duminică, 14 mai 2017


Scriitorul zilei, Camil Petrescu,  n. 22 aprilie 1894 -  d. 14 mai 1957      

     
           
     
Se naşte în Bucureşti, ca fiu natural al unui mic funcţionar la poştă, de fel din Brăila. Ambii părinţi dispar curând, va fi crescut de doica sa din cartierul Moşilor. Bursier datorită rezultatelor strălucite, va urma liceul Sf. Sava, apoi liceul Gh. Lazăr, bacalaureat în 1913, apoi Facultatea de Filosofie şi Litere, licenţa Magna cum laude. Va fi profesor şi gazetar la Timişoara. În 1916 este mobilizat pe front, participă la lupte, este rănit, va fi spitalizat şi retrimis pe front, luptând la Mărăşti, Caşin şi Oituz, luat prizonier la unghri şi eliberat abia în 1918. Explozia unei bombe îi aduce surditatea la una dintre urechi, infirmitate ce îl va marca pentru totdeauna, îngreunând comunicarea cu semenii.
Debutase în Facla, 1914 cu articolul Femeile şi fetele de astăzi. De altfel N.D. Cocea a fost unul dintre mentorii săi şi inspiratorul unor personaje din piesele şi din romenele sale; din 1921 frecventează Cenaclul Sburătorul, de care se va desolidariza în 1933. A debutat în volum cu Poezii, 1923 şi a mai publicat câteva volume.  Cele două romane ale sale l-au propulsat în plutonul fruntaş al prozatorilor interbelici, prezentat de G. Călinescu în tripletă valorică alături de Rebreanu şi H.P.Bengescu. A scris multe piese de teatru, poate mai adecvate temperamentului său împătimit după controverse, de dezbateri intelectuale, ideologice şi morale. Sub deviza: "conştiinţa este singura existenţă".

Romane: ''Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război'' (1930); Patul lui Procust (1933); Un om între oameni (1953 - 1957, rămas neterminat)

Nuvele:Turnul de fildeş (1950);Moartea pescăruşului (1950) ; Mănuşile (1950);Cei care plătesc cu viaţa (1950)

Poezie:Versuri. Ideea. Ciclul morţii (1923);Un luminiş pentru Kicsikem (1925);Transcedentalia (1931);Din versurile lui Ladima (1932)

Dramaturgie:Jocul ielelor 1918;Act veneţian, 1918-1946;Suflete tari, 1921;Danton, 1924-1925;Mioara, 1926:Mitică Popescu,1925-1926:Dona Diana, comedie în gustul Renaşterii în zece tablouri după Moreto, 1938;Iată femeia pe care o iubesc, 1943;Prof. dr. Omu vindecă de dragoste, 1946;Bălcescu, 1948;Caragiale în vremea lui, 1955

Citeşte mai mult:  http://ro.wikipedia.org/wiki/Camil_Petrescu

 http://agonia.ro/index.php/author/0002672/index.html

 http://www.istoria.md/articol/589/Camil_Petrescu,_biografie

***

Prin romanele sale Camil Petrescu  are un loc de frunte, pentru totdeauna asigurat, între marii scriitori interbelici; el a rupt programatic legătura cu tradiţionalismul sămănătorist şi a militat pentru înnoirea procedeelor romaneşti. Proustian în stil, amestecând planurile şi cultivând digresiunile şi adăugirile explicative, în funcţie de fluxul amintirilor şi de imprevizibilul vieţii spirituale a personajului, în fapt Camil Petrescu s-a plasat la jumătatea distanţei dintre Stendhal şi Proust, forjindu-şi un stil propriu, inconfundabil.

