marți, 4 aprilie 2017

Valeriu Ciobanu la Centenar !
În curs de editare, la Eikon, o ediție definitivă din opera poetică a basarabeanului, la momentul centenarului: ”Cântece de zgură”, cca 300 pagini.



Valeriu Ciobanu, n. 4 aprilie 1917 - d. 21 decembrie 19

 

Istoric literar, poet, traducător, folclorist, Valeriu Ciobanu s-a născut în Basarabia, ca fiu al prof. univ. Ştefan Ciobanu, unul dintre artizanii Unirii cu Ţara mumă, viitorul academician şi Ministru al Culturii şi Cultelor; şi-a făcut studiile liceale la Chişinău, la Alecu Russo, unde tatăl său era director, după care a urmat Literele şi Filosofia dar și seminarul pedagogic la Bucureşti, cu o specializare în Franţa, devenind asistent la catedra unde au predat succesiv profesorii Caracostea, Vianu, Călinescu. Din 1947 şi până la moarte este cercetător la Institutul de Literatură şi Folklor al Academiei, mâna dreaptă a "divinului critic"..
S-a remarcat ca erudit cercetător al mişcărilor culturale, în principal interesat de Poporanism, tema tezei sale de doctorat, susţinut în 1945, publicat în 1946; a studiat folclorul românesc în conexiunile sale cu ale popoarelor învecinate, îndeosebi  interferenţa cu folclorul rus şi ucrainean: Lumea Bâlinelor, 1955. A dat o primă monografie a marii noastre romanciere Hortensia Papadat-Bengescu, în 1965, epuizând practic sursele, însă cu propria menţionare că nu este ultimul punct de vedere asupra romancierei - se referea desigur la limitările ideologice ale acelor vremuri. Moartea sa prematură, la nici 50 de ani, de nemiloasa boală a veacului, dar şi condiţiile din viaţa literară a anilor 60, au făcut ca opera sa poetică (N. Manolescu o consideră "partea cea mai consistentă a creaţiei sale") să rămână practic necunoscută. Încă în 1947 Tudor Arghezi se arătase entuziasmat de lirica lui Valeriu Ciobanu, intenţionând să-i scrie prefaţa. N-a fost să fie! Arghezi însuşi intrând sub incidenţa ideologiei bolşevice.
Debutând cu poezii încă pe vremea liceului, Valeriu Ciobanu, poet de factură cu totul specială, greu de încadrat într-o serie, într-un curent, a publicat în Gândirea, Viaţa Românească, Naţiunea, Revista fundaţiilor, Revista de folclor, apreciat de G. Călinescu drept "un echivalent în poezie al dantescului Goya"; selecţii din lirica sa au văzut lumina tiparului abia după dispariţia autorului: în 1969 volumul Fiul Lunii, sub îngrijirea lui Dinu Pillat, fost coleg de Institut, iar la 15 ani mai târziu, în 1984, volumul Haina de brumă, o antologie îngrijită de subsemnatul, cu prefaţă de Cornelia Ştefănescu, altă colegă de-a cercetătorului, la editura Minerva.
Despre această iniţiativă sunt nenumărate referiri în jurnalul meu din anii 80; din care câteva fragmente au apărut în Scene din viaţa literară, Ideea europeană, 2007; iar în Himera literaturii, Curtea Veche, 2007, cartea de confesiuni în dialog epistolar cu poetul Ion Murgeanu; la paginile 336-337 am inserat un subcapitol Alt sălbatic!, despre respectivul episod al editării Hainei de brumă.


