o zicere despre prestaţia Didei Drăgan: „E ca o flacără ce se consumă...”; un preambul, se înţelege, grosul veştilor avea să fie etalat în faţa halbelor de bere. N-am marşat niciodată, eu aveam un alt program, care excludea boema; de fapt trebuia să mă întorc în aceeaşi seară la gazda mea din Obeni-Ioneşti sau din Băbeni sau din Păuşeşti... În după amiaza despre care relatez, G.Ţ. era neînsoţit. Auzisem despre o soţie pe care o părăsise? Era în flirt cu nou lansata cântăreaţă? Cine era de-acum Clara din poemele sale? „Iubita mea cu sufletul de aer...”. Iubirea poetului e mereu aceeaşi, doar iubitele se mai schimbă...
Iată-l într-o seară intrând la secţia de poezie a revistei Luceafărul, iar redactorul, „cuio nombre no quiero recordarme”, adresându-i-se, de cum l-a zărit: „Ai adus poezii? Scoate-le!” Uşa o deschideam şi eu, oricât de rar, la Luceafărul, însă ca simplu solicitant, deşi la acea dată publicasem trei cărţi. Dar la apariţia lui G.Ţ. înţelegeai bine ce înseamnă expresia „uşi deschise”. Iată-l pe poet la colţul străzii Gutemberg din Bucureşti, arătându-mi cu un gest al capului hotelul Dâmboviţa, unde locuia de ani buni şi lansându-mi invitaţia de a-l vizita, oricând, să stăm la taclale. Iată-l după Decembrie, mereu bine îmbrăcat, dichisit, cu sacouri cum numai Constantin Ţoiu mai îmbrăca la Uniune, cu cravate asortate, de-acum de-a binelea împlinit, un domn cam corpolent. Însă întotdeauna şarmant. Vorbindu-mi despre o nouă carte în pregătire.
Iată-l la trecerea de pietoni din Piaţa Romană, de data asta după ce avusese o dificilă intervenţie pe cord deschis. Pantaloni de caşa la un sacou care-ţi lua ochii, însă cam strâmt, căci omul nostru nu înţelegea că e musai să slăbească urgent, pentru a-şi scuti inima de un travaliu excesiv. Fusese totdeauna, în grăbita lui viaţă, un domn prezentabil, mândru, cu capul sus, parcă pregătit pentru o ieşire în faţa frontului. Om al mişcării în spaţii deschise, expus soarelui şi vântului, cu tenul bronzat care ar fi indicat un brunet, deşi nu era decât şaten cu ochii verzi. Un fecior fain, ar spune ardeleanul, însă noi doi eram din Oltenia, dacă eludăm ascendenţa basarabeană.
Acum, când mă opresc la stopul de lângă barul Turist şi îmi arunc privirea spre placa memorială a poetului Miron Radu Paraschivescu, de curând fixată la intrarea dinspre bdul Magheru, mi-ar plăcea să-l regăsesc lângă mine pe George Ţărnea, mereu tânăr şi în plină formă,  hotărât să-şi trăiască fără inhibiţii destinul de poet, colegul pe care mai mult l-am citit decât l-am fracventat. Iar în rest, îmi spun că urma poetului printre semeni repede se estompează, pe când amintirile continuă să ne bântuiască, cum li-i voia, fără o legătură determinată cu rolul pe care insul ca atare l-a jucat în viaţa noastră. Singura urmă durabilă ar fi slova scrisă. Cartea Clara. Însă citim tot mai puţin, noi toţi. Şi nu recitim decât din întâmplare. Am devenit un popor foarte-foarte grăbit. Pe stradă nu vezi decât oameni care îşi dau duhul să ajungă acolo unde îi cheamă interesele. Mi se pare că am înţeles în fine care este adevăratul motiv al faptului că suntem mereu stresaţi, presaţi, că nu avem timp pentru noi înşine, pentru lucrurile care cândva făceau dulceaţa acestei vieţi: prea multul timp petrecut în goana după zădărnicii.

19 aprilie 2008

Poezia zilei: Ion Lazu
Facsimil

Dacă vrei o probă de talent, îmi spuse prietenul,
Rupând învelitoarea de pe o carte format mare
Pe care am desluşit. BIZANŢ,
Atunci ascultă aici: Un copil
E un ochi în plus,
El întinde către tine o mână cu petale
Sau un nor – şi îmi arătă cu degetul
Aceste cuvinte reproduse în facsimil
Pe copertă, comentându-le:
Vei recunoaşte „o mână ca un nor” nu e de colea...
Într-adevăr, ăsta da talent!, i-am răspuns
Pe deplin convins.
Şi în timp ce mă minunam
Cât de bine cunoaşte el vechile hrisoave,
mi-am dat seama că îmi vorbise în vis.

25 septembrie 1983

                   
Alţi scriitori:
Elvira Bogdan, m. 1997
Virgiliu Monda, m. 1991



Ion Lazu - În Parcul Carol, Rața cu zece bobocei aurii...