În anii 50 îl învăţam la liceu cu romanele sale din lumea bună a Bucureştiului anilor 20, iar despre poezia sa, despre dramaturgie nu se spunea chiar nimic. Cu atât mai puţin despre eseurile sale filosofice, sau despre opţiunile politice din timpul războiului spre Est. Dramaturgiei sale i-a venit rândul în anii 60-70, când majoritatea pieselor sale au fost jucate pe scenă, cu mare succes sau au fost interpretate în cadrul faimoasei emisiuni "Teatru la microfon". Se simţea o mare nevoie de scriitori care "au văzut idei", câtă vreme propaganda ne copleşea/ne dezgusta cu prelucrări marxist-leniniste frizând imbecilitatea. Se poate afirma că îşi câştigase un public al său, admirator al disputelor de conştiinţă din piesele sale: Suflete tari, Jocul ielelor, Act veneţian, Danton - piesă mult superioară celei a unui autor francez, jucată şi pe scenele noastre; mai puţin al unor piese precum Mitică Popescu, Mioara, Profesor doctor Omu etc.

G. Călinescu, în a sa nepieritoare Istorie, îl tratează cu toată consideraţia, ca scriitor de mare vocaţie, indicând totuşi unele stridenţe, mai ales legate de faptul că autorul scrie mereu din punctul său de vedere, deci nu prea are şanse să creeze personaje puternice, distincte. Iată doar câteva delimitări: "tonul acela tipic de iritaţie", "inexperienţa aproape totală a autorului în materie de viaţă", "un solitar impulsiv", "jucând febril comedia observaţiei","Eroii sunt preocupaţi numai de probleme de conştiinţă", „suferinţa lui este extraordinară", dar totodată este "grandilocventă","filosof într-o lume de neştiutori de carte cinici"... Cum e şi firesc, aceste observaţii nu trebuiesc luate în grav, ele fac parte din portretul spiritual făcut autorului de marele Călinescu, aflat el însuşi în competiţie, ca romancier. 

Mi-a fost dat să urmăresc de curând, la televizor un film după Enigma Otiliei şi un altul după Ultima noapte de dragoste. Nu va fi vorba despre viziunea regizorală, aici ne putem aştepta la surprize chiar de tot neplăcute. În filmul după Călinescu, idila Felix-Otilia poate fi luată drept un pretext pentru a pătrunde în universul fabulos al familiei din mahalaua Antim, cu personaje balzaciene memorabile; în filmul după Camil Petrescu te irită tonul sclifosit al replicilor, obstinata dispută de idei, practic fără legătură cu mersul acţiunii, misoginismul autorului, şi din nou replicile prezumţioase, mereu forţate, căzând alături de sensul vieţii. Un film după Camil este mai mult decât riscant... Nu am recitit de multă vreme romanele lui Camil, ca să-mi verific impresiile despre nişte cărţi pe care le-am ţinut întotdeauna foarte sus în aprecierile mele...


 Din Ion Lazu: Intruşii. Odiseea plăcilor memoriale.

4 aprilie 2007 şi miercuri. Prima zi de alergătură pentru identificarea imobilelor unde au locuit marii scriitori dispăruţi: Plec de acasă înainte de ora 10, încă nehotărât din ce latură să atac harta Bucureştiului, pe care încă de ieri-alaltăieri am însemnat locul unor adrese. Iar pe listă sunt mai mult de 50 de nume, nu la toate le-am putut stabili ultimul domiciliu, sau oricum o adresă unde s-ar cuveni să punem placa memorială a scriitorului respectiv. Ca să plec de la un punct de sprijin, cunoscut mie, în vecinătate, fac două poze la intrarea în blocul unde a locuit  Cezar Baltag. Pe drum spre metrou, mă hotărăsc să intru la Dristor 2, cu gând să ies la Victoriei, dar mă răzgândesc, să pornim dinspre cunoscut spre necunoscut, să refacem legătura, să asigurăm continuitatea!