Din Ion Lazu: Intruşii.Odiseea plăcilor memoriale5 mai 2007:
(...) Trec bulevardul, ajung în Ghica-Tei, caut numărul 22, pentru Valeriu şi Ştefan Ciobanu, prof. univ. de ist. lit. vechi, cândva Ministrul Culturi şi Cultelor, unul dintre cei 6 care s-au opus, cu N. Iorga, Inculeţ, Pelivan etc. semnării Ultimatumului. Văr primar cu bunicul meu matern, pre numele său  Timotei Ciobanu. Iar lui Valeriu C. i-am scos post-mortem un volum antologic de poezii la Minerva, în 1984. Haina de brumă. „Mi-a pus poezia pe umăr / O haină de brumă...” Ar trebui să-i caut mormântul, undeva în spatele Spitalului Colentina, şi să-i citesc această poemă teribilă, din frumoasa-i antologie, care totuşi nu a stârnit nici un singur ecou în presa literară festivistă, ticăloşită, a ultimilor ani ceauşişti, nici măcar din partea colegilor de la institutul G. Călinescu, unde fusese unul dintre cei mai reputaţi cercetători. Căci divinul critic îl oculta ca poet, din prea omenească invidie, altfel cum?! Vorbesc cu fam. Nicoară, rudă cu Sandu Mancaş, soţul Allei, sora mai mare a lui Valeriu; doamna N., altfel bine trecută, vrea să ştie: de ce nu pun placa dincolo, la Dorel Mancaş, de ce face pe scorţosul şi inaccesibilul? Dar Valeriu, unde a locuit, pe vremuri? Aici, desigur! L-am găsit în arhiva Institutului, cum altfel...(Forţez nota, dar ce-mi pasă!) Îmi dau seama că sunt probleme de-ale lor, de rude care se freacă între ele, din orgoliu, din interese divergente. Intrigat de atitudinea rudelor, totuşi mulţumit că au acceptat punerea plăcii memoriale.

Alţi scriitori:
Ion Breazu, n. 1901
Lucian Valea, m. 1992 


Ion Lazu: O consemnare de la Colocviul anual de critică, III

Dan Gulea, ”Critica (neo)modernistă și critica postmodernă”, un text constatativ: Asistăm la o schimbare semnificativă de paradigmă în discursul literar, o alunecare de la estetic la sociologie; detalii alarmante: internaționalizarea, când minoritarii au totul. În Istoria critică a lui Manolescu, se avea în vedere opera ca atare, valoarea ei artistică, mesajul ei.  Avem a face cu două perspective ce nu se pot reconcilia. Fantoma lui Gherea bântuie noua critică. Dar despărțirea de Maiorescu este o rea alegere.. Îl citează pe Florin Mihăilescu, afirmând fără echivoc primatul criticii de direcție. Dintre criticii mai noi, citează destule nume, dintre care am notat: Mircea Anghelescu, Marta Petreu, Andrei Oișteanu, Radu Cernătescu. Se impune o schimbare radicală a discursului critic contemporan.
Vasile Spiridon: ”Autonomia esteticului - fantoma  de la operă a criticii proletcultiste”. Se referă cu adresă la perioada 1948-1963, cea a realismului socialist, când se trăsese cortina peste întreaga noastră literatură, inclusiv peste marii critici Maiorescu, Lovinescu, Călinescu, iar a vorbi despre ei însemna să reanimezi ”fantoma de la operă”, ceea ce părea de neacceptat, într-o ideologie strict materialistă. Abia articolul din 1963 din Viața românească al lui Liviu Rusu a încercat cu tot curajul o breșă în sistem, stârnind reacțiile partinice ale criticii aservite: Savin Bratu, Ion Vitner, N. Tertulian etc. Este și cazul trist al lui Călinescu, spre deosebire de Paul Georgescu, acesta luând un ton moderat. Scandalos este cazul Georgetei Horodincă, cu al său ”Adio, domnule Maiorescu!”, asupra căruia va stărui în prelecținea sa Vasile Spiridon. Ne citește pasaje din textul cu pricina, comentând această desfășurare de negre umori. GH imaginează o întâlnire cu (fantoma lui) Maiorescu, acesta foarte arogant-pedant-nevricos, ofuscat de faptul că GH se pregătea să ridice în slăvi(critice) noul volum de poezii al lui Mihai Beniuc (”Mărul de lângă drum”) din care îi citează neavenitului TM lungi paragrafe, considerate edificatoare, chiar zdrobitoare. Mă gândeam: Asta să fie critica literară pe linie a anilor staliniști? de nu cumva este un pamflet ori o proză de ficțiune, în care argumentația nu mai are relevanță? Aflăm că citatele au fost preluate din Ana Selejan, o carte despre perioada anilor 50.
George Neagoe, ar fi trebuit să susțină comunicarea ”Spiritul critic - un spirit creator”, prezent în sală, totuși nu o face, la multele invitații ale amfitrionului. Nu psihanalizăm.
Radu Voinescu îi invită pe participanții onorifici ai colcoviului Gabriel Dimisianu și Nicolae Constantinescu să spună câte ceva în chestiune. 
Gabriel Dimisianu: A debutat în 1958, în condițiile ideologice știute, ale proletcultismului dezlănțuit, a scris deci pe linie, acum regretă că nu a așteptat, cum au făcut alții și să fi debutat cu 4-5 ani mai târziu. Nu puteai să scrii despre Titu Maiorescu, decât dacă te pretai la bălăcăreli, de felul celor arătate aici. Au fost vremuri care acum ne par ciudate; erau mai mult de-atât. Ce-i drept, și Paul Georgescu a început lamentabil, ca mai apoi să dea lucruri de mare valoare estetică. Treptat s-a constituit o nouă atitudine critică, s-au remarcat Nicolae Manolescu, Eugen Simion, a însemnat o adevărată renaștere, să te poți referi la Maiorescu. Unii au știut să aștepte eliberarea de șabloanele proletcultului.
Nicolae Constantinescu, etnolog, folclorist, antropolog, a scris despre Liviu Rusu, care i-a răspuns în Familia; a mai scris despre cartea unui folclorist care se ocupa de Ion Creangă și un al treilea articol a fost chiar despre Maiorescu. Asta în perioada cea mai neagră, când Călinescu și Maiorescu erau prohibiți.
Nicolae Georgescu: ”Critica maioresciană, de la cuvânt la idee”