Ies deci la Dinamo, ajung în calea Dorobanţilor, revin la Intrarea Camil Petrescu, scriitor, mie cunoscută, căci pe colţ a locuit un coleg de facultate la care am făcut un revelion; la celălalt colţ, cu casă fără etaj, întreb de casa CP pe o doamnă în vârstă, slabă, în halat, care evolua fantomatic prin grădiniţă. Păşeşte cu grijă printre lăstarii de stânjenei, văd că încă nu are flori pe straturi, mă întreb unde sunt zambilele de altădată, - sau poate zambilele se încăpăţânează să nu înflorească printre zidurile şi în ungherele întunecoase ale Bucureştilor? - doamna vine la gard, e tare în vârstă, însă vopsită blond, derutant pe cât se poate, acum aude ce-i spun, o întreb de casa lui Camil, îmi spune că mai departe, pe stânga, la numărul 3, unde acum stă Dan Iodăchescu. Trec de două firme noi, reamenajate, îmi dau seama că aş fi putut să o întreb pe doamna din grădiniţă, pe care o bănuiesc a fi trăit aici dintotdeauna, sau măcar de la căsătorie, dacă l-a cunoscut sau l-a văzut pe scriitor (micuţ, surd încă de pe vremea războiului, cu marii lui ochi verzi, care ”au văzut idei”), pe vremea când locuia pe străduţa asta. Dar fapt este că sunt la începutul ostilităţilor şi nu mi-am pus încă la punct o strategie din care să mă aleg cu un maxim de informaţii...Mi-l închipui pe Camil plecând în preumblările lui zilnice pe străzi, să observe oamenii, să facă însemnări cu caracter meteorologic şi privind evoluţia vegetaţiei, necesare când îşi scrie romanele „de ficţiune”. Zăresc pe stânga o vilă extinsă pe lăţime, cu faţadă domnoasă, retrasă de la stradă (pe cât se poate asta în centrul unui Bucureşti ultraaglomerat), cu un fel de curte-grădiniţă în faţă, iar în stânga treptelor de la intrare, cam greu de văzut printre fire electrice şi crengi, un basorelief în bronz al scriitorului, însă doar atât: un oval înnegrit, fără placă memorială, iar chipul nu se prea descifrează de la această distanţă, chiar dacă eşti prevenit. Fac două poze. Un vecin îmi spune că Dan Iordăchescu a cumpărat vila de la văduva lui Camil, care a plecat în străinătate acum vreo 20 de ani. Să fie vorba despre actriţa Lucia Mara., pe care eu însumi am văzut-o pe scenă, nu neapărat extraordinară, dar având cotă bună, jucând roluri extinse şi despre care cineva mi-a spus, poate C., că în ultimii ani ai maestrului aducea boxeuri în casă... Să înţeleg că vila a aparţinut marelui scriitor?  Ar însemna că înaite de război un mare scriitor îşi putea cumpăra o casă. Locul e bun, ferit de trafic, propice scribului, dar, pe de altă parte, mai nimeni nu trece pe străduţa asta gen fundătură, aşa că basorelieful respectiv este ignorat de toţi. N-ar fi cazul să-i punem totuşi o placă memorială propriu-zisă, la numărul 58 de pe strada Câmpineanu, unde a locuit înainte de război? L-am depistat în cartea de telefon a vremii. Să găsesc numărul respectiv. (notă ulterioară: nu există, ar fi fost pe la blocul turn dinspre Sala Palatului.)




Poezia zilei, Ana Calina Garaş
(n. 14 mai 1948)




Prin mine mai vorbesc acele locuri

Stăteau pe sârmă rândunici

ca suveicile bunicii,
ciugulindu-se în peană,
fără să mă bage-n seamă.

Singurătatea mea era veselă,

jucându-mă în colbul de pe stradă
îmi inventam bucurii.

Preparam turtiţe din ţărână

cu apa cărată în gură,
coapte pe lespezi la soare.

Credeam că păsările nu-s pieritoare.

Pleacă şi se întorc tot rândunele
din ou tot rândunică iese.

Bunica, dacă pleacă pe alte tărâmuri,

nu mai vine bunică.
Doream să fim şi noi ca ele.

Prin mine mai vorbesc acele locuri
cu săgeţi vii de rândunele,
mai cred că păsările nu sunt pieritoare,
frământ ţărâna cu scuipat în gândurile mele.

(din Broderii în vid, ed. Rao, 2004, 2012)