Se referă la editarea lui Eminescu de Titu Maiorescu.  Crede că la început nu a fost cuvântul, ci ideea. Și mai crede că un text nu constă numai din litere și pauze între ele, deci cuvinte, ci textul înseamnă numeroase alte semne: puncte, virgule, liniuțe, semne de dialog, ghilimele etc. Or, din cercetarea manuscriselor, confruntate cu ediția Maiorescu, se constată un adaos imens de virgule, linițe de dialog, ghilimele, care în unele cazuri schimbă  sensul spunerilor eminesciene. NG produce nenumărate exemple, mai ales din Luceafărul, vădind imixtiunile criticului și schimbarea înțelesului din poezie. De cercetat textul ca atare al lui NG, spre edificare. Un lucru este adresarea directă, cu totul alta este adresarea din gând, sau din vis; printre altele, dacă dialogurile dintre demiurg și Hiperion sunt reale, sau dacă sunt doar în mintea Luceafărului, asta schimbă complet înțelesul poeziei, anulează călătoria prin cosmos a lui Hiperion: ”creșteau/ în cer a lui aripe... Un cer de stele dedesubt, /deasupra cer de stele...” . Foarte, foarte convingătoare demonstrație și foarte necesară deci restabilirea voinței autorului - care de altfel a dat la tipar varianta proprie și nu la Convorbiri, ci în altă parte. Foarte pertinentă abordare, care putuse să-mi pară cândva specioasă.
Ana Dobre; ”Maiorescianism și postmaiorescianism”: despre personalitatea mereu vie a criticului de direcție TM, despre emblematica imagine impusă de Lovinescu: degetul de lumină indicând: Pe aici e drumul! Se cere spirit critic, respect pentru adevăr, intransigență estetică.  În continuare, TM atrage și fascinează. Călinescu îl suspectează că a pus pe primul plan reușita sa în viața socială, nu în cultură. Deși concluzia capitolului din Istoria sa este favorabilă și încă valabilă. Citat. Un spirit deschis spre valori, se îmbogățește din cultura europeană și o impune la noi.În cărțile sale din 1940-1943, Lovinescu se dovedește mai echilibrat, eliberat de subiectivismul abordărilor călinesciene. Ne spune: Opera cea mai semnificativă a lui Maiorescu este viața lui.. Ne-a impus prin seninătatea contemplării..., prin armonia ce se degajă din întreaga lui personalitate. mai apoi, Eugen Simion punctează: Omul s-a realizat integral, opera doar parțial.  Manolescu: prima bătălie canonică, un adevărat critic, utilizând ghilotina sentinței. Iar în fapt, Maiorescu a impus un sistem critic și a consacrat mari scriitori. Acum, noua generație răspunde întrebării: Ce mai reprezintă Titu Maiorescu? AlDobrescu are acest răspuns: TM, e o personalitate duală, glacial, plin de cumpene lăuntrice; a impus valorile europene și a lăsat în urma sa niște clasici. Maiorescianismul? O prezență generală și difuză, ca aerul pe care îl respirăm. Autoarea semnalează succedarea a 7 generații post-maioresciene: Motru, Mehedinți, Dragomirescu...; Petrovici, Caracostea, Călinescu, Pompiliu, Vianu, Cioculescu, cărora li se poate adăuga critica de la Cercul de laSibiu, plus Zaciu și Ciopraga, E. Simion, N. Manolescu, Pteru Ursache; apoi G. Țeposu, Geo Vasile; acum D.C. Enache.(Listele sunt mult mai lungi, nu am reușit să transcris toate numele. Mi s-a părut ciudat să nu aud de Gh. grigurcu, de exemplu). Iar de fapt, încheie Ana Dobre, ”TM e un scriitor la fel de mare ca Slavici, dar scrie despre idei”.
Crina Zărnescu: ”Despărțirea” de Maiorescu. L-a redescoperit pe Maiorescu citindu-l pe C. Noica. Acesta îi reproșează lui Maiorescu că nu are transcendență. Și e drept că Maiorescu nu are smerenia lui Noica. Autoarea a stăruit asupra lucrării lui Noica referitoare la Eminescu, omul deplin al culturii noastre. Maiorescu a văzut încă de la început în Eminescu pe Poet, a apreciat mult atitudinea acestuia față de limba română, ”ca un fagure de miere”. Iar versul ”Braț molatec ca gândirea unui împărat poet”, l-a convins pe deplin că se afla în prezența unui specimen genial. Zice C. Noica: De la acest vers, remarcat de Maiorescu, începe poezia română modernă. Și de altfel, în viziunea maioresciană, avem aici un exemplu strălucit de impersonalitate a poetului, care se concentrează asupra a ceea ce simte și gândește în acel moment. Iată, în fața fenomenului Eminescu, două mari personalități ale culturii noastre, la distanță de un secol, complet diferite ca structură, ambii foarte receptivi la poezia adevărată.
Răzvan Voncu, ”Un hedonist olimpian: Titu Maiorescu”. Pregătește o carte despre vinul în cultura noastră. Ia la rând Însemnările zilnice ale maiorescului, și ilustrează diferitele stadii ale atitiudinii criticului față de vin, bere, șampanie; de la respingerea de plano a oricărui viciu; băut, fumat, etc., la acceptarea, berii, apoi a vinului, în urmă și a șampaniei. Scene de la întâlnirile Societății Junimea, de la palat, de la petreceri de grup, în familie, în excursii, la Paris și Londra (o eclipsă de lună la Berlin, cu un pahar de șampanie la îndemână); consemnarea unui crescendo a alcoolurilor în viața criticului, care vizita podgoriile de la Dealul Mare, de la Drăgășani, de pe la mănăstiri (mirat că viile erau mai atent întreținute decât celelalte culturi agricole pe plan local). Adolescentul de la Terezianum, luptând împotriva complexelor față de fiii de bogătași austrieci, italieni, căutând să se impună și  devenind prin eforturi teribile premiantul seriei sale; abstinentul cel prezumțios în faza inițială (din ambiție, ca să marcheze diferența față de convivi mundani...), va face loc pe parcurs și treptat în viața sa desfătărilor lumești. Iată, îmi spuneam, o abordare curajoasă a cazului Maiorescu, dinspre partea de fiecare zi a vieții unei mari personalități. Așteptăm cartea.
Ion Bogdan Lefter, care intervenise și în timpul prelegerilor, face concluziile Colocviului. Respingând o dată în plus referirile la H.-R. Patapievici. 
În final, Radu Voinescu a vorbit, în comunicarea sa ”Ce este maiorescianismul?”, despre sursele filosofice ale concepției lui Titu Maiorescu în legătură cu compoziția poetică și cu receptarea poeziei. Ideile critice ale lui Maiorescu sunt, de fapt, în perioada de început, idei care se înscriu în filosofia artei și în estetică, ținând mai puțin de critica literară propriu-zisă. Înainte de a întemeia critica literară, Maiorescu a trebuit să jaloneze reperele gândirii, ale metodei cu care trebuie abordată opera literară. S-a vorbit despre influența lui Hegel, a lui Vischer, care a fost un emul al primului, despre aceea a lui Herbart, Schelling sau Schopenhauer, dar mai puțin a fost remarcat și înțeles rolul pe care în gândirea și metoda lui Maiorescu îl are Descartes, despre care el însuși declara, într-o lucrare filosofică de tinerețe, că îl simte foarte apropiat. ”Discours de la Methode” pare o lucrare foarte dragă criticului ”Junimii”, profesor de filosofie și de logică la Universitatea din București. Concepția maioresciană este atât de actuală mereu, dincolo de epoci, pentru că ea face apel la bunul simț, ”le bon sens” cartesian, identificat cu rațiunea, cu acea coordonată rațională care este comună tuturor oamenilor de gust și cu instrucție. Prin apelul la Maiorescu se reînnoiește mereu recursul la judecata estetică legată de bunul simț, de căutarea adevărului, și în sensul comun, și în sensul filosofic, la ceea ce înseamnă organicitatea dezvoltării literaturii și a artei. Aceasta ar putea fi una dintre definițiile maiorescianismului, dacă el există cu adevărat.
*
Iară noi, în tot acest timp, ascultând, notând și încercând să-i însoțim pe cei de la microfon cu înțelegerea celor spuse ori doar sugerate, nu reușeam să surdinizăm pe de-a-ntregul spunerea vocii lăuntrice: Aha!, Maiorescu susține că poezia este rodul unei minți în momentele ei de abstragere, de relaxare... Deci de aceea nu a comis el poezie: mintea sa nu se relaxa niciodată! Și mă mai gândeam: Oare opera jurnalieră a lui Maiorescu nu poate fi (și nu va fi niciodată) considerată tot o formă valabilă de literatură? Cele 7 volume de Însemnări... altfel redactate cu maximă precizie, nu sunt ele însele o operă? Nu există în literatura universală mari nume care n-au semnat decât ”forme minore” ale scrisului, un Montaigne, cu notele lui de călătorie în Italia, atâția alții...? Și de fapt, cum s-ar explica, la Călinescu de data asta, excelența criticii sale, talentul de zile mari din romanele sale, vezi Enigma Otiliei, scriere balzaciană imbatabilă, dar și Bietul Ioanid, dar și Scrinul negru, iar pe de altă parte producția sa dramatică și poetică, ambele situate sub cel mai modest nivel artistic? Despre ce fel de relaxare a minții va fi fost vorba în aceste cazuri? Nu ilustrează ele chiar relaxarea ca atare a spiritului creativ?
Și mă mai gândeam: Când asculți demonstrații detaliate, sofisticate, ai tendința firească să simplifici lucrurile, ca astfel să le fixezi în memorie (nu doar în scris); dar simplificând, faci un prim pas spre esențe, nu? Și oare viața noastră, de la un moment dat încolo, nu devine ea însăși o simplificare a tuturor complicațiilor ce ne copleșesc, din contingent? Întrebări care țin spiritul treaz; nedumeriri care ne mână mai departe...


Fotografii de Radu Voinescu și Ion Lazu



    





 


N. Constantinescu, N. Georgescu



N. Constantinescu

N. Georgescu

Crina Zărnescu, Radu Voinescu

Răzvan Voncu. Radu Voinescu






ț